Si, zău, savantul Darwin , tot neamul ni-l jignește…


maimuta
Odată, o maimuță din neamul Anecdotic,
Venind la sfat pe-o creangă de arbore exotic,
A zis: Ațentiune! Sunt foarte afectată!
Tot circula o vorbă, deloc adevarată
Ca omul ar descinde din buna noastră rasă.
Ba chiar ideea asta îmi pare odioasă!
Si, zău, savantul Darwin , tot neamul ni-l jignește
Când spune cum că omul cu noi se înrudește!
Ati pomenit vreodată divorturi printre noi?
Copii lăsați pe drumuri sau arme de război?
Am inventat, noi, cipuri și alte dracării?
Insemne sataniste, otravuri, șmecherii?
Văzut-ați pe vreunul, retras în jungla deasă,
Ca să scornească arma distrugerii în masa?
maimuta 2
Tot ce lasăm în urmă, când mai sărbătorim,
E biodegradabil. Natura o-ngrijim.
Iar omul otravește, în fiecare zi,
Păduri, câmpii, și ape, si zările-azurii …
N-avem starlete porno sau dive-travestiți,
Si, orisice s-ar zice, nu suntem troglodiți!
Cine-a văzut în hoardă la noi bolnavi mintali,
Drogați, lacomi de sânge sau homosexuali,
Escroci, bandiți, gherile sau vreo tutungerie?
În neamul nostru nobil nu vezi așa prostie!
Noi n-avem mafii crude în stirpea noastra-aleasă,
Nici teroriști, nici dogme, nici luptele de clasă..
Cât am batut eu jungla, scuzați, n-am observat
În obstea maimuțească vreun cocotier privat.
Urmând calea cea buna si, evident, corectă,
maimuta 3
Adolescenții nostri părinții si-i respectă.
În ierarhia noastră, cum e firesc și drept,
Devine șef acela viteaz, agil, deștept,
Capabil viața obștei s-o țină, s-o păzească,
De rele și primejdii turma sa și-o ferească …
Adesea șeful nostru îsi riscă mândra blană,
Ca turmei să-i găsească loc de dormit și hrană.
Pe când, priviți ! La oameni, ferească Domnul sfânt,
Sefi sunt cei fără suflet și fără de cuvânt,
Corupți, vicleni, jigodii, cu gura cât mai mare,
Nebuni după putere și după bunăstare!
De turma lor n-au grijă nici cât un bob de mei,
Contează doar averea și înmulțirea ei.

Nu veți vedea vreodată, cât soarele și luna,
O minte de maimuță dospind în ea minciună.
La om, tot ce înseamnă minciună, intrigi, ură
Sunt legi de referință, a doua lui natură.
Chiar dac-aș fi silită de vreun laborator,
N-aș deveni vreun Iuda ori vreun informator…
Si iată înc-un lucru din lumea mea, frumos:
La noi nu se întâmplă război religios,
Nici sfinte inchiziții, nici libertăți în lanțuri,
Nici chefuri după care să ne culcăm prin șanțuri,
Nici ordine mondială, și nici naționalism,
Si nici vreo îndoiala ce-aduce a ateism …
E-adevărat că omul, acest biped gunoi,
Arată ca maimuța, dar n-a descins din noi!

FEMEIA SUFLETULUI MEU


n4
Tu eşti o apă curgătoare
Ce te prelingi prin trupul meu,
Cu unduiri seducătoare,
Ţesându-mă în brâu de curcubeu.
n1
Tu eşti o rază lucitoare,
Ce vii din zările celeste,
Tu eşti ca roua pe o floare
Aceeaşi veşnică poveste.
n5
Tu eşti o lume de mister,
Subiectul fiecărui vis,
Un semn nedefinit de cer,
Cel mai frumos poem nescris.
ba4
Tu eşti cuvântul nerostit
Al gândului încoronat,
Cuibul unde m-am cuibărit,
Sufletul de patimi încărcat.
n8
Tu eşti o zână visătoare,
Amanta fiecărui zeu,
Şi aripa zămislitoare
Ce m-a legat de Dumnezeu. (Gavril Moisa)

postat
Lia Neamt
cluj 2014

Utima evadare a civilizaţiei şi a frumuseţii.Moda.Christian Dior


cr6

Numele Dior a devenit sinonim cu magia: rochilor uimitoarea, încântare, creativitate instinctivă, îndrazneală sau eleganţă.

cr19
1. Până a deveni creator de modă renumit, Christian Dior a fost ofiţer de război timp de un an, luptând pentru armata franceză în cel de al II-lea Război Mondial.
2. Dictatorul modei din Paris era atât de timid, încât cu greu ieşea să salute publicul la sfârşitul prezentărilor haute couture.
3. Dior era foarte pretenţios la defecte, uneori chiar refuza să primească orice bărbat ce nu purta cravată. De asemenea, era extrem de superstiţios, astfel înainte de orice decizie importantă pe care trebuia să o ia, consulta un clarvăzător.

cr05
4. Christian Dior a fost primul designer din lume care a ajuns pe coperta revistei „Time”, în anul 1957.
5. Marele couturier a descoperit talentul inconfundabil al renumitului designer Yves Saint Laurent. El vedea în tânărul designer un simţ estetic foarte bine dezvoltat, prospeţime în alegeri şi ceva ce seamănă cu el.

cr06
6. La noile sale prezentări veneau mereu peste 2500 de iubitoari ai modei, din toate colţurile lumii. Ochiul curios al lor fiind alintat cu peste 200 de ţinute ce erau prezentate timp de aproximativ două ore.

CR20

Christian Dior aşeza pe rochiile lui libelulele, gărgăriţele, frunzele de trifoi şi mai ales trandafirii propriei grădini. Grădina vilei Le Rhumbs, cea în care Dior şi-a petrecut copilăria, este împărţită în câteva „camere”: un labirint tăiat în tufe mereu verzi, o grădin ă cu un bazin de apă, o grădină cu bolte arcuite, pe care se caţără iasomia, şi trandafirii. Toate acestea într-un vast parc umbrit de arbori şi plin de ronduri de flori. Grădina din Granville, mic oraş francez din regiunea de coastă, este aproape neatinsă de când Madeleine, mama creatorului de modă, a început să planteze primele seminţe, în 1905. Iar odată cu primele seminţe prindea contur o „sămânţă” mult mai importantă: în acelaşi an, la 21 ianuarie, se năştea Christian. Este al doilea copil din cei cinci ai familiei.

cr000

Si-a petrecut copilaria în casa familiei sale din Granville, o casă cu o grădină magnifică, o adevarată operă de artă, realizată între anii 1906 si 1930, de către mama creatorului, Madeleine Dior. Dealtfel, distincţia şi rafinamentul eleganţei sale mame i-au marcat copilăria micului Christian.
A locuit aici până la vârsta de 5 ani, când întreaga familie s-a mutat la Paris,
iar Christian Dior intră la liceul Gerson.
1923: Ca să-şi mulţumească tatăl se înscrie la Şcoala de Ştiinţe Politice, denumită şi „Science Po”, pentru a intra în lumea politică.
1928: Ajutat de tatăl său, deschide o galerie de artă unde pictori faimoşi ca Dali, Max Jacob, Picasso îşi expun lucrările de artă din care chiar reuşeşte să vândă multe dintre ele.

cr16
Deşi totul părea să fie perfect, viitorul creator de modă a trecut prin clipe foarte grele, după ce şi-a pierdut mama si fratele.
1931: Tatăl său dă faliment iar Dior ajunge să îşi vândă schiţele pe 10 cenţi.
Moştenitor al unei averi impresionante, tânărul Christian nu avea ambiţii prea mari. Familia, deţinătoare a unui imperiu industrial, îi pregătise o carieră diplomatică. A preferat să abandoneze liceul, petrecându-şi tinereţea prin barurile pariziene, alături de artişti.
Cum situaţia sa financiară era practic disperată, s-a mutat în final în Uniunea Sovietică, unde şi-a câştigat existenţa din slujbe mărunte, continuând în paralel să deseneze şi să-şi imagineze modele şi accesorii.

cr1
1939: Dior este înrolat în armată după care se alătură familiei în Provence.
1941: Se întoarce în Paris să lucreze ca asistent designer Lucien Lelong.
Sansa sa a fost sprijinul acestui prieten, care i-a oferit nu doar o locuinţă modestă, dar şi şansa de a face primii paşi într-o carieră impresionantă. La început a desenat modele de rochii şi pălării, iar când unele dintre modele au fost cumpărate de actriţe faimoase ale vremii, Dior a ştiut ca era pe drumul cel bun

cr02
Povestea casei Dior începe în decembrie 1946 pe strada Mointagne, numărul 30, odată cu prezentarea primei colecţii semnate Christian Dior şi finanţate de magnatul Marcel Boussac, supranumit regele bumbacului.
Boussac îşi câştigase banii din afaceri cu bumbac – era poreclit „Regele Bumbacului” – şi, pentru el, casa de modă era un experiment de vanitate. Mai¬son Christian Dior era, astfel, parte a unei afaceri integrale într un conglomerat de textile. Christian a primit un salariu generos, o participaţie semnificativă – dar nu majoritară – în cadrul firmei, 30% din profit, şase milioane de franci, 85 de angajaţi şi „credit nelimitat”. Din acestea el a creat, într-un timp relativ scurt, unul dintre cele mai mari imperii de modă.

1947: La 12 februarie îşi prezintă prima colecţie numită „New Look”. Această colecţie îl face unul din cei mai cunoscuţi „dictatori în arta modei în Paris”, la vremea aceea.
Expresia „New Look” este dată de Carmel Snow, unul din cei mai mari critici de modă din acel timp. Lansează totodată şi primul parfum din istoria casei Dior: „Miss Dior”.

cr2
Primele sale linii – „Corolle” şi „Huit” vor schimba fundamental moda feminină postbelică, publicaţia „Harper’s Bazar” denumind totul „Noul Look”, şi aşa a rămas cunoscută în istoria modei revoluţia lui Dior.
Într-un timp relativ scurt, Maison Christian Dior va deveni unul dintre cele mai mari imperii de modă. Dior va propune femeilor fuste şi rochii evazate şi lungi, în care intrau cel puţin 15 metri din cele mai bune textile.

cr002
1948: Împreună cu Rouet deschid primul boutique în New York, unde după câţiva ani deja îşi lua licenţele pe parfumerie, cravata pe fustă scurtă care era numită „fustă scurtă de 40 cm de la genunchi în jos”.
Fusta creion este acea fustă strâmtă, cu tăietura dreapta şi îngustă, până la genunchi, numită după forma ei lungă şi subţire precum a unui creion. Poate fi purtată atât separat cât şi parte a unui costum dar cu atenţie: din cauza faptului că este strâmtă cât talia, restricţionează circulaţia celei care o poartă. Motiv pentru care unele dintre ele au o fantă în partea din spate pentru a face mersul mai lejer. Se asorteaza cu tocuri înalte, ciorapi sau dresuri lucioase.

cr04
Cel care a popularizat acest tip de fusta a fost Christian Dior la sfârşitul anilor 40, celebrul designer de modă francez definind fusta la vremea aceea folosind termenul de H-line pentru a o deosebi de fustele largi pe care le numise A-line.

cr8cr5cr4
Apariţia acestei fuste a mai avut o cauză, anume raţionalizarea materiilor prime dupa cel de-al doilea război mondial care, împreună cu climatul economic auster, a dus la creşterea costurilor cu materia prima. Fusta creion a fost astfel o soluţie pentru utilizarea unei cantităţi mai mici de material pentru acelaşi număr de fuste create.

1950: Creează special o colecţie pentru Marlene Dietrich.
1954: Devine noul director al liniei de creaţie French Bean Line or Flat Look.
1955: Yves-Mathieu-Saint Laurent îi vine în ajutor lui Dior ca asistent.
1955: Este marea deschidere a boutiq-ului din strada Mountaine unde Dior lansează şi linia de make up.
1956: Realizează o colecţie specială pentru Ava Gardner numită ‘The little Hut’.
1957: La 23 octombrie moare din cauza unui atac de inimă.
Christian Dior a părăsit această lume pe 24 octombrie 1957, la funeraliile sale participând circa 3000 de persoane. Moartea designerului a fost la fel de spectaculoasă ca şi viaţa sa. Deşi sfârşitul a avut forma unui banal atac de cord, teoriile privind circumstantele decesului sunt multiple.
Una din variante ar fi ca s-a inecat cu un os de peste. Necrologul din Times precizeaza ca Dior a decedat in timpul unui joc de carti. Alexis von Rosenberg, Baron de Rédé, un cunoscut al creatorului, are cea mai picanta versiune: in memoriile sale a scris ca Dior a sucombat din pricina unei partide amoroase neortodoxe.În memoriile sale a scris că Dior a sucombat din pricina unei partide prea obositoare de sex, în care mai erau implicaţi doi bărbaţi.

cr15

Designerul de modă francez Christian Dior şi-a botezat faimosul parfum Miss Dior în onoarea surorii sale mai mici, Catherine, luptătoare în Rezistenţa franceză şi mare iubitoare de flori, scrie în ediţia electronică de sâmbătă cotidianul spaniol El Pais.

cr17
Catherine Dior a avut mereu o relaţie foarte strânsă cu fratele ei mai mare, în ciuda faptului că felul ei de-a fi nu se potrivea cu un stil de viaţă în lumina reflectoarelor. Însă Catherine este mult mai mult decât ‘sora lui…’ sau decât femeia care a dat numele unuia dintre cele mai cunoscute parfumuri din lume. A fost o femeie cu convingeri, o eroină a Rezistenţei franceze împotriva ocupaţiei naziste, a fost torturată şi a supravieţuit lagărelor de concentrare, trăind apoi din vânzarea de flori până la moartea ei, în 2008. Specialitatea ei erau trandafirii și iasomia, adică exact acele flori care au stat la baza creării primului parfum al casei Dior, Miss Dior, în 1947.

cr13
Catherine era cea mai mică din cei cinci fraţi. S-a născut în 1917, fiind cu 12 ani mai mică decât Christian, însă diferenţa de vârstă dintre cei doi nu i-a împiedicat să fie toată viaţa foarte apropiaţi. La începutul anilor 30 ai secolului trecut, familia Dior a primit o dublă lovitură: pierderea mamei şi falimentul, ceea ce l-a făcut pe capul familiei să părăsească Normandia natală şi să se mute în sudul Franței. A luat-o cu el şi pe fiica cea mică, pe Catherine, instalându-se la Caillan, la 20 de kilometri de Grasse (oraş socotit astăzi capitala mondială a parfumeriei — n.r.).
‘Christian Dior mergea des să-şi viziteze tatăl şi sora, iar acest lucru i-a permis să descopere parfumeria din Grasse’, zonă unde se cultivau intens trandafiri şi iasomie, a declarat Frédéric Bordelier, preşedintele departamentului Brand Heritage al Casei Dior.
Destinul lui Catherine avea să cunoască o nouă turnură în 1941, în plin război mondial. Se afla la Cannes, pe Coasta de Azur, când a intrat într-un magazin ca să-şi cumpere un radio, iar acolo l-a cunoscut pe Hervé des Charbonneries. A fost dragoste la prima vedere şi, cu toate că Hervé era căsătorit, cei doi au început o relaţie care a durat toată viaţa. Tânăra şi-a urmat iubitul şi s-a înrolat în reţeaua franco-poloneză a Rezistenţei, care opera în sudul Franţei. Cei doi furnizau informații despre duşmanul german trupelor generalului De Gaulle şi aliaţilor. Catherine dactilografia la o maşină de scris — maşină păstrată şi astăzi de urmaşii ei — toate rapoartele, pe care le trimitea apoi la Londra.
Cu prilejul călătoriilor ei la Paris, Catherine înnopta adesea în casa fratelui ei, cu toate că acesta nu era la curent cu activităţile ei în Rezistenţa franceză. Avea să afle ulterior acest lucru, atunci când, la 6 iulie 1944, Catherine trebuia să se vadă cu o tovarăşă de luptă, în Piaţa Trocadero, însă în locul acesteia, la întâlnire au apărut agenţi ai Gestapoului, care au arestat-o şi au torturat-o. La 15 august 1944, în ajunul eliberării Parisului, Catherine a fost suită într-un tren şi deportată la lagărul de concentrare pentru femei din Ravensbrück (nordul Germaniei), de unde a ieşit abia în mai 1945. ‘I-au acordat toate medaliile de onoare posibile şi imposibile, în Franţa şi în Polonia, însă ea a fost mereu foarte discretă cu acest capitol din viaţa ei’, spune Bordelier.
Câţiva ani mai târziu, Catherine va depune mărturie într-un proces militar împotriva a 14 reprezentanţi ai biroului din Paris al Gestapoului, în care a fost nevoită să descrie torturile la care a fost supusă. ‘Domnule preşedinte, serios acum! Au fost oameni care au murit, iar noi acum discutăm detalii din cauza unor nenorociţi!’, s-a înfuriat ea în timpul audierilor, când preşedintele tribunalului i-a cerut să vorbească în detaliu despre persoanele prezente. Totodată, Catherine s-a demarcat public de declaraţiile cu caracter neonazist ale nepoatei sale Françoise, care, în 1963, s-a măritat cu Colin Jordan, cea mai importantă figură a neonazismului în Marea Britanie.
După război, autorităţile au recompensat-o pentru eroismul ei, oferindu-i o autorizație specială ca vânzătoare de flori proaspete în piaţa Les Halles din Paris. Şi astfel, Catherine s-a dedicat cultivării rozelor şi iasomiei în casa ei din Grasse, flori pe care le livra apoi maeștrilor parfumeuri din zonă. Totodată, ea mergea frecvent la Paris pentru a vinde flori, dar şi pentru a-şi vizita faimosul frate. La fel s-a întâmplat şi în acea zi de iarnă, în 1947, în care s-a născut Miss Dior. Legenda spune că în acea zi, pe când fratele ei se chinuia împreună cu câţiva prieteni să găsească un nume pentru parfumul nou creat, Catherine a dat năvală în casa de pe Avenue Montaigne, la numărul 30 (unde Christian Dior şi-a deschis primul magazin de modă ), moment în care muza lui Dior, Mitzah Bricard, a cărei mamă era englezoaică, a spus: ‘Ah, uitaţi-o şi pe Miss Dior!’ ‘Miss Dior: ei bine, ăsta va fi numele parfumului meu!’, ar fi răspuns Christian.

cr001

postare Lia Neamt

Cluj 2014

sursa
Dominiq Bizta-Christian Dior – Unul dintre cei mai cunoscuti designeri si creator de accesorii si parfumuri

Niciodată parcă nu spune liniștea mai multe decat atunci când cântă Joshua…


joshua

Niciodată parcă nu spune liniștea mai multe decat atunci când cântă Joshua.
Cântând, el transcede ființa, devine sunetul, vioara, arcușul, muzica. Devine Tu. Devine Eu. Timpul se oprește, spațiul se dilată în sunet. Urcuș, coborâș, stagnare înnebunitoare. Și apoi , din când în când….Linistea. Eternitate. Joshua iubește liniștea – acea liniște dintre sunete, scurtă dar infinită liniște dintre note. Iubește tăcerea – poartă spre divinitate ce încheie o bucata așternând spațiul binecuvântat ce o va primi pe următoarea. O liniște revelatoare și extatică…liniștea lui Joshua.(Alexandra Svet)

Intr-o dimineață rece de ianuarie a anului 2007 în stația de metrou „L’enfant Plaza” din Washington și-a facut apariția un tânăr violinist. „Artistul” nu ieșea cu nimic în evidență în peisajul cotidian. Un tânăr care încerca doar să strangă niște bani de buzunar.
Și-a scos vioara și apoi a lăsat cutia deschisă in fața sa. Tanărul violinist a cântat mai multe piese din Bach, timp de aproape o oră. In tot acest timp, peste 200 sute de oameni au trecut prin stație în drumul lor către serviciu. Fiecare dintre ei a reacționat diferit. Dupa trei minute un bărbat își da seama că tânarul este talentat și intepretează o arie deosebită. S-a oprit pentru câteva clipe, iar apoi și-a continuat drumul catre serviciu.
După alte patru minute, violonistul primește primii săi bani din acea zi. O femeie aruncă în cutia viorii un dolar și îsi continuă drumul fără să se oprească. După alte câteva minute un tânăr poposește mai mult timp în fața violonistului, se uită apoi la ceas și pornește mai departe. Zece minute mai târziu, un băiat de trei ani se oprește în fața tanărului, însă mama sa îl trage grabită de mână, deși copilul se oprise fascinat de muzica violonistului.
Mulți alți copii au reacționat aproape la fel in momentul în care au trecut prin fața tânărului muzician. Insă, fiecare părinte, fără nicio excepție, i-a forțat să meargă mai departe.
După 45 de minute tanărul violonist încă mai cânta din celebrele piese de Bach. Bilanțul: doar sase persoane s-au oprit din drumul lor și au ascultat preț de un minut sau două sunetele viorii. Aproximativ 20 de persoane i-au dat bani. Dar toți au continuat să meargă mai departe. In total, 32 de dolari.
Dupa o oră de cântat, situația a rămas neschimbată. Nimeni nu a aplaudat, nimănui nu i s-ă părut nimic ciudat sau ieșit din comun. Nici măcar o persoană din toate cele doua sute nu a intârziat mai mult de cinci minute în fața tanărului violinist. Nimănui nu i s-a părut o apariție exțraordinară acest spectacol.
Prea ocupați pentru a ne opri și a recunoaște un geniu
Vioara la care a cântat tânărul din metroul din Washington este un Stradivarius și valoarează peste 3,5 milioane de dolari. Insă nu acest fapt ar fi trebuit să fie recunoscut, în primul rând, de trecătorii matinali ai metropolei americane.
Tânărul artist care a interpretat pe unul dintre cei mai complecși și dificili compozitori ai lumii, Johann Sebastian Bach, nu era nimeni altcineva decât violonistul Joshua Bell, unul dintre cei mai valoroși muzicieni ai lumii din acest moment. Insă, nici faptul că niciun trecător nu l-a identificat pe Joshua Bell nu reprezintă pacătul cel mai mare al celor peste 200 de trecători din stația „L’enfant Plaza” din Washington.

Cu două zile înainte de acest experiment, Joshua Bell a cântat la teatrul din Boston cu casă închisă, iar un bilet la concertul său a costat cel putin 100 de dolari. Ceea ce rataseră toți trecătorii din statia metroului din Washington era una dintre cele mai excepționale interpretări muzicale din lume. Unul dintre cei mai buni muzicieni moderni interpretând pe unul dintre cei mai mari compozitori ai tuturor timpurilor – Johann Sebastian Bach. Un lucru care a scăpat tuturor celor grăbiți spre muncă.
Recitalul incognito a lui Joshua Bell a fost un experiment social organizat de cotidianul americanWashigton Post. Scopul acestui experiment a fost acela de a detecta prioritățile oamenilor, percepțiile și gusturile lor.

Din rezultatele acestui experiment se ivesc cel putin câteva întrebări, mai mult sau mai puțin retorice: cât de dispuși suntem să recunoaștem frumusețea unui lucru intr-un mediu comun și la o ora nepotrivită? Un lucru mai are aceeași valoare pentru noi dacă il desprindem de locul in care s-a consacrat? Putem recunoaste talentul și geniul intr-un mediu cât se poate de obisnuit? Nu trecem de prea multe ori pe lângă lucruri magnifice fără a deschide ochii asupra lor? Nu cumva ne-am obișnuit să recunoastem o calitate sau un merit doar atunci cand acelui lucru i s-a pus deja o eticheta și e recunoscut „oficial”?

l4

Cum ne recunoaștem valorile și cat preț punem pe ele?
Pentru a întâri puterea acestui experiment trebuie spus că stația de metrou „L’enfant Plaza” este situată în centrul orasului Washington, acolo unde este concentrat întregul aparat administrativ guvernamental american, iar oamenii care la acea ora treceau prin stația de metrou erau persoane cu o educație culturală cel puțin de nivel mediu, ei fiind analiști politici, project manageri, finantiști, consultanți politici sau directori de departamente.
Ce putem înțelege după ce am aflat despre acest experiment? Inainte de toate, cred că rămanem cu un gust amar. Ne-am fi dorit să nu se fi intamplat așa… Ne-am fi dorit ca măcar un singur om să se fi oprit pentru mai mult de doua minute in fața violonistului.
Concluzia acestui experiment este una trist de adevărată: dacă nu avem timpul si aplecarea necesară pentru a ne opri măcar pret de cinci minute (asta in cazul in care nu putem să il recunoastem pe deplin) in fata unuia dintre cei mai buni muzicieni din lume cantand una dintre cele mai inăltătoare melodii compuse vreodată, la cel mai de preț instrument fabricat de om vreodată, atunci la câte alte lucruri minunate nu dăm cu piciorul in fiecare zi, câte alte lucruri cu adevărat frumoase si inălțătoare nu ratăm zilnic pentru că nu avem timp să le observăm sau pur si simplu ne-am pierdut puterea de a le recunoaște….?

d
Pierduți în grabă noastra zilnică minoră, în fuga permanenta de autentic, în ascunderea din care nu mai avem timp să ieșim, noi, copiii societății moderne acaparați in totalitate de informație si tehnologie, am uitat să mai privim in jurul nostru detașați, am uitat să invațăm să nu ne mai grăbim, să nu mai alergăm tot timpul.
In fuga noastră permanentă de autentic am ajuns să avem nevoie de Etichete si de Mărci pentru a ne putea ghida in viată, în lumea valorilor. Iar drama noastră este că toate Etichetele si Mărcile care ne ghidează viață sunt puse de alții, rareori de noi. Avem nevoie de recunoașterea unui instituții precum Atheneul, care să găzduiască un Joshua Bell, pentru a-l privi pe violonist ca pe o valoare.
Dacă Joshua Bell nu se afla în incinta unui Teatru sau unui Atheneu consacrat, atunci nici noi nu îi acordăm atentie și nici nu il aplaudăm. In schimb, batem din palme minute in șir la concertul unui Joshua Bell, fără să fi ințeles sau trăit poate mare lucru din muzica sa, doar pentru că așa se face, asa face toate lumea, asa trebuie să fie făcut…

poatare Lia Neamt

Cluj 2014

Femeia este un miracol de contradicţii divine…


r1

Femeia este muzică rătăcită în carne.(Emil Cioran)

r3

Femeile îi fac pe unii
Să-şi piardă uzul raţiunii,
Aşa ajunge vorba ceea:
Egal bărbatul cu femeia…(Corneliu Sofronie)

r2

Făptura căreia Cel Sfânt
I-a dat întruchiparea sacră
Şi, trimiţând-o pe pământ,
A căpătat statut de soacră.(Virgil Petcu)

Eu, într-o epigramă ce ţie nu-ţi plăcu,
Am scris că nu-i femeie care să spună: – Nu!
Tu, Fabulla, făcându-mi în ciudă, dinadins,
De trei ori până-acuma iubirea mi-ai respins.
Nu fi atât de aspră! Femeia, negreşit,
E bine să reziste… dar nu la nesfârşit!(Tudor Mainescu)


Femeile se pot împărţi, după cum spune “unchiul Costel”, în trei categorii:
Femeile care au suflet şi sunt stimate, cele care au caracter şi sunt Admirate şi cele care au „nu-ştiu-ce” şi sunt căutate. Eu nu ştiu de ce sunt căutate, că doar nimeni nu se joacă cu ele de-a v-aţi ascunselea, ci de-a v-aţi găsitelea. Unchiul Costel îi şoptea lui tata despre una: „Ce mi-am căutat mi-am găsit, iar acummi-e frică să nu-mi găsească ceva şi medical”.
Femeia este de genul feminin, deşi unele poartă pantaloni, după cum unii bărbaţi sunt de genul masculin şi poartă şorţ de bucătărie. Femeia, spune legenda, s-a născut dintr-o coastă. De aceea se pricepe atît de bine să mişte şoldurile. Prima femeie care a păcătuit a fost Eva. A doua femeie au fost… toate celelalte.
postare Lia Neamt
cluj 2014

Simplu..te iubeam..


ANA1

Nu ştiu câte herghelii am ucis,
dar mi-amintesc
fiecare cal înaripat
pe care-l credeam înger
când îmi dezlipeam fruntea
de braţul tău

ana2
dimineaţa devenea o stampă,
sub mătăsuri fluturii se credeau miri,
iar nunţile anunţau răsărituri
în care lumina
nu uita niciodată să zâmbească
ANA 9
îmi strângeam genunchii
şi pe meterezele lor puneam de strajă
câte o alunecare,
apoi îmi potriveam genele
să te pot strecura
cuminte, ca într-o poveste fără final
d6
acopeream cu borangicuri oglinzi
să las strălucirea doar între noi
ca o mare în care aveam să cufund
cuvintele
sfinţindu-le cu bucuria atingerii
ANA 10

după care, simplu, te iubeam…(Ana Sofian)

postare Lia Neamt

cluj 2014

DICȚIONARUL ÎNȚELEPCIUNII.. Gabriel García Márquez


g2

Poate că pentru lume eşti doar o singură persoană, dar pentru o persoană eşti întreaga lume.
Într-o singură împrejurare ai dreptul de a-ţi privi semenul de sus: atunci când îl ajuţi să se ridice
Nimeni nu-şi va aduce aminte de tine pentru gândurile tale secrete. Cere-i Domnului tăria şi înţelepciunea pentru a le exprima.

l9

Gabriel García Márquez s-a retras din viata publica din motive de sanatate: cancer limfatic. Acum, se pare ca boala s-a agravat din ce in ce mai mult. A trimis o scrisoare de ramas bun prietenilor, cititorilor si admiratorilor lui,
Va recomand s-o citiți, intrucât acest scurt text scris de către unul dintre cei mai strălucitori latino-americani din ultimii ani este mai mult decât mișcător.

g4

“Dacă pentru o clipă Dumnezeu ar uita că sunt o marionetă din cârpă și mi-ar dărui o bucățică de viață, probabil că n-aș spune tot ceea ce gândesc, însă în mod categoric aș gândi tot ceea ce zic.
Aș da valoare lucrurilor, dar nu pentru ce valorează, ci pentru ceea ce semnifică.
Aș dormi mai puțin, dar aș visa mai mult, înțelegând că pentru fiecare minut în care închidem ochii, pierdem șaizeci de secunde de lumină. Aș merge când ceilalți se opresc, m-aș trezi când ceilalți dorm. Aș asculta când ceilalți vorbesc și cât m-aș bucura de o înghețată cu ciocolată!
Dacă Dumnezeu mi-ar face cadou o bucățică de viață, m-aș îmbrăca foarte modest, m-aș întinde la soare, lăsând la vederea tuturor nu numai corpul, ci și sufletul meu.
Doamne Dumnezeul meu, dacă aș avea inimă, aș grava ura mea peste ghiață și aș aștepta până soarele răsare. Aș picta cu un vis al lui Van Gogh despre stele un poem al lui Benedetti, si un cantec al lui Serrat ar fi serenada pe care i-aș oferi-o lunii. Aș uda cu lacrimile mele trandafirii, pentru a simți durerea spinilor și sărutul incarnat al petalelor…
Dumnezeul meu, dacă aș avea o bucațică de viață… N-aș lasa să treacă nici o zi fără să le spun oamenilor pe care ii iubesc, că ii iubesc. Aș convinge pe fiecare femeie sau bărbat spunându-le că sunt favoriții mei si aș trăi îndragostit de dragoste.
Oamenilor le-aș demonstra cât se inșală crezând că nu se mai îndrăgostesc când imbătrânesc, neștiind că imbătrânesc când nu se mai indrăgostesc! Unui copil i-aș da aripi, dar l-aș lăsa să invete să zboare singur. Pe bătrani i-aș invața că moartea nu vine cu batranețea, ci cu uitarea. Atâtea lucruri am invățat de la voi, oamenii… Am invățat că toată lumea vrea să trăiască pe varful muntelui, insă fără să bage de seama că adevărata fericire rezidă în felul de a-l escalada. Am invătat că atunci când un nou născut strânge cu pumnul lui micuț, pentru prima oară, degetul părintelui, l-a acaparat pentru intotdeauna.
Am invățat că um om are dreptul să se uite in jos la altul, doar atunci cand ar trebui sa-l ajute să se ridice. Sunt atatea lucruri pe care am putut să le invăț de la voi, dar nu cred că mi-ar servi, deoarece atunci cand o sa fiu băgat in interiorul acelei cutii, inseamnă ca in mod neferecit mor.
Spune intotdeauna ce simți și fă ceea ce gandesti. Dacă aș ști că asta ar fi ultima oară cand te voi vedea dormind, te-as imbrățișa foarte strans și l-as ruga pe Dumnezeu să fiu păzitorul sufletului tău. Dacă aș ști că asta ar fi ultima oară cand te voi vedea ieșind pe ușă, ti-aș da o imbrațișare, un sărut și te-aș chema inapoi să-ți dau mai multe. Dacă aș ști că asta ar fi ultima oară cand voi auzi vocea ta, as inregistra fiecare dintre cuvintele tale pentru a le putea asculta o dată și incă o dată pana la infinit. Dacă as ști că acestea ar fi ultimele minute in care te-aș vedea, aș spune “te iubesc”și nu mi-aș asuma, in mod prostesc, gandul că deja stii.
Intotdeauna exista ziua de maine și viața ne dă de fiecare dată alta oportunitate pentru a face lucrurile bine, dar dacă cumva greșesc și ziua de azi este tot ce ne ramane, mi-ar face plăcere sa-ți spun cat te iubesc, că niciodată nu te voi uita.
Ziua de maine nu-i este asigurată nimănui, tanăr sau bătran. Azi poate să fie ultima zi cand ii vezi pe cei pe care-i iubesti. De aceea, nu mai astepta, fă-o azi, intrucat dacă ziua de maine nu va ajunge niciodată, in mod sigur vei regreta ziua cand nu ți-ai făcut timp pentru un suras, o imbrățisare, un sărut si că ai fost prea ocupat ca să le conferi o ultima dorinta. Să-i menții pe cei pe care-i iubesti aproape de tine, spune-le la ureche cat de multă nevoie ai de ei, iubeste-i si tratează-i bine, ia-ți timp să le spui “imi pare rău”, “iartă-mă”, “te rog” si toate cuvintele de dragoste pe care le stii.
Nimeni nu-si va aduce aminte de tine pentru gandurile tale secrete. Cere-i Domnului taria si ințelepciunea pentru a le exprima. Demostrează-le prietenilor tăi cat de importanți sunt pentru tine.”

O columbiana indragostita de Marquez i-a daruit scriitorului o carte in care a asezat citate splendide din cartile lui. In ordine alfabetica.
Atractie
„Pentru el, ea parea atat de frumoasa, atat de seducatoare, atat de diferita de oamenii obisnuiti, incat nu putea sa inteleaga de ce nimeni nu parea sa auda sunetul pasilor ei pe caldaram, de ce inima nimanui nu fusese pustiita de furtunile starnite de suspinele ei, de ce nimeni nu innebunise de miscarea pletelor ei, de zborul mainilor ei, de aurul din rasul ei. Nu-i scapase nici macar un gest de-al ei, dar nu indraznise sa se apropie de ea de teama ca ar putea distruge vraja.“
Avere
„Nu sunt bogat. Sunt un om sarac cu bani, ceea ce nu-i acelasi lucru.“
Batranete
„Primul semn al batranetii e atunci cand incepi sa semeni cu tatal tau.“
Copilarie
„A lasat urme nu doar in literatura mea, ci si in viata mea. N-am reusit niciodata sa depasesc acea perioada. Toate angoasele mele vin de acolo.“
Destin
„Lectiile cu care obisnuieste sa ne surprinda destinul fac mai evidenta conditia noastra de simple jucarii ale unui hazard indescifrabil, a carui unica si dezolanta recompensa este, deseori, doar incapacitatea de a intelege si uitarea.“
Dor
„Cel mai dureros mod de a-ti fi dor de cineva e sa stai chiar langa el stiind ca nu-l poti avea.“
Elicopter
„Exista ceva poetic, ceva muzical intr-un elicopter. E acel strop care iti aminteste de un aparat si tot restul care iti aminteste de un colibri.“

g1
Fictiune
„Fictiunea s-a nascut in momentul in care Iona a ajuns acasa si i-a spus sotiei ca a intarziat trei zile fiindca a fost inghitit de balena.“
Grandomanie
„Un barbat ar trebui sa aiba doua neveste: una pe care s-o iubeasca si una care sa-i coasa nasturii.“
Iubire
„Orice cuplu trebuie sa invete totul de la capat, ca si cum ar trai o astfel de experienta pentru prima oara. Lipsa acestei emotii si a misterului ce o invaluie face inacceptabila pornografia.“
Joc
„Cu un vis al lui Van Gogh as picta pe stele un poem de Benedetti si i-as oferi lunii un cantec de Serrat.“
Judecata
„Am invatat ca un om nu trebuie sa-l priveasca pe altul de sus, decat atunci cand trebuie sa se aplece pentru a-l ajuta sa se ridice.“
Literatura
„Cea mai grozava jucarie inventata ca sa ia oamenii la misto.“
Lacrimi
„Nici un barbat sau femeie din lumea asta nu merita lacrimile tale, iar acela care le merita nu te va face sa plangi.“
Moarte
„Lucrul cel mai cumplit la moarte este ca e definitiva.“
Neodihna
„Daca Dumnezeu nu s-ar fi odihnit duminica ar fi avut poate timp sa-si desavarseasca creatia: lumea.“
Pirati
„Poate piratii erau rai, asediatori de orase, asasini de frati. Dar aveau o vocatie cinematografica care ne lasa un pic de nostalgie pentru acele perioade in care scenariul din film se intampla apoi in realitate.“
Ratiune
„Noua ne-a fost data ratiunea, animalelor coada. O afacere foarte proasta sa renunti la un lucru atat de util si decorativ pentru a avea in schimb ceva atat de incomod si superfluu precum ratiunea. Noi am ramas in pierdere.“
Sirena
„Sirena era o creatura care avea partea cea mai putin interesanta de la o femeie si cea mai putin ofertanta de la un peste. De aceea, nu s-a gasit alta solutie decat sa le-o dam poetilor, singurii capabili sa gaseasca vreo utilitate acestei fiinte care nu putea fi folosita nici ca mireasa, nici ca pranz.“
Telefon
„Cine a inventat telefonul a distrus farmecul ferestrelor.“
Terorism
„Chiar si mortile cele mai crunte au o etica pe care terorismul nu o are. De aceea nu a castigat niciodata vreun razboi si nu va invinge niciodata.“
Tibet
„Am crezut intotdeauna ca Tibetul s-a nascut cand geografii, obositi sa mai lucreze cu elemente terestre, au vrut sa devina poeti. Si atunci au inventat o tara de legenda, pe acoperisul lumii, la frontiera nebuloasa ce desparte pamantul de cer.“

g3
Uitare
„Sirul asta lung de povestiri e mult mai mult decat o anecdota, se vrea a fi o oglinda a Americii Latine delirante, teribile, dureroase, in care te chinui inutil, in care se intampla cate ceva, dar totul e deja scris, predestinat, un loc unde se inradacineaza si rezista blestemul uitarii.“
Vis
„Visul are avantajul ca nu stim niciodata daca este adevar sau minciuna.“
Zadarnicie
„Unui neam blestemat la o suta de ani de singuratate, nu i se mai da o a doua sansa pe pamant.“

Vrăjitorul cuvintelor


L2
Eu sunt vrăjitorul cuvintelor,
cel care framânta silabele cu sângele lui.
Eu sunt vrăjitorul luminii,
cel care închide întunericul
în sâmburi de cireşe amare,
cel care adună ploile
în matca râurilor,
cel care seaca izvoarele lacrimilor
cu sărutări de soare.
l9
Eu sunt vrăjitorul
care face cuvintele să cânte
sub frunţi înnegurate…
l6
Te aştept pe tine,
un menestrel de sub vechiul turn,
o umbră care se furişează pe lângă ziduri
căutând un om…
Sunt aici ducând cu mine
răni de dor,
ţinănd în mână
fluturii albaştri ai nopţii
în care ne atingem
doar sufletele.
l7
Unde mă cauţi?
Sunt aici umblând cu tălpile goale
pe liniştea de mânăstire… aşternută între noi.
Sunt aici să înţeleg
de ce se ivesc zorii atât de târziu.
Sunt aici să te învăţ adevăruri
ascunse în seminţe de mac.(Lelia Mossora)

postare Lia Neamt
Cluj 2014

Mi te-ai plâns adeseori că “nimeni nu te inţelege”.


v2

Clasicul rus i-a scris, în urma cu mai mult de o sută de ani, o scrisoare fratelui sau, un pictor talentat, dar slab de caracter şi suferind de alcoolism. Anton Pavlovici Cehov, ştiind slăbiciunile fratelui sau, întotdeauna îşi făcea griji pentru acesta şi era mâhnit din cauza atitudinii indiferente pe care Nicolai o avea faţă de darul său. El scria: “Moare un veritabil talent rus, moare pentru nimic. ”
Incerca să-l facă să înţeleagă că face o mare greşeală ducând un astfel de viaţă. A reuşit să scrie o scrisoare emoţională, sinceră, pe care ar trebui să o citim fiecare. Nu trebuie să fim alcoolici care vegetează pe unde apucă, dar în mare, mulţi din noi, ca şi Nicolai Pavlovici, ne-am adâncit în compasiune faţă de propria fiinţă, ne subestimăm talentele şi stăm în poziţia de “nimeni nu mă inţelege”, făcând prin asta mai mult rău nouă, persoanelor apropiate, celor cărora nu le suntem indiferenţi. Neaparăt citiţi această scrisoare. Marele clasic al literaturii ruse poate să vă înveţe multe lucruri

“Moscova, 1886
Mi te-ai plâns adeseori că “nimeni nu te inţelege”. De asta nu s-au plâns nici măcar Goethe şi Newton. S-a plâns numai Hristos, dar El nu vorbea despre propria persoană, ci despre învăţătura Sa… Toţi te înţeleg perfect… Dacă nici măcar tu nu te înţelegi, nu-i învinui pe ceilalţi. Te asigur că, în calitate de frate şi apropiat al tău, te înţeleg şi din tot sufletul te compătimesc. Toate calităţile tale eu le cunosc foarte bine, le apreciez şi am cel mai adânc respect pentru ele. Eu, dacă vrei, ca dovadă că te înţeleg, pot să ţi le enumăr. După mine eşti bun, prea bun aş zice, mărinimos, nu eşti egoist, te împarţi până la ultimul bănuţ, sincer. Iţi sunt străine invidia şi ura, eşti ingenuu, îţi este milă de oameni şi animale, nu eşti meschin, nu eşti ranchiunos, ai încredere în semenii tăi. Ai fost înzestrat de sus cu ceva ce nu are toată lumea: ai talent. Acest talent te situează deasupra a milioane de oameni, deoarece la 2.000.000 de oameni le revine un pictor. Talentul te situează mai presus: chiar dacă ai fi fost broasca râioasa sau ţestoasă şi atunci te-ar fi respectat, pentru că talentului i se iartă totul. Ai un singur neajuns. De la el ţi se trag toate problemele. Defectul tău e lipsa totală de educatie. Iartă-mă desigur, dar veritas magis amicitiae (adevărul mai presus de prietenie)… Ideea e că viaţa are propriile condiţii. Pentru a te simţi ca peştele în apă într-un mediu de intelectuali, pentru a nu fi străin în mijlocul ei şi să nu te apese, trebuie să fii binecrescut. Talentul te-a adus în acest mediu , îi aparţii, dar… te atrage în afara lui şi trebuie să balansezi între publicul cultural şi locuitorii
Oamenii educati, în opinia mea, trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
1. Ei respectă personalitatea umană, de aceea sunt întotdeauna indulgenţi, blânzi, amabili, îngăduitori. Ei nu se răscoală din cauză că le lipseste un ciocan sau o bucată de gumă de ras pierdută; locuind cu cineva, ei nu fac din asta o favoare şi la plecare nu zic: “cu dumneavostră e imposibil de trăit”. Ei iartă şi gălăgia şi frigul şi carnea arsă şi iuţimea şi prezenţa în locuinţa lor a persoanelor străine.
2. Nu sunt compătimitori numai cu cersetorii şi pisicile. Ei suferă şi pentru ceea ce nu se poate vedea cu ochiul liber.
3. Ei respectă proprietatea altora şi de asta îşi plătesc datoriile.
4. Sunt curaţi la suflet şi le este frică de minciună ca de foc. Nu mint nici măcar în privinţa fleacurilor. Minciuna este jignitoare pentru cel ce o ascultă şi îi scade respectul faţă de cel care o spune. Ei nu pozează, se comportă pe stradă la fel ca acasă, nu aruncă cu praf în ochii celor mai mici… Nu sunt flecari şi nici indiscreţi atunci când nu li se cere. Din respect pentru urechile celorlalţi, ei adesea tac.
5. Ei nu se depreciază pentru a obţine compasiune şi ajutor de la ceilalţi. Nu cânta pe strunele altor suflete, pentru că drept răspuns, aceştia să ofteze şi să-i răsfeţe. Ei nu spun: “pe mine nu mă înţelege nimeni!”
6. Nu sunt vanitoşi. Nu se lasă atraşi de strălucirea diamantelor false, nu ţin să facă cunoştinţă cu celebrităţi, nu se entuziasmează de primul intâlnit la “Salon’e” Nu caută să fie cunoscut în toate berăriile.
7. Dacă au talent, îl respectă. Pentru asta sunt gata să sacrifice liniştea, femeile, vinul, agitaţia.
8. Ei caută să-şi cultive simţul estetic. Nu pot să adoarmă îmbrăcaţi, nu admit ca peretele să aibă crăpături pline de ploşniţe, să respire aer murdar, să păsească pe podeaua plină de scuipat şi nu se mulţumesc cu mâncarea pregătită la lampa de gaz. Ei încearcă să-şi innobileze şi să-şi stăpânească instinctual sexual. In această privinţă, ei sunt educaţi şi deloc vulgari. Nu cer de la o femeie să li se dăruiasca trupeşte, să miroase a transpiraţie; mintea lor se manifestă prin abilitatea de a se da drept însărcinate şi de a minţi fără încetare. Ei nu fac abuz de vodka.
Ei beau doar când sunt liberi sau la ocazii alese, pentru că au nevoie de o minte sănătoasă într-un corp sănătos. Si încă multe altele. Aşa sunt cei educaţi. Pentru a creşte mai sus de nivelul mediu, în care ai rămas prins, nu este deajuns să citeşti numai din Pickwick şi să înveţi pe de rost monologul lui Faust. Nu este deajuns să pleci în Yakimanka( Un cartier din Moscova), pentru că peste o săptămână să fugi de acolo. Aici este nevoie de muncă neintreruptă, zi şi noapte, să citeşti necontenit, să studiezi, voinţa. Trebuie pretuită orice oră. Călătoriile în Yakimanka şi inapoi nu te vor ajuta. Trebuie să renunţi la modul tău de viaţă definitiv şi să coteşti brusc. Vino la noi, sparge sticla de rachiu şi apuca-te de citit. Macar pe Turghenev, pe care nu l-ai citit…”

v3

Anton Pavlovici Cehov (marele mic dramaturg rus care, la sfârşitul secolului al XIX-lea, a pus capăt dramei tradiţionale cu subiect, intrigă, deznodământ, tocmai pentru că nu ştia să scrie o dramă tradiţională) este o persoană şi nu un scriitor, fapt pentru care răsufli uşurat si descoperi un om. Spectaculos, asemenea Rusiei la frontiera dintre secolul al 19 şi 20, Cehov s-a născut ca fiu de iobag în 1860 (ţarul Alexandru va desfiinţa iobăgia în 1861) pentru a deveni moşier cu 32 de ani mai târziu, fiind vecin cu prinţul Şakovskoi. A cumpărat moşia Melikhovo (imitând inconştient pe Tolstoi, patriarhul de la Iasnaia Poliana), nu departe de Moscova, cu 13 mii de ruble din care a achitat un avans de cinci mii. Această moşie seamănă şi ea cu Rusia pentru că nu avea 10-20 de hectare ca în România ci nici mai mult nici mai puţin de 200 de hectare care cuprindeau păduri, două lacuri, un râu şi un parc cu conac. Era un devotat familist fără familie pentru că îi iubea pe cei patru fraţi şi o soră, Maşa, ca pe sine însuşi deşi se considera inferior strălucitului Alexandr şi genialului plastician Nikolai care s-a ratat cu alcool şi cu droguri. În tinereţe, având geniul farsei, semna, în loc de Anton Pavlovici Cehov, Schiller Shakespearovici Goethe. După ce devine moşier semnează, tot ironic, A. P. Cehov proprietar de terenuri.
Cehov face parte dintr-o categorie de artişti netipică, pentru că nu credea defel în geniul său, dimpotrivă, au rămas multe mărturii că nu credea în durata şi posteritatea operei sale. Era uimit să vadă că publicul şi lumea literară dau mai multă atenţie frivolităţilor scrise de el decât prozei cu adevărat importante a lui Korolenko, de exemplu. Citeşte Anna Karenina şi are un grav complex de inferioritate, marele lui vis fiind să scrie, în cele din urmă, un asemenea roman.
Pare o enormitate, dar Cehov s-a manifestat din adolescenţă ca mic comediant local care juca fie rolul unui dentist care extrage măseaua sănătoasă a unui pacient îngrozit, fie un popă, fie un guvernator. Avea plăcerea travestiului şi al farselor ce rezultă din deghizare. S-a prezentat la unchiul său dinspre tată Mitrofan îmbrăcat în cerşetor şi i-a cerut trei copeici pe care le-a şi obţinut. Îi plăcea enorm, spune Virgil Tănase, să joace un rol oricare ar fi fost acela. Cu tovarăşii săi a pus la punct un program teatral şi jucau mici scenete când la unii când la alţii folosind o perdea în chip de cortină. Treplev din Pescăruşul este mai uşor de identificat după aceste inocente detalii de istorie literară. Conştient că este inferior lui Alexandr, Anton se apucă de scris pur şi simplu pentru a câştiga un ban în plus. Cinci copeici rândul, spune Virgil Tănase că ar fi fost plătit de revista Libelula. Nu era totdeauna la fel. Uneori, neavând bani, revista îi trimitea o invitaţie la teatru, alteori o sticlă de votcă şi, odată, un croitor ce urma să-i facă gratis o pereche de pantaloni. Sunt teribili aceşti mari scriitori ruşi de tipul miniaturiştilor asemenea lui Cehov şi Gogol care scriau pentru banii puţini pe care îi primeau de la revistele literare, spre deosebire de marii boieri ca Puşkin şi Tolstoi, Turgheniev, desigur. Boierii se lăfăiesc pe mii de pagini, Cehov a inventat schiţa scurtă şi piesa de teatru care durează cât realitatea. Cererile de sporire a onorariului lăsate de Cehov sunt pe cât de umilitoare pe atât de teatrale. „Treizeci, patruzeci şi, uneori, cincizeci de ruble pe lună pe care le câştig din scris aduc, slavă Domnului, un mare ajutor pentru proletarul care sunt”.

v4

Anton Pavlivici Cehov a murit prematur de tuberculoza într-o staţiune balneară din Germania sub privirea doctorului său curant şi a frumoasei sale soţii, Olga Knipper, actrişă de prima linie a Teatrului de Arta din Moscova.
Simţind că se apropie clipa marii treceri, la ora trei din noapte, doctorul a cerut să fie adusă o sticlă de şampanie: „Cehov a luat paharul care i se oferea şi, întorcându-se spre Olga, i-a spus cu un zâmbet amar: “De mult n-am mai băut şampanie!“. Si-a golit paharul şi s-a întors pe partea stângă. După câteva clipe nu mai respira. Trecuse din viaţă în moarte cu simplitatea-i obişnuită. Era 2 iulie 1904. Pendula arăta ora trei.“, continua Troyat: „Ziua a venit cu ciripit de păsărele şi freamăt de frunze. Olga, fascinată, nu-şi putea lua ochii de la soţul ei… “nu se auzea nici o voce”, va scrie ea, ”lipsea agitaţia vieţii zilnice, nu era decât frumuseţea, pacea şi măretia morţii.”
Cehov a fost transportat la Moscova sa dragă, într un vagon de culoare verzuie pe uşa căruia scria „Transport stridii”. La vederea lui, Gorki „s a sufocat de mînie”. Autorul «Azilului de noapte » avea să i scrie soţiei: „Mi se strînge inima şi sînt gata să urlu, să plîng, să mă bat de indignare şi de furie. Lui i ar fi fost totuna dacă ar fi fost transportat într un coş cu rufe murdare, dar nouă, societăţii ruse nu i pot ierta acest vagon cu inscripţia ‘’Transport stridii”.

sursa Mircea Ghitulescu-O carte despre Cehov sau renunţarea la sine

postare Lia Neamt

cluj 2014

Camil Ressu-singura viaţă adevărat românească, a ţăranului închis între ape, codri, ceruri şi vatră


r0

Ressu s-a aplecat să zugrăvească şi să interpreteze viaţa noastră românească, singura viaţă adevărat românească, a ţăranului închis între ape, codri, ceruri şi vatră.
Tudor ARGHEZI

Provenind dintr-o familie de aromâni venită din regiunea Epirului în România la începutul secolului XIX, pictorul Camil Ressu se năştea la 28 ianuarie 1880 la Galaţi. Primii paşi spre pictură i-au fost îndrumaţi de tatăl său, un jurist care obişnuia să picteze în timpul liber.
Demonstrând un talent precoce, tânărul Camil este înscris la Şcoala Naţională de Arte Frumoase din Bucureşti, îşi continuă studiile la Iaşi, cu pictorul Gheorghe Popovici şi le finalizează la Paris, unde pleacă în 1902 pentru a se înscrie la Academia Julian. Acolo, îi va avea colegi pe românii Jean Steriade şi Nicolae Dărăscu. Reîntors în ţară în 1908, pare preocupat de probleme sociale, ceea ce îl determină să se înscrie în Partidul Social-Democrat.

Are, de asemenea, o activitate publicistică, colaborând la „Facla” şi „Adevărul” cu o serie de desene satirice. Primele lucrări, expuse în 1910, cu grupul „Tinerimea artistică”, sunt peisaje pe teme rustice. În 1914 deschide prima expoziţie personală la Bucureşti. Majoritatea lucrărilor realizate în această perioadă par devotate înfăţişării vieţii la sat prin peisaje, portrete şi naturi moarte. Una dintre cele mai celebre şi reprezentative lucrări ale sale este compoziţia „Cosaşi odihnindu-se”.
Pictura a fost realizată în 1925, în satul Ilovăţ, din judeţul Mehedinţi şi se află astăzi expusă în Muzeul de Artă din Iaşi. La începutul anilor `20 este unul dintre fondatorii asociaţiei „Arta română”, alături de pictorii Nicolae Dărăscu, Iosif Iser, Marius Bunescu şi de sculptorii Dimitrie Paciurea, Cornel Medrea, Ion Jalea şi Oscar Han.

Până în anul 1941 a fost rector şi profesor la Academia de Belle-Arte din Bucureşti. Printre studenţii săi au fost şi artiştii Geta Brătescu şi Virgil Preda. Din 1950 a fost preşedinte de onoare al Uniunii Artiştilor Plastici, reluându-şi şi activitatea de profesor la Institutul de Arte „Nicolae Grigorescu“. În 1955 primeşte titlul de Artist al Poporului, iar un an mai târziu este numit membru al Academiei Române. Se stinge la 1 aprilie 1962 la Bucureşti.

r10r1

r7r2

r11r4

r3r5

r6r14

postare Lia Neamt

cluj 2014