My Fair Lady

a6

Comedie muzicala, inegalabila in stralucire, inspirata de mitul lui Pygmalion, de libretul operetei compuse de Frederick Loewe si, nu in ultimul rand, de piesa de teatru a lui G.B.Shaw. Un profesor de fonetica se indragosteste de indaratnica sa eleva: o florareasa, pe care o transforma dintr-o femeie simpla, lipsita de educatie, intr-o adevarata doamna.

a7

Premiera a avut loc la 15 martie 1956, la Mark Helinger Theatre din New York

In Romania, My Fair Lady s-a reprezentat pentru prima oara la 8 Mai 1968, la Teatru de Opereta din Bucuresti.

a8

My Fair Lady reprezintă o adevărată cotitură în creaţia contemporană de operetă. Având la bază un libret construit pe un valoros text al literaturii dramatice – Pygmalion de Bernard Shaw – şi o muzică deosebit de inspirată, lucrarea a cunoscut un succes nemaiântâlnit, fiind preluată în repertoriul majorităţii teatrelor din lumea întreagă. A stabilit recordul spectacolelor de „musical” – (2717 reprezentări, iar la Londra, 2281). În 1964 a fost realizat un film (cu Rex Harrison, Audrey Hepburn, Wilfred Hyde-Withe etc.), distins cu opt premii ale Academiei (Oscar).

MY FAIR LADY

Timp ploios. După terminarea unui spectacol la Opera Covent Garden din Londra, mulţimea de spectatori, ferindu-se de ploaie, aşteaptă taxiurile. Printre ei, profesorul Henry Higgins, venit să studieze felul de a vorbi al locuitorilor metropolei. Are surpriza de al cunoaşte pe renumitul colonel Pickering, specialist în dialecte indiene, venit la Londra pentru a-l întâlni pe Higgins, autorul unui alfabet universal. La rândul său, Higgins îi mărturiseşte că tocmai vroia să plece în India pentru al întâlni.

Într-un colţ, o tânără florăreasă vorbeşte, scoţând nişte răgete înfiorătoare. Cazul îl interesează pe Higgins, care notează toate inflexiunile vocii fetei. Îl enervează felul în care este stâlcită limba engleză şi face pariu cu colonelul că dacă va lucra şase luni cu ea, va putea face din această tânără florăreasă incultă o lady. Dorind să scape de condiţiile mizere în care se zbătea, Eliza Doolittle primeşte , chiar de a doua zi, să înceapă exerciţiile de educare şi vorbire sub supravegherea profesorului Higgins. Venind la el acasă, unde este găzduit şi Pickering, Eliza îşi leapădă costumul murdar de florăreasă şi îmbracă haine curate, cumpărate de profesor.

Nici nu începe bine lecţia, că şi apare tatăl fetei, gunoierul Alfred Doolittle, pentru a stoarce ceva de la profesor.

Depunând o muncă epuizantă, Eliza face progrese vizibile în însuşirea vorbiri corecte a limbii materne.

Profesorul, împreună cu Pickering, o scoate în lume, la Ascot, unde are loc o cursă de cai. Eliza face o serie de gafe, spre amuzamentul celor de faţă – lume din aristrocraţia engleză. Munca reâncepe, şi, în curând, la balul care participă însăşi regina, Eliza înregistreză un succes formidabil, toată asistenţa socotind-o o lady din lumea mare, nicidecum o simplă şi mizeră florăreasă.

Abia de acum încolo încep complicaţiile. Higgins a câştigat pariul, dar nu şi sufletul tinerei fete. Îngrozită că în curând se va termina cu şederea ei la Higgins şi va trebui să-şi reia  vechea ocupaţie, Eliza nu întrevede nimic pentru viitorul ei. La rândul lui, profesorul, care se obişnuise cu Eliza, acceptă cu greu ideea despărţiri de tânăra lui elevă. Furia lui Higgins izbucneşte atunci când Eliza îi spune că se va căsători cu tânărul Freddy, pe care l-a cunoscut la Ascot.

a9

Şi opereta se încheie fără happy-end, nedecis, fapt ce sporeşte şi mai mult tensiunea dramatică.

Marele merit al lui Loewe este acela de a fi ştiut să facă sinteza dintre dramaturgia piesei lui Shaw – care în operetă a rămas aproape neschimbată – cu specificul muzicii şi spectacolului american, prin care străbate, clar şi sentenţios, lirismul poetic vienez, însuşit de compozitor – prin naştere şi educaţie – în familie şi în şcoală.

Pe parcursul comediei „Pygmalion”, Shaw nu şi-a îngăduit nici un moment de mărturisiri sentimentale, de dragoste, de îmbrăţişări sau impulsuri senzuale. Dimpotrivă, s-a ferit cu cea mai mare străjnicie de ele. Şi în operetă Loewe şi Lerner, libretistul, au respectat cu stricteţe linia imprimată de Shaw, fapt  care le-a reuşit de minune, opereta înscriindu-se în orbita unei noi structuri dramaturgice şi muzicale a genului. Numerele muzicale sunt destul de variate – arii, cuplete, duete, triouri, coruri, scene de ansamblu, dansuri, mişcare, etc. – toate însă construite, melodic şi ritmic, pe formule de muzică de dans modernă.

Se vorbeşte, se cântă, se mişcă în scenă dansându-se. Aproape toate numerele muzicale sunt dansante, compozitorul reuşind să redea, prin dans şi muzică, lumea personajelor lui Shaw – sincere, ironice, spirituale şi paradoxale.(Titus Moisescu-Opereta pag.207-209)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s