“Oamenii valorosi nu apar in tabloide. Ei doar muncesc.”

e1

Ne-am întâlnit în faţa ambasadei Ungariei la Bucureşti. Tvrtko e faimos la Budapesta, dar în România nu-l cunoaşte nimeni. Ne-am aşezat la o masa să mâncăm. Deasupra, pe ecranul unui televizor, curgea un talk-show la care participau Bogdan Chireac şi Sorin Roşca Stănescu. Noi am început să discutăm despre jurnalism, apoi despre călătoriile lui în locuri imposibile. Abia puteam să-l privesc in ochi. Deşi are o figura adolescentină, ochii jurnalistului maghiar sunt foarte bătrâni. Şi al naibii de trişti. A văzut multe omul ăsta. Poate prea multe…

„Putem fi noi trişti aici, în estul Europei?”

Ca şi in cazul meu, unul dintre parintii lui Tvrtko este croat. Ne amuzam de coincidenţă şi,în timp ce îmi arăta buletinul lui croat, observ că are în portofel mai multe permise de conducere bizare.

Tvrtko Vujity: Am cetăţenie maghiară pentru că m-am născut în Ungaria. Am şi cetăţenie croată pentru că sunt minoritar în ţara mea. Vorbesc de altfel croata şi iubesc cultura croată. Dar am şi cetăţenia celei mai mici ţări africane, Gambia, cu o populatie de un milion şi jumătate. Copiii mei au mers la grădiniţă în Gambia.

e3

V.M.: Câţi copii ai?
Tvrtko Vujity: Am doi copii şi jumătate. Imediat îţi explic. Impreună cu soţia mea, care a jucat în echipa naţională de baschet a Ungariei, am doi copii: Benjamin şi Barnabas. Iar anul trecut am adoptat-o pe Samira, o fată din Somalia. Ea este jumătate unguroaică, jumătate somaleză. Tatăl ei, care era ungur, a fost ucis datorită culorii pielii lui. Am adus-o pe Samira acasă şi ea a devenit membră a familiei mele. Aşadar am doi copii care sunt sângele meu şi o fiică musulmană care nu e din sângele meu dar este copilul meu.

e0

V.M.: Care e povestea Samirei?
Tvrtko Vujity: Samira are 19 ani. E o tânară domnişoară. Povestea ei este si povestea vieţii mele. Tatăl Samirei s-a născut nu departe de Pecs, care e orasul meu natal. Dupa revoluţia din 1956, tatăl Samirei a fugit din Ungaria. Nu stiu cum, dar a ajuns in Somalia, una dintre cele mai periculoase ţări din lume. In urma cu trei ani a fost ucis din cauză ca era alb. Era in timpul războiului civil când, într-o zi, Samira s-a întors de la şcoală şi şi-a găsit tatăl şi fraţii ucişi în casă. A fugit dar a fost prinsă şi abuzată. I-au tăiat trupul cu cuţitul…
Aici, Tvrtko se opreşte din povestit. Ochii lui de copil bătrân sunt plini de lacrimi. Dar înghite în sec şi continuă…
A devenit a patra soţie a unui bărbat de 64 de ani de la care a fugit şi a ajuns în tabăra de refugiaţi Dada din Kenya, unde era unul dintre cei 170.000 de refugiaţi. Pe 16 iunie am mers în Kenya şi am adus-o acasă unde a devenit membră a familiei noastre. Există o vorbă frumoasă: „dacă poţi salva o viaţă, atunci salvezi o întreagă lume”. Samira e toata lumea mea şi îţi spun de ce.
E o fată zâmbitoare, frumoasă şi fericită acum. Si dupa tot ce ţi-am povestit despre ea, dupa ce familia ei a fost ucisă, după ce a fost tăiată şi abuzată, după ce a suferit într-o tabără de refugiaţi, ea zâmbeşte. Dacă ea poate zâmbi după toată această suferinţă, putem fi noi trişti aici în estul Europei? Ce fel de probleme avem? Ca alegerile au fost câştigate de un partid şi nu de celălalt? Că seful meu e un tâmpit? Ca autobuzele întârzie? Dar gândeşte-te numai puţin la viaţa acestei fete şi îţi vei da seama că problemele noastre, in România, în Ungaria sau în Bulgaria, nu sunt deloc probleme. Acesta e motto-ul vietii mele.
„Am învăţat cum arată cu adevărat Iadul.”

V.M.: Ce alte cetăţenii mai ai?
Tvrtko Vujity: Mai am una din Republica Central Africană şi mai am şi din… Dar ia stai să-ţi spun ceva. Astea sunt doar documente. Dacă eşti jurnalist prima propoziţie pe care trebuie să o înveţi este „poţi face orice cu reportajele tale, doar să nu minţi”. Nu-i aşa? Să nu minţi niciodată. Asta e lucrul principal. In ultimii 15 ani de când sunt jurnalist eu am minţit de dimineaţa până seara. Si scriu cărţi despre minciunile mele. Pentru că să-mi scriu povestirile trebuie să mint.

V.M.: Lucrezi sub acoperire întotdeauna. De ce?
Tvrtko Vujity: Cum altfel aş putea ajunge în locurile în care am ajuns? Eu am avut multe vise, dar unul singur mi-a schimbat viaţa. 53 de ani după sfârşitul celui de-al doilea război mondial, împreună cu un psiholog, am dat de urma ultimului prizonier de război din lume. Un bărbat internat forţat într-un ospiciu din fosta Uniune Sovietică, în Tatarstan. Domnul Toma Andras a ajuns acolo în 1944 ca prizonier de război şi, la mai mult de 50 de ani după, l-am găsit şi familia sa a putut să-l revadă.

Toate rudele lui erau convinse că Toma Andras a murit. Si noi l-am găsit. Ei bine, cum ar fi fost săa merg intr-un ospiciu din fosta Uniune Sovietica şi să le spun: „Salut. Sunt Tvrtko, am o cameră de filmat mică şi vreau să fac un reportaj despre faptul că nu l-aţi întrebat pe omul ăsta niciodată în 50 de ani cine eşti şi de unde vii?” Tocmai de aceea am fost în Tatarstan sub acoperirea de vânător de urşi pentru că acolo merg mulţi italieni să vâneze urşi. Camera o aveam pentru ca să-mi filmez trofeele de vânătoare. Asta a fost acolo minciuna mea. Dar după ce l-am adus acasă şi am văzut valul de afecţiune publică declanşat mi-am spus „gata, hai să mergem aşa peste tot in lume”.

Si cel mai mare vis din viaţa mea a fost să ajung in Coreea de Nord, cea mai izolată ţara din lume. Iţi poţi imagina cum ar fi fost să le spun: „Salut baieţi, sunt Tvrtko. Uite, vreau să scriu despre regimul vostru idiot”? Am fost ca membru al unei organizaţii internaţionale de caritate a baptiştilor, iar camera de filmat o aveam pentru a arăta donatorilor unde ajung ajutoarele. Adu-ţi aminte că, în vara 2010, Bill Clinton a trebuit să intervină pentru eliberarea a doi jurnalişti americani care nu făcuseră altceva decât săa treacă graniţa in Coreea de Nord cu 15 metri.
V.M.: In ce an ai fost in Coreea de Nord?
Tvrtko Vujity: In 2002.
. V.M.: Stiu ca soţia ta era gravidă în acel an. Nu a fost egoist din partea ta să faci o călătorie atât de periculoasă chiar în acele 9 luni?
Tvrtko Vujity: Asta e o întrebare grea pentru mine. Ea a jucat baschet la nivel internaţional şi mie imi era foarte frică că s-ar putea accidenta. Dar asta e meseria mea. Am studiat pentru ca să fac jurnalism. Nu am plecat în Coreea de Nord aşa, peste noapte. Mi-am organizat călătoria doi ani.

Când am fost la Cernobâl am pregătit totul vreme de un an, când am fost în Rwanda m-am pregătit un an şi jumătate. Iar pentru mine Coreea de Nord a fost ceea ce este rolul lui Romeo pentru un actor. Aşa că trebuia să o fac. Si de atunci sunt mult mai puternic pentru că acolo am învăţat cum arată cu adevărat Iadul. De când am fost în Coreea de Nord nu mă mai pot plânge de problemele din viaţa mea. Dacă am un pahar de apă şi o farfurie de mâncare sunt mulţumit.
„In Coreea de Nord am fşcut pe mine de frică”
V.M.: Nu cred că am mai avut până acum în faţă un om căruia să i se potrivească atât de bine întrebarea „ce e libertatea”?
Tvrtko Vujity: Ha… Dupa ce m-am întors din Coreea de Nord mai întâlneam coreeni care mă întrebau: „Ai fost in Coreea? In Seoul?”. Când le spuneam că am fost la Pyongyang erau atât de uimiţi încât orice altă discuţie se bloca. Aşa că nu le mai spun că am fost în Coreea de Nord. In al doilea rînd, eu locuiam pe aceeaşi strada din Budapesta unde este ambasada Coreei de Sud. Nu am primit în viaţa mea atât de multe invitaţii la dineuri ca de la ei. Doar ca să le povestesc puţin ce am văzut acolo.

e4

V.M.: Nu mi-ai răspuns la întrebare: ce e libertatea?
Tvrtko Vujity: Totul. Tot ce avem acum aici: că bei acum limonadă. Că eu îmi cumpăr bilet şi mă duc mâine acasă, apoi merg în Slovenia. Că pot să spun orice la microfonul ăsta şi nu mă va ucide nimeni. Dar cred că în Coreea de Nord nimeni nu ştie asta. Ei trăiesc într-o inchisoare şi ştiu că au doi zei: Kim Ir-sen si Kim Jong-il şi nu ştiu nimic despre altceva. Si  dacă ai fi auzit încă din copilarie ca Statele Unite sunt cel mare dusman al tarii tale sunt sigur ca i-ai uri pe americani.

V.M.: Ti-a fost frica in Coreea?
Tvrtko Vujity: Am fost terifiat. A existat un moment in care am facut pe mine de frica. La propriu. Am scris asta in carte. Trebuia sa scriu despre asta. A fost un moment in Coreea de Nord cand am crezut ca s-a terminat. Gata sunt terminat, mi-am spus. Dar aveam si o plasa de siguranta. In Coreea am fost in calitate de voluntar al Asociatiei Umanitare Baptiste care a adus cu ea 5 milioane de dolari donatii. Daca mie mi se intampla ceva atunci coreenii comunisti nu mai primeau acei bani. Acolo banii erau mai puternici chiar decat puterea.

V.M.: De unde vine curajul asta al tau? Esti nebun?
Tvrtko Vujity: Nu sunt. Chiar nu sunt. In Coreea de Nord am ajuns in orasul Sarivon unde sunt foarte multi copii care mor de foame. Dupa filmul meu au primit donatii de cateva milioane de euro din partea oamenilor care au vazut reportajul meu.

V.M.: Esti sigur ca banii au ajuns la copii si nu la elita comunista?
Tvrtko Vujity: Da. Pentru ca ajutoarele ajung acolo sub forma de alimente si medicamente si sunt distribuite personal. Desigur ca unele lucruri mai ajung si la sefi, dar cea mai mare parte nu. Si sa-ti mai spun ceva: ai auzit de povestea detinutului Papillon, cel care a incercat sa evadeze de 13 ori? El s-a dus pe insula leprosilor si eu am vrut sa vad tabara de leprosi din Etiopia. Dar nicaieri nu am vazut ce am vazut in Coreea de Nord.

“Oamenii valorosi nu apar in tabloide. Ei doar muncesc.”
V.M.: In Romania, jurnalismul trece printr-o perioada dificila: sunt concedieri multe, independenta putina. E natural sa te intreb, cu gandul la jurnalistii romani, ce este jurnalismul?
Tvrtko Vujity: In primul rand trebuie sa-ti spun ca eu nu am facut niciodata politica. Eu povestesc despre oameni. Uneori ne facem gresit meseria, nu doar in Romania sau in Ungaria. Le aratam oamenilor eroi falsi. Erou e cel care a participat la Big Brother. Erou e cel care are o poveste amoroasa cu o vedeta. Dar redactorul tau sef trebuie sa te intrebe: de ce povestesti asta? Care este scopul? Niciunul. Ce iti spune personalitatea asta? Nimic. Eu vreau sa arat doua lucruri. Primul: sunt multe locuri in lume unde un pahar de apa e o comoara, unde poti fi ucis din cauza nationalitatii tale. Asa ca eu vreau sa le spun oamenilor din estul Europei ca avem cu totii o viata buna.

Dar nu ne dam seama intotdeauna cat de valoroase sunt lucrurile pe care le avem. Al doilea lucru: vreau sa iti cunosti eroii. Cei adevarati. Oamenii despre care ai povesti copiilor tai. Titlul cartii mele este “Calatorii in infern”. Dar e o carte despre oamenii care lucreaza in iad. Da, exista in Etiopia cel mai mare lagar de leprosi din lume, 7000 de oameni, dar exista acolo si un medic, Agnesa, care ii ajuta sa nu moara. Exista Coreea de Nord unde copii mor de foame dar exista si Sandor care incearca sa-i salveze si sa le dea de mancare. Unul dintre noi e erou. Acesti oameni valorosi nu apar in tabloide. Ei doar muncesc. Dar muncesc din greu si ei sunt adevaratii eroi. Ei sunt ingerii care lucreaza in Iad, asa ca povestile mele infernale sunt despre ingerii acestia.

e5

V.M.: Esti independent financiar?
Tvrtko Vujity: Cartile mele ma elibereaza. Datorita lor sunt liber. Sunt independent financiar. Nu trebuie sa merg la nicio conferinta de presa a vreunui politician care sa-mi spuna…hmm…povestile lui. Asta e jurnalismul meu. Jurnalismul politic este altceva.

V.M.: Cum iti finantezi calatoriile?
Tvrtko Vujity: Prima data am investit banii mei proprii. Apoi, din cartile vandute am putut sa-mi si finantez calatoriile. Dar nu sunt atat de scumpe pentru ca eu sunt si reporterul si cameramanul si soferul. Eu le fac pe toate. Nimeni nu mi-a spus “noi iti adoptam reportajele si iti dam bani sa le faci”.

V.M.: De ce crezi ca oamenii sunt atat de atrasi de povestile tale?
Tvrtko Vujity: Pentru ca se uita la prea multe lucruri de rahat. Sa-ti spun ceva: cu 9 ani in urma, dupa ce am scris prima carte am fost cu ea la trei edituri. Fiecare mi-a spus ca nu vor publica reportajele mele pentru ca au fost deja la televizor si nu le va citi nimeni. Eu le-am spus ca e ceva diferit: filmul e obiectiv, cartea e subiectiva. Eu am scris despre cum am plans eu, despre cum am facut pe mine de frica. E ceva diferit. Dar ei au tinut-o pe-a lor: nu si nu. Ok. Mi-am controlat buzunarele. Nu era prea mult acolo. Bun, atunci voi tipari 6000 de exemplare pentru ca doar de atata am. Cinci zile mai tarziu seful unei edituri m-a sunat sa-mi spuna ca au nevoie urgent de 18.000 de exemplare. Ei bine, cartile mele au fost tiparite in peste o suta de mii de exemplare. Si ce responsabilitate am eu in fata atator cititori. Emisiunile de televiziune trec, dar cartile raman.

Eroul român al unui jurnalist maghiar

V.M.: Cand esti in Ungaria te recunoaste lumea pe strada?
Tvrtko Vujity (zambeste si raspunde soptit): Da.

V.M.: Deci esti faimos?
Tvrtko Vujity: Ce-i aia faimos? Pe mine televiziunea m-a facut popular dar oamenii nu doar ma recunosc ci ma si cunosc. Datorita cartilor.
V.M.: Cum te simti aici in Bucuresti unde nimeni nu te cunoaste?
Tvrtko Vujity: Bine. Pentru ca asta este o lupta buna. Nu pentru afacere sau pentru piata de carte. Eu nu am venit aici pentru afacere. In cartea asta e sufletul meu. Si am vrut sa o public in Romania pentru ca unul dintre eroii mei este roman. Si lui i-am dat primul exemplar din cartea mea tiparita in limba romana. Acest erou e Petre Cozma, tatal handbalistului Marian Cozma care a fost ucis in 8 februarie 2009. De atunci Ungaria nu mai e aceiasi. E o poveste atat de trista… In acele zile strigatele impotriva tiganilor au fost mai puternice ca niciodata.
Multi oameni au simtit atunci ca nu doar un singur om e vinovat, ci o intreaga minoritate. Au fost atunci demonstratii violente. Toti ii cautau pe criminali. Toti vroiau sa-i prinda. Sunt sau nu tigani? Si acel om care avea dreptul sa fie cea mai furioasa fiinta de pe pamant, tatal lui Marian Cozma, a venit la noi si ne-a invatat ce inseamna pacea. Daca in acele zile el ar fi spus ceva rau, si ar fi fost de inteles sa o faca, s-ar fi putut naste mari probleme. Dar el ne-a spus: “Nu dati foc intregii paduri. Haideti sa dam acestei paduri copaci noi. Iar cand nepotul meu va creste il voi aduce aici, la Veszprem, la un meci al fostei echipe a lui Marian”. Petre Cozma a venit de mai multe ori in Ungaria la meciurile fostei echipe a fiului sau. La un meci din Liga Campionilor, acest munte de om tinea pe genunchi un baietel de 7 ani, iar mana lui uriasa ii mangaia parul.
Cand i-am vazut am stiut ca baietelul se simtea in siguranta. Era fiul meu. De ziua nationala a tarii mele, Petre Cozma a fost decorat cu cea mai inalta decoratie a Ungariei. Acest om urias cu o inima atat de mare a fost decorat nu pentru ca fiul sau a fost ucis, ci pentru ca a facut pentru prietenia dintre unguri si romani mai mult decat multi politicieni in multi ani. Cartea mea este dedicata fiilor mei si lui Petre Cozma. Pentru ca el este eroul meu. Toata lumea stie in Ungaria ce a facut Petre Cozma pentru noi si eu vreau acum ca acest lucru sa se afle si in Romania.

Tvrtko Vujity s-a nascut in 1972 in orasul Pecs din sud-vestul Ungariei. A studiat jurnalism in Statele Unite la sectia Comunicare a Universitatii din Miami. Realizeaza o emisiune de mare audienta la Televiziunea Maghiara. Reportajele sale sunt adesea preluate de catre posturi internationale de televiziune.

Tvrtko a reprezentat orasul Pecs in cursa pentru desemnarea drept capitala culturala europeana in 2010. Dupa castigarea acestei titulaturi, jurnalistul a devenit unul dintre ambasadorii orasului sau natal.

In Ungaria i-au fost publicate noua carti care s-au vandut in peste 800.000 de exemplare. In Romania, cartea lui de reportaje a fost publicata sub titlul “Calatorii in Infern”(ed.Curtea Veche, 2009). Din beneficiul provenind din vanzarea cartilor a infiintat, impreuna cu sotia sa, Premiul Eroului Cotidian, care se acorda in luna decembrie a fiecarui an insotit de o consistenta suma de bani.

Sursa :Vlad Mixich-Jurnalistul maghiar Tvrtko Vujity: „Unul dintre eroii mei este roman”
interviu preluat  http://www.hotnews.ro/

Anunțuri

2 gânduri despre „“Oamenii valorosi nu apar in tabloide. Ei doar muncesc.”

  1. Totul e corect redat, in afara de faptul ca in Romania nu l-ar cunoaste nimeni. In Romania are in jur de 1 milion de oameni care il urmaresc permanent si il cunosc. E foarte popular in Transilvania, unde revine din cand in cand. Perspectiva romaneasca, care cunoaste si recunoaste doar audienta de limba romana din Romania ma aminteste de teribila lipsa de informatii a acelor jurnalist romani, care scriu si citesc doar in limba romana despre maghiari, fara sa intrebe macar pe cineva, care stie cate ceva, de exemplu, despre structura audientei media maghiare din Romania. Tocmai de aceea perspectiva mediatica asupra maghiarilor din Romania poate fi rareori obiectiva, pentru ca pur si simplu se bazeaza pe lucruri de mana a doua. Scriu acest lucru cu toata stima fata de Vlad Mixich, care e un jurnalist extraordinar de bun, si il citesc de fiecare data.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s