Niciodată parcă nu spune liniștea mai multe decat atunci când cântă Joshua…

joshua

Niciodată parcă nu spune liniștea mai multe decat atunci când cântă Joshua.
Cântând, el transcede ființa, devine sunetul, vioara, arcușul, muzica. Devine Tu. Devine Eu. Timpul se oprește, spațiul se dilată în sunet. Urcuș, coborâș, stagnare înnebunitoare. Și apoi , din când în când….Linistea. Eternitate. Joshua iubește liniștea – acea liniște dintre sunete, scurtă dar infinită liniște dintre note. Iubește tăcerea – poartă spre divinitate ce încheie o bucata așternând spațiul binecuvântat ce o va primi pe următoarea. O liniște revelatoare și extatică…liniștea lui Joshua.(Alexandra Svet)

Intr-o dimineață rece de ianuarie a anului 2007 în stația de metrou „L’enfant Plaza” din Washington și-a facut apariția un tânăr violinist. „Artistul” nu ieșea cu nimic în evidență în peisajul cotidian. Un tânăr care încerca doar să strangă niște bani de buzunar.
Și-a scos vioara și apoi a lăsat cutia deschisă in fața sa. Tanărul violinist a cântat mai multe piese din Bach, timp de aproape o oră. In tot acest timp, peste 200 sute de oameni au trecut prin stație în drumul lor către serviciu. Fiecare dintre ei a reacționat diferit. Dupa trei minute un bărbat își da seama că tânarul este talentat și intepretează o arie deosebită. S-a oprit pentru câteva clipe, iar apoi și-a continuat drumul catre serviciu.
După alte patru minute, violonistul primește primii săi bani din acea zi. O femeie aruncă în cutia viorii un dolar și îsi continuă drumul fără să se oprească. După alte câteva minute un tânăr poposește mai mult timp în fața violonistului, se uită apoi la ceas și pornește mai departe. Zece minute mai târziu, un băiat de trei ani se oprește în fața tanărului, însă mama sa îl trage grabită de mână, deși copilul se oprise fascinat de muzica violonistului.
Mulți alți copii au reacționat aproape la fel in momentul în care au trecut prin fața tânărului muzician. Insă, fiecare părinte, fără nicio excepție, i-a forțat să meargă mai departe.
După 45 de minute tanărul violonist încă mai cânta din celebrele piese de Bach. Bilanțul: doar sase persoane s-au oprit din drumul lor și au ascultat preț de un minut sau două sunetele viorii. Aproximativ 20 de persoane i-au dat bani. Dar toți au continuat să meargă mai departe. In total, 32 de dolari.
Dupa o oră de cântat, situația a rămas neschimbată. Nimeni nu a aplaudat, nimănui nu i s-ă părut nimic ciudat sau ieșit din comun. Nici măcar o persoană din toate cele doua sute nu a intârziat mai mult de cinci minute în fața tanărului violinist. Nimănui nu i s-a părut o apariție exțraordinară acest spectacol.
Prea ocupați pentru a ne opri și a recunoaște un geniu
Vioara la care a cântat tânărul din metroul din Washington este un Stradivarius și valoarează peste 3,5 milioane de dolari. Insă nu acest fapt ar fi trebuit să fie recunoscut, în primul rând, de trecătorii matinali ai metropolei americane.
Tânărul artist care a interpretat pe unul dintre cei mai complecși și dificili compozitori ai lumii, Johann Sebastian Bach, nu era nimeni altcineva decât violonistul Joshua Bell, unul dintre cei mai valoroși muzicieni ai lumii din acest moment. Insă, nici faptul că niciun trecător nu l-a identificat pe Joshua Bell nu reprezintă pacătul cel mai mare al celor peste 200 de trecători din stația „L’enfant Plaza” din Washington.

Cu două zile înainte de acest experiment, Joshua Bell a cântat la teatrul din Boston cu casă închisă, iar un bilet la concertul său a costat cel putin 100 de dolari. Ceea ce rataseră toți trecătorii din statia metroului din Washington era una dintre cele mai excepționale interpretări muzicale din lume. Unul dintre cei mai buni muzicieni moderni interpretând pe unul dintre cei mai mari compozitori ai tuturor timpurilor – Johann Sebastian Bach. Un lucru care a scăpat tuturor celor grăbiți spre muncă.
Recitalul incognito a lui Joshua Bell a fost un experiment social organizat de cotidianul americanWashigton Post. Scopul acestui experiment a fost acela de a detecta prioritățile oamenilor, percepțiile și gusturile lor.

Din rezultatele acestui experiment se ivesc cel putin câteva întrebări, mai mult sau mai puțin retorice: cât de dispuși suntem să recunoaștem frumusețea unui lucru intr-un mediu comun și la o ora nepotrivită? Un lucru mai are aceeași valoare pentru noi dacă il desprindem de locul in care s-a consacrat? Putem recunoaste talentul și geniul intr-un mediu cât se poate de obisnuit? Nu trecem de prea multe ori pe lângă lucruri magnifice fără a deschide ochii asupra lor? Nu cumva ne-am obișnuit să recunoastem o calitate sau un merit doar atunci cand acelui lucru i s-a pus deja o eticheta și e recunoscut „oficial”?

l4

Cum ne recunoaștem valorile și cat preț punem pe ele?
Pentru a întâri puterea acestui experiment trebuie spus că stația de metrou „L’enfant Plaza” este situată în centrul orasului Washington, acolo unde este concentrat întregul aparat administrativ guvernamental american, iar oamenii care la acea ora treceau prin stația de metrou erau persoane cu o educație culturală cel puțin de nivel mediu, ei fiind analiști politici, project manageri, finantiști, consultanți politici sau directori de departamente.
Ce putem înțelege după ce am aflat despre acest experiment? Inainte de toate, cred că rămanem cu un gust amar. Ne-am fi dorit să nu se fi intamplat așa… Ne-am fi dorit ca măcar un singur om să se fi oprit pentru mai mult de doua minute in fața violonistului.
Concluzia acestui experiment este una trist de adevărată: dacă nu avem timpul si aplecarea necesară pentru a ne opri măcar pret de cinci minute (asta in cazul in care nu putem să il recunoastem pe deplin) in fata unuia dintre cei mai buni muzicieni din lume cantand una dintre cele mai inăltătoare melodii compuse vreodată, la cel mai de preț instrument fabricat de om vreodată, atunci la câte alte lucruri minunate nu dăm cu piciorul in fiecare zi, câte alte lucruri cu adevărat frumoase si inălțătoare nu ratăm zilnic pentru că nu avem timp să le observăm sau pur si simplu ne-am pierdut puterea de a le recunoaște….?

d
Pierduți în grabă noastra zilnică minoră, în fuga permanenta de autentic, în ascunderea din care nu mai avem timp să ieșim, noi, copiii societății moderne acaparați in totalitate de informație si tehnologie, am uitat să mai privim in jurul nostru detașați, am uitat să invațăm să nu ne mai grăbim, să nu mai alergăm tot timpul.
In fuga noastră permanentă de autentic am ajuns să avem nevoie de Etichete si de Mărci pentru a ne putea ghida in viată, în lumea valorilor. Iar drama noastră este că toate Etichetele si Mărcile care ne ghidează viață sunt puse de alții, rareori de noi. Avem nevoie de recunoașterea unui instituții precum Atheneul, care să găzduiască un Joshua Bell, pentru a-l privi pe violonist ca pe o valoare.
Dacă Joshua Bell nu se afla în incinta unui Teatru sau unui Atheneu consacrat, atunci nici noi nu îi acordăm atentie și nici nu il aplaudăm. In schimb, batem din palme minute in șir la concertul unui Joshua Bell, fără să fi ințeles sau trăit poate mare lucru din muzica sa, doar pentru că așa se face, asa face toate lumea, asa trebuie să fie făcut…

poatare Lia Neamt

Cluj 2014

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s