Cei răi nu pot fi fericiţi..!


v3
Să trăieşti Mimilică dragă, să fii bună, să fii bună pentru ca să poţi fi fericită!
Cei răi nu pot fi fericiţi. Ei pot avea satisfacţii, plăceri, noroc chiar, dar fericire nu. Nu, pentru că mai întâi nu pot fi iubiţi şi al doilea… al doilea, de! Norocul şi celelalte pere mălăieţe, care se aseamănă cu el, vin de afară, de la oameni, de la împrejurări, asupra cărora, n-ai nici o stăpânire şi nici o putere, pe când fericirea, adevărata fericire, în tine răsare şi în tine înfloreşte şi leagă rod când ţi-ai pregătit sufletul pentru el. Şi pregătirea aceasta e operă de fiecare clipă. Când pierzi răbdarea împrăştii tot ce ai înşirat şi iar trebuie să o iei de la capăt. De aceea vezi atât de puţini oameni fericiţi… atâţia cât merită.
A, dacă nu ne-am iubi pe noi fără măsură, dacă n-am face atâta caz de persoana noastra şi dacă ne-am dojeni de câte ori am minţit, sau ne-am surprins asupra unei răutăţi, ori asupra unei fapte urâte, dacă în sfârşit, ne-am examina mai des şi mai cu nepărtinire (lesne-i de zis!), am ajunge să răzuim din noi, partea aceea de prostie fudulă, de răutate şi de necinste murdară, din care se îngraşă dobitocul ce se lăfăieşte în nobila noastră făptură.
Se ştie că durerea este un minunat sfătuitor. Cine-i mai deschis la minte trage învăţătură şi din durerile altora.

v2
Eu am mare încredere în voinţa ta. Rămâne să ştii doar ce vrei. Şi văd că ai început să ştii şi asta. Doamne, ce bine-mi pare că ai început să te observi, să-ţi faci singură mustrări şi să-ţi cauţi vina.
Aşa, Mimilică dragă, ceartă-te de câte ori te simţi egoistă, de câte ori te muşcă de inimă şarpele răutăţii, al invidiei şi al minciunii. Fii aspră cu tine, dreaptă cu prietenii şi suflet larg, cu cei răi. Fă-te mică, fă-te neînsemnată, de câte ori deşertăciunea te îndeamnă să strigi: ”Uitaţi-vă la mine!”, dar mai ales aş vrea să scriu, de-a dreptul în sufletul tău aceasta: “Să nu faci o faptă a cărei amintire te-ar putea face vreodată să roşesti”. Nu e triumf pe lume, nici mulţumire mai deplină, ca o conştiinţă curată.
Păstrează scrisoarea asta. Când vei fi trăit cincizeci de ani ai să o înţelegi mai bine. Să dea Dumnezeu să o citeşti şi atunci cu sufletul senin de azi!

v1
Te îmbrăţisez cu drag,
tata
Alexandru Vlăhuţă

Oricât de maiestuos mă vezi în toate !!


m0

Oricât de maiestuos mă vezi în toate,
În templul meu de blândă penitenţă,
În cerc uitând umila mea prezenţă
Sunt doar un rol, iar vorbele-s uitate.

m1

Cât de cucernic ţi-ar părea-n esenţă
Un gest ce-ascunde gloata de păcate,
Cât de umil aş pregăti bucate
Pentru-a-mpărţi la orbi cu inocenţă,

m9

N-aş fi decât nimicul care doare,
Un lut cleios prelins în trupul ud.
M-aş mai putea preface în candoare
Doar de-aş porni război până asud,

m6

Izbind în masca poftei cu ardoare,
Să-mi frâng fiinţa, răzvrătit şi crud.(Adrian Munteanu)

Mozart „Tocmai acum să-mi vină sfârşitul când în sfârşit aş putea începe să trăiesc?”.


aa11
Cu un tată violonist, o soră mai mare care exersa la clavecin şi o mama iubitoare de muzică, primii ani de viaţa ai lui Mozart au fost caracterizaţi de multe acorduri muzicale. Mozart o asculta şi privea pe Maria Anna cântând la instrumentul cu clape sub indrumarea tatălui lor, Leopold Mozart, pentru ca în momentele de pauză, micul Mozart să stea cocoţat pe scaun şi să bată clapele cu degetelele sale, în suite care nu deranjau urechea. Avea doar trei ani.
Pe când avea 4 ani, Leopold şi-a luat fiul să-l înveţe câteva piese la clavecin, mai mult în joacă. Surpriza a apărut atunci când micul suflet a interpretat familiei piesele fără greşeli in ceea ce priveşte notele sau ritmul.
La 5 ani micul Mozart compune propriile bucăţi muzicale, cinci la număr, printre care “Allegro in Do” si “Andante in Do”. Geniu sau întâmplare? Cu siguranţă geniu. Mozart spunea mai târziu despre sine: “Mă simt cuprins de muzică. Muzica este în mine”.
Mozart nu a frecventat niciodatã şcoala.
Istoria pare să se repete la nesfârşit în cazul copiilor geniali, aceştia sunt sortiţi să aibă o viaţă fără copilărie, de cele mai multe ori pentru că talentul lor trebuie şlefuit prin muncă asiduă ca să strălucească, de alte ori pentru că ambitiile părinţilor sunt mai presus de dorinţele copiilor. A fost şi cazul lui Wolfgang Amadeus Mozart care, arătând un talent iesit din comun în stăpânirea clavecinului şi în compunerea unor bucăţi muzicale încă de la vârstă de 5 ani, a fost luat de familie şi dus/pus să concerteze de foarte timpuriu.
Pe de o parte ambiţiile tatălui de a-şi vedea fiul recunoscut ca un geniu al muzicii, pe de alta dorinţa ca odrasla lui să aibă succes încât să poată întreţine familia, au fost considerate suficiente ca W A Mozart să înceapă să călătorească şi să muncească încă de la varsta de 6 ani.Munchen, Viena, Frankfurt, Amsterdam, Paris, Londra, Milano, toate acestea l-au văzut pe Mozart, transformându-l în copilul minune.Veneţia, Florenţa, Roma, Napoli şi Bologna de asemenea. La Roma chiar, Mozart a cântat pentru Papa care l-a ridicat la rangul de cavaler. Nu implinise încă 16 ani când avea deja Europa la picioare.
Muzica ţâşnea fără nici un efort iar spontaneitatea aceasta uimea şi, deopotrivă, aprindea rugul invidiei. Entuziasmul s-a aliat, de la bun început, în ochii contemporanilor, cu sentimentul că asistă la o minune. Copilul Mozart, „Wolferl”, cum îl alinta tatăl său, Leopold, producea în cel mai înalt grad impresia pe care geniul o lasă muritorilor de rând: de la admiraţie la stupoare drumul nu e lung, iar darul excepţional e luat uneori drept ciudăţenie.
Să ne întoarcem în timp în sala de festivităţi a oraşului Salzburg, restaurată la începutul secolului al XX-lea şi numită astăzi Mozarteum, în noaptea de Anul Nou, 1762. Copilul Mozart are 6 ani fără 27 de zile. Două mii de locuitori ai minunatului oraş tirolez asistă la concertul de Anul Nou, obicei care, în aceste vremuri pustiitoare, nu s-a pierdut, din fericire, întru totul. Un concert solemn, cu orchestră, orgă, cor. Un concert pentru oameni mari, întrerupt la un moment dat de o linişte puţin pământească. Micul muzician cu perucă pudrată, ca pentru păpuşi, care nu depăşise vârsta la care, vrând să fixeze pe portativ şiruri de note, se mânjea copios cu cerneală, îşi începea cariera publică. La vioară, apoi la orgă (la orgă, la nici şase ani!), Mozart improvizează strălucit în noaptea de Anul Nou care înseamnă, pentru contemporanii săi, cel dintâi privilegiu. Un băieţel cu perucă şi pantofi cu catarame albe înalţă spontan o muzică de o seninătate, de o transparenţă cum nu se mai auzise. Două mii de oameni înţeleg, stupefiaţi, că dialogul cu îngerii e alfabetul acestui copil de şase ani.

Finalul întâmplării, care a produs prima şi probabil cea mai puternică uimire în faţa geniului mozartian, nu e lipsit, în alt sens, de semnificaţie. Cea mai înaltă străfulgerare a naturii muzicale se înfăptuise. Amănuntul este notat de Brétigny în „La Famille de Mozart”. Luat în braţe de tatăl său, micuţul Wolfgang Amadeus îi şopti: „Tată, vioara trebuia altfel acordată, cu un sfert de ton mai sus decât clavecinul.”
In cursul unei vizite la palat şi înconjurat de o mulţime de oameni cu sânge albastru atenţi la el, Mozart s-a.. împiedicat, căzând în mijlocul salonului. Din mulţime a sărit o fetiţă doar cu un an mai mare decât el ca să-l ajute să se ridice şi să treacă peste momentul stânjenitor. Uimit şi recunoscător, micul Mozart i-ar fi spus aproape şoptit celei care l-a ajutat, însăşi fiica împărătesei: “Eşti foarte frumoasă şi bună la inimă. Vrei să ne căsătorim când vom fi mari?”
Deşi contemporani, Mozart şi Maria Antoaneta s-au văzut doar o singură dată de-a lungul vieţii lor, suficient pentru Mozart să-i propună fiicei împărătesei Maria Tereza a Austriei să se căsătorească, o propunere imposibilă însă. Mozart avea doar 6 ani şi se afla la Viena invitat fiind să cânte pentru împărăteasă.
Nu a fost cazul, Maria Antoaneta căsătorindu-se la vârsta de 15 ani cu regele Franţei Ludovic al 16-lea, devenind la rândul său regina Franţei. Maria Antoaneta, pe numele sau complet Maria Antonia Iosefa Iohanna de Habsburg-Lorena, a murit ghilotinată la Paris in cursul Revoluţiei Franceze, la vârsta de 38 de ani, pe fondul înrăutaţirii situaţiei sociale din Franţa şi lipsei de popularitate a reginei în rândul nobililor şi populaţiei.
In 1777, Mozart a plecat in turneu la Paris, fiind insotit de mama sa. Pe drum s-au oprit pentru un timp la Mannheim, pentru cateva concerte. Aici tanarul compozitor s-a indragostit fulgerator de Aloysia Weber, promitatoare cantareata de opera, aproape de aceeasi varsta. Pasiunea s-a transformat repede in obsesie, Mozart dorindu-si sa fuga in Italia impreuna cu aleasa inimii, unde s-ar fi putut casatori. Influenta tatalui a fost insa mai puternica decat orice pasiune, iar dupa un schimb de scrisori Mozart si-a continuat supus turneul, ajungand la Paris.
Intr-un impuls juvenil s-a intors la Mennheim, hotarat sa se casatoreasca imediat cu proaspata aleasa a inimii. Numai ca Aloysia initial s-a facut ca nu il recunoaste, refuzand cererea in casatorie. Asa ca Mozart nu a mai avut alta optiune decat sa se intoarca la tatal sau. Incercarea sa de a se impune in lume si altfel decat ca muzician esuase lamentabil, infrangere care avea sa-l marcheze pe tot restul vietii.
La 4 august1782 se căsătoreşte cu Constanze Weber una dintre verisoarele compozitorului Carl von Weber si in acelasi timp sora mai mica a primei sale mari iubiri, Aloysia. Noua sotie era cea mai proasta optiune pentru Mozart, fiind mai curand o greutate in plus, dar acesta o iubea si cel putin pentru un timp cei doi au parut fericiti. Lucrurile au inceput sa se imbunatateasca in viata lui Mozart dupa aceasta casatorie. Si-a gasit cativa elevi si a inceput sa castige mai bine, iar pe 2 decembrie 1787 a fost numit oficial compozitor de camera al curtii regale, cu un salariu de 800 de guldeni.
La 1785 este vizitat de tatăl său, Leopold, care – până atunci foarte reticent – constată cu satisfacţie reuşita lui Wolfgang. Este încântat să audă din gura lui Joseph Haydn: „Fiul Dumneavoastră este cel mai mare compozitor pe care l-am cunoscut”. La sfârşitul unui concert în Burgtheater, după interpretarea concertului nr. 20 pentru pian, împăratul Iosif – prezent în sală – se ridică în picioare agitându-şi pălăria şi strigând „Bravo Mozart !”. În această perioadă Mozart compune într-un ritm neobişnuit, lucrează cu obstinaţie la splendidele cvartete dedicate lui Haydn şi la opera Nunta lui Figaro, după o piesă a lui Beaumarchais, operă revoluţionară, ca muzică şi conţinut istoric, reuşind să depăşească dificultăţile din partea nobilimii.
În timp ce Mozart termină compoziţia operei Don Giovanni, tatăl său se îmbolnăveşte şi moare la 28 mai 1787. Tragediile se ţin lanţ: moartea unuia dintre copii, moartea tatălui (28 Martie) şi remuşcările puternice, datorate neînţelegerilor din ultimii ani.
Leopold a jucat un rol important în educaţia muzicală a fiului său, instruindu-l încă din copilărie şi contribuind astfel la dezvoltarea geniului muzical al lui Mozart.
Între 1784 şi 1786, Mozart realizează în medie o compoziţie la fiecare două săptămâni, cele mai multe adevărate capodopere.
Singurul fapt luminos era comanda unei opere noi, venită din partea Teatrului Nostic din Praga (devenit, în 1798, Stavovské Divadlo – Teatrul Stărilor Sociale, apoi, în 1948, Teatrul Tyl şi din 1990, numit din nou Stavovské Divadlo), unde „Nunta lui Figaro” se juca cu entuziasm. Bondini, directorul operei pragheze, oferea de altfel un preţ foarte bun: 100 de ducaţi aur.
Început atât de tragic, anul 1787 avea să se încheie triumfal pentru compozitorul salzburghez. Dar nu constituie oare contrastele puternice una dintre trăsăturile caracteristice ale fulgerătoarei sale treceri prin această lume? Şi, în altă ordine de idei, ele nu sunt absente nici din opera lui Mozart. Nu lipsesc, de altfel, nici din „Don Giovanni”, capodopera anului 1787 şi una dintre capodoperele întregii creaţii mozartiene. Rapiditatea fenomenală cu care a compus-o este, pe lângă semnul harului divin, şi urmarea acumulării de tensiuni tragice din prima parte a anului şi a descătuşării în euforia minunatului oraş şi a extraordinarilor admiratori din Boemia.
Totul fusese încheiat în ziua de 28 Octombrie 1787, chiar şi repetiţia generală, la care asistase şi libretistul Lorenzo da Ponte. Lipsea un singur lucru, nu tocmai ocolit de importanţă: uvertura. Ea s-a născut în câteva ore din noaptea de 28–29 Octombrie. Probabil între 3 şi 7, într-o cameră din Palatul Schinzberg, după câteva ore de somn.

Este evident că într-un timp atât de scurt, compozitorul nu a revenit asupra partiturii, de care se leagă un dublu record, căci a urmat, după cum se ştie, turul de forţă al copierii ştimelor pentru toate instrumentele orchestrei. Ceea ce ar fi realizat un expeditiv copist de note în cel puţin două zile Mozart a reuşit în 12 ore.
La şase şi jumătate, sala teatrului era plină. Spectacolul era programat la ora 7 şi fiecare minut de aşteptare devenea tot mai chinuitor. Neliniştea spectatorilor, apoi agitaţia nervoasă îi cuprinsese şi pe instrumentiştii complet nedumeriţi. Pe la şapte şi jumătate, un funcţionar al lui Schinzberg, cu răsuflarea tăiată, înmână concert-maestrului ştimele uverturii. Nu le rămase mult timp muzicienilor pentru a parcurge caligrafia capodoperei. După câteva minute apăru, precipitat, Mozart.
Cu Mozart la pupitru, instrumentiştii teatrului praghez au cântat uvertura la „prima vista”. Acest „detaliu” trece pe planul secund, deşi reprezintă la rândul lui o probă de virtuozitate. Cele aproape 300 de măsuri ale uverturii consfinţesc – alături de atâtea altele – documentul esenţei supraomeneşti încarnată în fulgerul unei vieţi de nici 36 de ani.
Urmează opera Così fan tutte, reprezentată cu mai puţin succes. Mozart pierde treptat din popularitate, între timp murise şi protectorul său, împăratul Iosif II, cel care îl numise „compozitor al curţii imperiale”.
În martie 1790 dă ultimul său concert public, interpretând concertul pentru pian KV595. Compune încă opera Flautul fermecat, cu care obţine un succes enorm. Începând din luna noiembrie 1791, sănătatea lui Mozart se degradează însă progresiv.
Mozart a fost exemplul clasic de răzvrătit. Nu a reusit niciodată să lucreze prea mult timp in acelasi loc, in primul rand din cauza personalitatii. Una dintre ofertele importante a venit din partea Arhiepiscopiei. Mozart trebuia să compuna muzica pentru anumite evenimente religioase sau sociale si să predea cursuri de muzica copiilor unor personalitați de vază, între care si cei ai monarhului. Angajatorii doreau un om cu care să se poata lucra si care să nu le faca probleme. Mozart a fost concediat in scurt timp din cauza comportamentului artagos și a refuzurilor repetate de a-si indeplini sarcinile.
aa0

Mozart avea o ureche mai mică decât cealaltă şi, în plus, deformată, simptom ce i-a determinat pe unii cercetători să declare că celebrul muzician a murit în urma unei boli de rinichi
Profesorul italian Gianfranco Cavicchioli – care s-a dedicat studiului vieţii şi operei lui Mozart, decedat, în urma cu mai bine de două secole, din cauze necunoscute, la vârsta de 35 de ani (1756-1791), şi înmormântat într-o groapă comună – a ajuns la o asemenea concluzie, în urma analizei unui portret al artistului. Este vorba despre o pictură în ulei, realizată de germanul Johann Zoffany. Acesta l-a pictat pe Mozart la vârsta de nouă ani, în urma unei comenzi primite de la tatăl artistului.
In ianuarie 1763, la vârsta de şapte ani, Mozart – sustine profesorul Cavicchioli – era bolnav de reumatism articular. In 1765, a suferit primul atac de angină, iar, apoi, in noiembrie acelaşi an, s-a îmbolnăvit de tifos. Un an mai târziu, o recădere de reumatism articular; în octombrie 1767, a suferit de varicelă”.

Nazarena Gabrielli, director al Departamentului de cercetări ştiinţifice de la Muzeul Vaticanului, a studiat tabloul – proprietate a lui Cavicchioli, care i-a vorbit despre “bănuielile” lui – şi a ajuns la concluzia că pictorul a “şters”, în mod deliberat, urechea stângă de pe portret. Utilizându-se o tehnologie avansată, s-a reuşit “refacerea” a ceea ce pictorul a încercat să şteargă cu pensula, descoperindu-se că urechea stângă a lui Mozart era mai mică şi cu malformaţii.
Cercetătorii presupun că tatăl lui Mozart a “cenzurat” tabloul, când l-a vizitat pe pictor în atelierul său, la 9 iulie 1765. De altfel, nu se mai cunoaşte nici un alt portret al artistului dintr-un asemenea unghi.
In urma unei asemenea descoperiri, profesorul Cavicchioli s-a adresat colegului său Robert J. Ruben, şeful Departamentului de otorinolaringologie a Facultăţii de medicină “Albert Einstein” din New York. Potrivit profesorului Ruben, “printr-o ciudăţenie genetică, malformaţiile urechilor corespund, în general, unor malformatii ale rinichiului sau ureterului”.
Astfel – sustin cei trei cercetatori -, Mozart ar fi putut muri in urma unei boli de rinichi, adaugată celorlalte maladii de care a suferit toată viaţa. “
Cauza decesului nu este clară. Diagnosticul medicului constatator era: hitziges Frieselfieber („febră cu eczemă”). Alte cauze pomenite erau:febră reumatică (infecție streptococică), sifilis, trichineloză, Purpura Schönlein-Henoch („hiperemie generalizată”), congestie renală, insuficienţă cardiacă şi venisecţie.
Medicina modernă tinde spre o infecţie cu streptococi, care nu a fost tratată în mod adecvat, şi ca urmare s-a produs o insuficienţă cardiacă şi care a antrenat şi afectarea altor organe.

Speculaţiile nu au lipsit, suspectându-se o otrăvire pusă la cale de rivalii lui, cum ar fi fost Antonio Salieri. Versiunea a devenit celebră şi datorită filmului lui Milos Forman, Amadeus, care a câştigat nu mai puţin de 8 Premii Oscar.a 4 decembrie starea lui se ameliorează trecător, mai lucrează la compoziţia Requiem-lui, pe care însă nu va reuşi să-l termine. Există mărturii că Requiemul a fost comandat compozitorului de o persoană necunoscută, care i-a venit în vizită fiind îmbrăcată în straie de culoare neagră. Persoana a fost mai tîrziu identificată. Acesta era un slujitor al unui conte vestit. Contele, pe numele Welsegg, avea intenţia de a se interpreta Requiem-ul compus de Mozart cu ocazia încetării din viaţă a soţiei sale, reclamând creaţia drept o compoziţie proprie. Despre această întîmplare Mozart nu a mai aflat. El era convins că muzica şi-o scrie pentru propria sa moarte.
A concertat celor mai mari oameni ai continentului cum ar fi regele Ludovic al XV-lea sau imparateasa Maria Tereza a Austriei plus o pleiadă de baroni, duci, principi şi regi. Evoluţiile sale erau aşteptate şi răsplătite cu aplauze peste aplauze. Cu toate acestea cei 10 ani de călătorii nu şi-au atins scopul, acela de a-l lipi pe Mozart de o curte regală care să-l angajeze permanent şi să-l plătească pe măsura talentului său, vîrsta fiindu-i astfel şi principalul obstacol în privinţa reuşitei depline.
Sfîrşitul i-a venit într-un moment în care compozitorului, aflat pe patul de moarte, i s-au făcut multe oferte şi în care civilizaţia a început să-i aprecieze talentul şi munca: Catedrala din Viena l-a numit maestru de capelă, oferindu-i un salariu foarte mare; cîţiva directori de teatre îi propuneau contracte avantajoase.

În ziua de 5 decembrie 1791, viaţa scurtă a lui Wolfgang Amadeus Mozart se stinge pentru totdeauna. Avea numai 35 de ani. După un scurt serviciu divin la catedrala Sfântul Ştefan („Stefansdom”) din Viena, trupul neînsufleţit al lui Mozart este dus fără un cortegiu de însoţitori (cu toate că a avut parte de un succes imens în timpul vieţii, datorită vremii nefavorabile, foarte puţine persoane ce l-au cunoscut pe Mozart au însoţit cortegiul), la cimitirul Sankt Marx
Mozart nu se întrista atît de apropierea morţii, cît de momentul nepotrivit al acestuia, rostind cu cîteva zile înainte de deces: „Tocmai acum să-mi vină sfârşitul când în sfărşit aş putea începe să trăiesc?”.
A fost autorul a 41 de simfonii, printre care sunt de menţionat Simfonia nr. 35 Haffner, nr. 36 Linz, nr. 40 și nr. 41 Jupiter.
A compus 27 concerte pentru pian şi orchestră, 7 concerte pentru vioară şi orchestră, concerte pentru clarinet, pentru harpă şi flaut, pentru corn şi orchestră, 2 simfonii concertante, divertismente, serenade.
Pasionat de operă, a compus 17 opere, dintre care cele mai cunoscute, jucate și astăzi pe scenele tuturor teatrelor de operă din lume, sunt: Răpirea din Serai, Nunta lui Figaro, Don Giovanni, Cosi fan tutte, Flautul fermecat.
Rememorând mai târziu începuturile sale muzicale, Ceaikovschi avea să declare: “Mozart imi este în inima pentru că atunci când eram copil, singur şi trist, muzica lui Mozart îmi oferea consolare, pace interioară şi mai ales dorinţa de viaţă. Muzica lui m-a influenţat şi m-a făcut să-mi doresc să urmez Conservatorul care m-a facut sa ajung unde sunt astăzi.”

SURSA

În căutarea lui Mozart: 1791-1991, Ovidiu Varga, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România, 1991
Costin Tuchilă- Istorii mai puţin ştiute: Dialogul cu îngerii
Gutman, Robert (2000). Mozart: A Cultural Biography. London
Cairns, David (2006). Mozart and His Operas. Berkeley, California: University of California Press.

Mozart .Înţelepciune cât un geniu, şi tot atâta genialitate cât un înţelept.


aa0

Muzica este o energie vibrantă prezentă peste tot şi care umple totul. De esenţă divină fiind, ea nu cere decât un ascultător pentru a intra în armonie cu el şi a-l umple la rândul ei de Prezenţa sa. Dacă ascultătorul este suficient de transparent, muzica se propagă prin el. Aceasta se traduce printr-un simplu surâs, o privire luminoasă, un gest locuit, o prezenţă puternic aureolată sau chiar printr-o simfonie de Mozart dacă posedăm ca şi el mijloacele de a o exprima. Dar fiecare fiinţă poate interpreta melodia după gradul ei de percepţie. Fiecare dintre noi este o manifestare divină. De aceea muzica nu se compune, ci este lăsată să transpară.. Şi dacă transparenţa constă în a fi un bun conductor al acestei bucurii acolo, atunci Mozart poate fi socotit printre cei mai mari pe care i-a cunoscut istoria. Vorbind despre el, gânditori iluştri şi artişti, de la Kierkegaard la Honneger, trecând prin Goethe şi Voltaire, se aprind de entuziasm şi proclamă miracolul!

258 de ani de la nasterea unui geniu..

Nici un grad înalt de inteligenţă sau imaginaţie, sau ambele laolaltă, nu alcătuiesc un geniu. Iubire, iubire, iubire – acesta este sufletul unui geniu.(Mozart)

Îmi trece prin minte atâta muzică şi nu uit niciodată nicio notă; este, fără îndoială, unul dintre cele mai mari haruri pe care mi le-a dat Dumnezeu, această facultate de a păstra în memorie toate armoniile ce mi-au trecut prin minte.(Mozart)

Este o mare consolare pentru mine să-mi aminteasc că Domnul, pe care l-am simţit aproape, în credinţă umilă precum un copil, a suferit şi a murit pentru mine şi că El se va uita la mine cu dragoste şi compasiune.(Mozart)
Mozart mi-a stârnit admiraţia când eram tânăr; el mi-a cauzat disperarea când am ajuns la maturitate; el este acum confortul vieţii mele.

Este singurul muzician care a avut tot atâta înţelepciune cât un geniu, şi tot atâta genialitate cât un înţelept.( Giacchino Rossini)

Căutam un rost..


ca2

Furtuna, în contratimpul
aşteptării
plinului de tine,
în rafale, cred,
mi-a spălat pietrele
adunate-n templul
de la intrare în suflet.

CA1

Acum ninge,
ninge cu imagini,

imagini
ce-mi arătau paşii tăi
aşezaţi fulgi unul peste altul

pe strada
gândurilor mele.

ca3

Pornisem
la drum
înainte de a fi eu,

te căutam pe tine
ştiind c-am să-mi găsesc
cuvintele

şi

ca4

te-am zărit,
erai acolo,
te rugai

şi

eu
mă rog…,

acum.(Marius Iulian Zinca)

Când sunt singur cu notele mele muzicale, inima îmi tresare ..


ba11
Pentru mine, muzica e atunci când îmi pun inima pe note.

Ador arta… când sunt singur cu notele mele muzicale, inima îmi tresare

ochii îmi lăcrimează

emoţiile ,bucuriile pe care le trăiesc sunt prea mult de îndurat.

Să admiri frumuseţi e un lucru bun, dar să inventezi frumuseţi e un lucru mult mai bun.
113 ani de la moartea compozitorului
Giuseppe Fortunino Francesco Verdi (n. 10 octombrie 1813 Le Roncole-d.27 ianuarie 1901 Milano)

Ne trăim viaţa în şabloane ale modei, ale culorii politice sau ale înfăţişării perfecte..


ap

Ne trăim viaţa în şabloane, ale modei, ale culorii politice, ale tehnologiei sau ale înfăţişării perfecte şi ne luptăm să ne încadrăm în aceste tipare, pentru a nu fi marginalizaţi şi consideraţi nişte inadaptaţi.

Dr. Kelly Flanagan, psiholog la o clinică din Statele Unite, căuta împreună cu soţia lui răspunsul la o întrebare, pe Google. Nici nu a apucat bine să tasteze primele cuvinte, că motorul de căutare i-a şi oferit „variantele ajutătoare”.
Lista de răspunsuri populare pe care i-o afişase Google era plină de ştiri şi articole despre „ce să facă femeile pentru a-şi ţine bărbatul mereu atent, şi interesanţi în/de relaţie”.
Pentru că şi-a dorit ca fiica lui, unul din cei trei copii ai cuplului, să nu treacă prin asemenea dileme, doctorul i-a scris o scrisoare:

ar

„Draga mea plăcinţică,
Nu demult, mama ta şi cu mine căutam un răspuns pe Google. Pe la jumătatea întrebării, ne-a apărut în faţă o listă cu cele mai populare căutări din lume. În vârful listei trona întrebarea „Cum să-l faci să rămână interesat de tine?”, iar acest lucru m-a şocat. Am răsfoit câteva dintre nenumăratele articole despre cum să fii sexy şi să faci sex, când să-i aduci o bere sau un sandwich şi despre căile prin care să-l faci să se simtă inteligent şi superior.
Şi m-am enervat, simţindu-mă frustrat de cele citite şi despre percepţia generală. Micuţa mea, nu este, n-a fost şi nu va fi niciodată treaba ta să-l menţii interesat.
Ci singura ta sarcină este să ştii adânc în sufletul tău că eşti demnă de interes.
Dacă te poţi încrede în valoarea ta astfel, vei fi atrăgătoare în cel mai important sens al cuvântului: vei atrage un băiat care este deopotrivă capabil de interes, dar și de dorință de a-și petrece viaţa investindu-l în tine.
Nu-mi pasă că îşi aşază coatele pe masă, atâta timp cât e absorbit de felul în care nasul tău se încreţeşte când zâmbeşti.
Nu-mi pasă dacă nu poate juca golf cu mine, câtă vreme se joacă cu copiii pe care i-ai dăruit.
Nu-mi pasă dacă nu este interesat de bani, atâta timp cât îşi urmează inima şi ea îl conduce întotdeauna înapoi la tine.
Nu-mi pasă dacă este puternic, atâta timp cât îţi oferă spaţiu să-ţi folosești forţa din inima ta.
Nu-mi pasă de felul în care votează, atâta timp cât te alege pe tine să ocupi locul de onoare în casa lui și în inima lui.
Nu-mi pasă de culoarea pielii lui, atâta timp cât pictează pânza vieţii voastre în culorile răbdării, sacrificiului, vulnerabilităţii şi duioşiei.
Nu-mi pasă dacă are o religie sau alta sau deloc, câtă vreme a fost crescut să-l iubeasca pe Dumnezeu din toata inima lui.
Aşa că, micuța mea, dacă o fi să dai peste un astfel de bărbat şi eu cu el nu vom avea nimic în comun, vom avea totuşi în comun cel mai important lucru: pe tine.

as

Al tău etern interesat
Tata”

sursa: Antena 3

Omul de zăpadă începe să înțeleagă că are propria conștiință…


ac

Omul de zapada nu stie de ce
Ratiunea isi gaseste propriul echilibru, perfect, doar cu ajutorul iubirii.
A suportat furtuna de saptamana trecuta,
Doar pentru a numara fulgii de zapada care cad.
Omul de zapada se gandeste la faptul ca
Ar fi foarte fericit daca ar trai cu adevarat…
Acum picaturile de ploaie i se preling pe corp, topindu-i zapada,
Si el simte cum toata greutatea vietii lui cade pe pamant
Si intra in apartenenta pamantului…
am
Capata brusc o stralucire stranie, ca de portelan.
Știe ca nu poate evada din aceasta conditie, aparent umana…
Face un efort ca sa compare
Aceste doua notiuni diferite: natura si libertatea…
Examineaza masinile mortuare negre, ivite brusc, parca, din zapada alba,
Incercand sa inteleaga cum poate deveni albul
O prelungire a negrului, imbinandu-se.
Descopera zona crepusculara a cerului, evolutia soarelui pe cer
Si cat de mica si neinsemnata este lumea in comparatie cu el.
am1
Întelege importanta inocentei si a simplitatii…
Întelege ca nu poate muri, dar are totusi o existenta efemera
Si face face un efort pentru a distinge aceste doua notiuni esentiale
Imortalitatea si existenta…
Fulgii de zapada incep sa cada din nou, adunadu-se parca in inima lui..
O pasare neagra agata parca intunericul noptii de seara…
Intreaga lume devine pentru el o mare de ambiguitati si confuzii…
Se inchide in sine tot mai profund si din ce in ce mai profund..
Intr-un mod semnificativ, noaptea incepe sa ucida secundele zilei..
Încerca sa diferentieze senzatiile primite din exterior
De cele care vin din interior…
Omul de zapada incepe sa inteleaga ca are propria constiinta…(Marieta Maglas)

“Oamenii valorosi nu apar in tabloide. Ei doar muncesc.”


e1

Ne-am întâlnit în faţa ambasadei Ungariei la Bucureşti. Tvrtko e faimos la Budapesta, dar în România nu-l cunoaşte nimeni. Ne-am aşezat la o masa să mâncăm. Deasupra, pe ecranul unui televizor, curgea un talk-show la care participau Bogdan Chireac şi Sorin Roşca Stănescu. Noi am început să discutăm despre jurnalism, apoi despre călătoriile lui în locuri imposibile. Abia puteam să-l privesc in ochi. Deşi are o figura adolescentină, ochii jurnalistului maghiar sunt foarte bătrâni. Şi al naibii de trişti. A văzut multe omul ăsta. Poate prea multe…

„Putem fi noi trişti aici, în estul Europei?”

Ca şi in cazul meu, unul dintre parintii lui Tvrtko este croat. Ne amuzam de coincidenţă şi,în timp ce îmi arăta buletinul lui croat, observ că are în portofel mai multe permise de conducere bizare.

Tvrtko Vujity: Am cetăţenie maghiară pentru că m-am născut în Ungaria. Am şi cetăţenie croată pentru că sunt minoritar în ţara mea. Vorbesc de altfel croata şi iubesc cultura croată. Dar am şi cetăţenia celei mai mici ţări africane, Gambia, cu o populatie de un milion şi jumătate. Copiii mei au mers la grădiniţă în Gambia.

e3

V.M.: Câţi copii ai?
Tvrtko Vujity: Am doi copii şi jumătate. Imediat îţi explic. Impreună cu soţia mea, care a jucat în echipa naţională de baschet a Ungariei, am doi copii: Benjamin şi Barnabas. Iar anul trecut am adoptat-o pe Samira, o fată din Somalia. Ea este jumătate unguroaică, jumătate somaleză. Tatăl ei, care era ungur, a fost ucis datorită culorii pielii lui. Am adus-o pe Samira acasă şi ea a devenit membră a familiei mele. Aşadar am doi copii care sunt sângele meu şi o fiică musulmană care nu e din sângele meu dar este copilul meu.

e0

V.M.: Care e povestea Samirei?
Tvrtko Vujity: Samira are 19 ani. E o tânară domnişoară. Povestea ei este si povestea vieţii mele. Tatăl Samirei s-a născut nu departe de Pecs, care e orasul meu natal. Dupa revoluţia din 1956, tatăl Samirei a fugit din Ungaria. Nu stiu cum, dar a ajuns in Somalia, una dintre cele mai periculoase ţări din lume. In urma cu trei ani a fost ucis din cauză ca era alb. Era in timpul războiului civil când, într-o zi, Samira s-a întors de la şcoală şi şi-a găsit tatăl şi fraţii ucişi în casă. A fugit dar a fost prinsă şi abuzată. I-au tăiat trupul cu cuţitul…
Aici, Tvrtko se opreşte din povestit. Ochii lui de copil bătrân sunt plini de lacrimi. Dar înghite în sec şi continuă…
A devenit a patra soţie a unui bărbat de 64 de ani de la care a fugit şi a ajuns în tabăra de refugiaţi Dada din Kenya, unde era unul dintre cei 170.000 de refugiaţi. Pe 16 iunie am mers în Kenya şi am adus-o acasă unde a devenit membră a familiei noastre. Există o vorbă frumoasă: „dacă poţi salva o viaţă, atunci salvezi o întreagă lume”. Samira e toata lumea mea şi îţi spun de ce.
E o fată zâmbitoare, frumoasă şi fericită acum. Si dupa tot ce ţi-am povestit despre ea, dupa ce familia ei a fost ucisă, după ce a fost tăiată şi abuzată, după ce a suferit într-o tabără de refugiaţi, ea zâmbeşte. Dacă ea poate zâmbi după toată această suferinţă, putem fi noi trişti aici în estul Europei? Ce fel de probleme avem? Ca alegerile au fost câştigate de un partid şi nu de celălalt? Că seful meu e un tâmpit? Ca autobuzele întârzie? Dar gândeşte-te numai puţin la viaţa acestei fete şi îţi vei da seama că problemele noastre, in România, în Ungaria sau în Bulgaria, nu sunt deloc probleme. Acesta e motto-ul vietii mele.
„Am învăţat cum arată cu adevărat Iadul.”

V.M.: Ce alte cetăţenii mai ai?
Tvrtko Vujity: Mai am una din Republica Central Africană şi mai am şi din… Dar ia stai să-ţi spun ceva. Astea sunt doar documente. Dacă eşti jurnalist prima propoziţie pe care trebuie să o înveţi este „poţi face orice cu reportajele tale, doar să nu minţi”. Nu-i aşa? Să nu minţi niciodată. Asta e lucrul principal. In ultimii 15 ani de când sunt jurnalist eu am minţit de dimineaţa până seara. Si scriu cărţi despre minciunile mele. Pentru că să-mi scriu povestirile trebuie să mint.

V.M.: Lucrezi sub acoperire întotdeauna. De ce?
Tvrtko Vujity: Cum altfel aş putea ajunge în locurile în care am ajuns? Eu am avut multe vise, dar unul singur mi-a schimbat viaţa. 53 de ani după sfârşitul celui de-al doilea război mondial, împreună cu un psiholog, am dat de urma ultimului prizonier de război din lume. Un bărbat internat forţat într-un ospiciu din fosta Uniune Sovietică, în Tatarstan. Domnul Toma Andras a ajuns acolo în 1944 ca prizonier de război şi, la mai mult de 50 de ani după, l-am găsit şi familia sa a putut să-l revadă.

Toate rudele lui erau convinse că Toma Andras a murit. Si noi l-am găsit. Ei bine, cum ar fi fost săa merg intr-un ospiciu din fosta Uniune Sovietica şi să le spun: „Salut. Sunt Tvrtko, am o cameră de filmat mică şi vreau să fac un reportaj despre faptul că nu l-aţi întrebat pe omul ăsta niciodată în 50 de ani cine eşti şi de unde vii?” Tocmai de aceea am fost în Tatarstan sub acoperirea de vânător de urşi pentru că acolo merg mulţi italieni să vâneze urşi. Camera o aveam pentru ca să-mi filmez trofeele de vânătoare. Asta a fost acolo minciuna mea. Dar după ce l-am adus acasă şi am văzut valul de afecţiune publică declanşat mi-am spus „gata, hai să mergem aşa peste tot in lume”.

Si cel mai mare vis din viaţa mea a fost să ajung in Coreea de Nord, cea mai izolată ţara din lume. Iţi poţi imagina cum ar fi fost să le spun: „Salut baieţi, sunt Tvrtko. Uite, vreau să scriu despre regimul vostru idiot”? Am fost ca membru al unei organizaţii internaţionale de caritate a baptiştilor, iar camera de filmat o aveam pentru a arăta donatorilor unde ajung ajutoarele. Adu-ţi aminte că, în vara 2010, Bill Clinton a trebuit să intervină pentru eliberarea a doi jurnalişti americani care nu făcuseră altceva decât săa treacă graniţa in Coreea de Nord cu 15 metri.
V.M.: In ce an ai fost in Coreea de Nord?
Tvrtko Vujity: In 2002.
. V.M.: Stiu ca soţia ta era gravidă în acel an. Nu a fost egoist din partea ta să faci o călătorie atât de periculoasă chiar în acele 9 luni?
Tvrtko Vujity: Asta e o întrebare grea pentru mine. Ea a jucat baschet la nivel internaţional şi mie imi era foarte frică că s-ar putea accidenta. Dar asta e meseria mea. Am studiat pentru ca să fac jurnalism. Nu am plecat în Coreea de Nord aşa, peste noapte. Mi-am organizat călătoria doi ani.

Când am fost la Cernobâl am pregătit totul vreme de un an, când am fost în Rwanda m-am pregătit un an şi jumătate. Iar pentru mine Coreea de Nord a fost ceea ce este rolul lui Romeo pentru un actor. Aşa că trebuia să o fac. Si de atunci sunt mult mai puternic pentru că acolo am învăţat cum arată cu adevărat Iadul. De când am fost în Coreea de Nord nu mă mai pot plânge de problemele din viaţa mea. Dacă am un pahar de apă şi o farfurie de mâncare sunt mulţumit.
„In Coreea de Nord am fşcut pe mine de frică”
V.M.: Nu cred că am mai avut până acum în faţă un om căruia să i se potrivească atât de bine întrebarea „ce e libertatea”?
Tvrtko Vujity: Ha… Dupa ce m-am întors din Coreea de Nord mai întâlneam coreeni care mă întrebau: „Ai fost in Coreea? In Seoul?”. Când le spuneam că am fost la Pyongyang erau atât de uimiţi încât orice altă discuţie se bloca. Aşa că nu le mai spun că am fost în Coreea de Nord. In al doilea rînd, eu locuiam pe aceeaşi strada din Budapesta unde este ambasada Coreei de Sud. Nu am primit în viaţa mea atât de multe invitaţii la dineuri ca de la ei. Doar ca să le povestesc puţin ce am văzut acolo.

e4

V.M.: Nu mi-ai răspuns la întrebare: ce e libertatea?
Tvrtko Vujity: Totul. Tot ce avem acum aici: că bei acum limonadă. Că eu îmi cumpăr bilet şi mă duc mâine acasă, apoi merg în Slovenia. Că pot să spun orice la microfonul ăsta şi nu mă va ucide nimeni. Dar cred că în Coreea de Nord nimeni nu ştie asta. Ei trăiesc într-o inchisoare şi ştiu că au doi zei: Kim Ir-sen si Kim Jong-il şi nu ştiu nimic despre altceva. Si  dacă ai fi auzit încă din copilarie ca Statele Unite sunt cel mare dusman al tarii tale sunt sigur ca i-ai uri pe americani.

V.M.: Ti-a fost frica in Coreea?
Tvrtko Vujity: Am fost terifiat. A existat un moment in care am facut pe mine de frica. La propriu. Am scris asta in carte. Trebuia sa scriu despre asta. A fost un moment in Coreea de Nord cand am crezut ca s-a terminat. Gata sunt terminat, mi-am spus. Dar aveam si o plasa de siguranta. In Coreea am fost in calitate de voluntar al Asociatiei Umanitare Baptiste care a adus cu ea 5 milioane de dolari donatii. Daca mie mi se intampla ceva atunci coreenii comunisti nu mai primeau acei bani. Acolo banii erau mai puternici chiar decat puterea.

V.M.: De unde vine curajul asta al tau? Esti nebun?
Tvrtko Vujity: Nu sunt. Chiar nu sunt. In Coreea de Nord am ajuns in orasul Sarivon unde sunt foarte multi copii care mor de foame. Dupa filmul meu au primit donatii de cateva milioane de euro din partea oamenilor care au vazut reportajul meu.

V.M.: Esti sigur ca banii au ajuns la copii si nu la elita comunista?
Tvrtko Vujity: Da. Pentru ca ajutoarele ajung acolo sub forma de alimente si medicamente si sunt distribuite personal. Desigur ca unele lucruri mai ajung si la sefi, dar cea mai mare parte nu. Si sa-ti mai spun ceva: ai auzit de povestea detinutului Papillon, cel care a incercat sa evadeze de 13 ori? El s-a dus pe insula leprosilor si eu am vrut sa vad tabara de leprosi din Etiopia. Dar nicaieri nu am vazut ce am vazut in Coreea de Nord.

“Oamenii valorosi nu apar in tabloide. Ei doar muncesc.”
V.M.: In Romania, jurnalismul trece printr-o perioada dificila: sunt concedieri multe, independenta putina. E natural sa te intreb, cu gandul la jurnalistii romani, ce este jurnalismul?
Tvrtko Vujity: In primul rand trebuie sa-ti spun ca eu nu am facut niciodata politica. Eu povestesc despre oameni. Uneori ne facem gresit meseria, nu doar in Romania sau in Ungaria. Le aratam oamenilor eroi falsi. Erou e cel care a participat la Big Brother. Erou e cel care are o poveste amoroasa cu o vedeta. Dar redactorul tau sef trebuie sa te intrebe: de ce povestesti asta? Care este scopul? Niciunul. Ce iti spune personalitatea asta? Nimic. Eu vreau sa arat doua lucruri. Primul: sunt multe locuri in lume unde un pahar de apa e o comoara, unde poti fi ucis din cauza nationalitatii tale. Asa ca eu vreau sa le spun oamenilor din estul Europei ca avem cu totii o viata buna.

Dar nu ne dam seama intotdeauna cat de valoroase sunt lucrurile pe care le avem. Al doilea lucru: vreau sa iti cunosti eroii. Cei adevarati. Oamenii despre care ai povesti copiilor tai. Titlul cartii mele este “Calatorii in infern”. Dar e o carte despre oamenii care lucreaza in iad. Da, exista in Etiopia cel mai mare lagar de leprosi din lume, 7000 de oameni, dar exista acolo si un medic, Agnesa, care ii ajuta sa nu moara. Exista Coreea de Nord unde copii mor de foame dar exista si Sandor care incearca sa-i salveze si sa le dea de mancare. Unul dintre noi e erou. Acesti oameni valorosi nu apar in tabloide. Ei doar muncesc. Dar muncesc din greu si ei sunt adevaratii eroi. Ei sunt ingerii care lucreaza in Iad, asa ca povestile mele infernale sunt despre ingerii acestia.

e5

V.M.: Esti independent financiar?
Tvrtko Vujity: Cartile mele ma elibereaza. Datorita lor sunt liber. Sunt independent financiar. Nu trebuie sa merg la nicio conferinta de presa a vreunui politician care sa-mi spuna…hmm…povestile lui. Asta e jurnalismul meu. Jurnalismul politic este altceva.

V.M.: Cum iti finantezi calatoriile?
Tvrtko Vujity: Prima data am investit banii mei proprii. Apoi, din cartile vandute am putut sa-mi si finantez calatoriile. Dar nu sunt atat de scumpe pentru ca eu sunt si reporterul si cameramanul si soferul. Eu le fac pe toate. Nimeni nu mi-a spus “noi iti adoptam reportajele si iti dam bani sa le faci”.

V.M.: De ce crezi ca oamenii sunt atat de atrasi de povestile tale?
Tvrtko Vujity: Pentru ca se uita la prea multe lucruri de rahat. Sa-ti spun ceva: cu 9 ani in urma, dupa ce am scris prima carte am fost cu ea la trei edituri. Fiecare mi-a spus ca nu vor publica reportajele mele pentru ca au fost deja la televizor si nu le va citi nimeni. Eu le-am spus ca e ceva diferit: filmul e obiectiv, cartea e subiectiva. Eu am scris despre cum am plans eu, despre cum am facut pe mine de frica. E ceva diferit. Dar ei au tinut-o pe-a lor: nu si nu. Ok. Mi-am controlat buzunarele. Nu era prea mult acolo. Bun, atunci voi tipari 6000 de exemplare pentru ca doar de atata am. Cinci zile mai tarziu seful unei edituri m-a sunat sa-mi spuna ca au nevoie urgent de 18.000 de exemplare. Ei bine, cartile mele au fost tiparite in peste o suta de mii de exemplare. Si ce responsabilitate am eu in fata atator cititori. Emisiunile de televiziune trec, dar cartile raman.

Eroul român al unui jurnalist maghiar

V.M.: Cand esti in Ungaria te recunoaste lumea pe strada?
Tvrtko Vujity (zambeste si raspunde soptit): Da.

V.M.: Deci esti faimos?
Tvrtko Vujity: Ce-i aia faimos? Pe mine televiziunea m-a facut popular dar oamenii nu doar ma recunosc ci ma si cunosc. Datorita cartilor.
V.M.: Cum te simti aici in Bucuresti unde nimeni nu te cunoaste?
Tvrtko Vujity: Bine. Pentru ca asta este o lupta buna. Nu pentru afacere sau pentru piata de carte. Eu nu am venit aici pentru afacere. In cartea asta e sufletul meu. Si am vrut sa o public in Romania pentru ca unul dintre eroii mei este roman. Si lui i-am dat primul exemplar din cartea mea tiparita in limba romana. Acest erou e Petre Cozma, tatal handbalistului Marian Cozma care a fost ucis in 8 februarie 2009. De atunci Ungaria nu mai e aceiasi. E o poveste atat de trista… In acele zile strigatele impotriva tiganilor au fost mai puternice ca niciodata.
Multi oameni au simtit atunci ca nu doar un singur om e vinovat, ci o intreaga minoritate. Au fost atunci demonstratii violente. Toti ii cautau pe criminali. Toti vroiau sa-i prinda. Sunt sau nu tigani? Si acel om care avea dreptul sa fie cea mai furioasa fiinta de pe pamant, tatal lui Marian Cozma, a venit la noi si ne-a invatat ce inseamna pacea. Daca in acele zile el ar fi spus ceva rau, si ar fi fost de inteles sa o faca, s-ar fi putut naste mari probleme. Dar el ne-a spus: “Nu dati foc intregii paduri. Haideti sa dam acestei paduri copaci noi. Iar cand nepotul meu va creste il voi aduce aici, la Veszprem, la un meci al fostei echipe a lui Marian”. Petre Cozma a venit de mai multe ori in Ungaria la meciurile fostei echipe a fiului sau. La un meci din Liga Campionilor, acest munte de om tinea pe genunchi un baietel de 7 ani, iar mana lui uriasa ii mangaia parul.
Cand i-am vazut am stiut ca baietelul se simtea in siguranta. Era fiul meu. De ziua nationala a tarii mele, Petre Cozma a fost decorat cu cea mai inalta decoratie a Ungariei. Acest om urias cu o inima atat de mare a fost decorat nu pentru ca fiul sau a fost ucis, ci pentru ca a facut pentru prietenia dintre unguri si romani mai mult decat multi politicieni in multi ani. Cartea mea este dedicata fiilor mei si lui Petre Cozma. Pentru ca el este eroul meu. Toata lumea stie in Ungaria ce a facut Petre Cozma pentru noi si eu vreau acum ca acest lucru sa se afle si in Romania.

Tvrtko Vujity s-a nascut in 1972 in orasul Pecs din sud-vestul Ungariei. A studiat jurnalism in Statele Unite la sectia Comunicare a Universitatii din Miami. Realizeaza o emisiune de mare audienta la Televiziunea Maghiara. Reportajele sale sunt adesea preluate de catre posturi internationale de televiziune.

Tvrtko a reprezentat orasul Pecs in cursa pentru desemnarea drept capitala culturala europeana in 2010. Dupa castigarea acestei titulaturi, jurnalistul a devenit unul dintre ambasadorii orasului sau natal.

In Ungaria i-au fost publicate noua carti care s-au vandut in peste 800.000 de exemplare. In Romania, cartea lui de reportaje a fost publicata sub titlul “Calatorii in Infern”(ed.Curtea Veche, 2009). Din beneficiul provenind din vanzarea cartilor a infiintat, impreuna cu sotia sa, Premiul Eroului Cotidian, care se acorda in luna decembrie a fiecarui an insotit de o consistenta suma de bani.

Sursa :Vlad Mixich-Jurnalistul maghiar Tvrtko Vujity: „Unul dintre eroii mei este roman”
interviu preluat  http://www.hotnews.ro/