Necruţătoare ai fost,necruţător sunt şi eu…


i6

Când m-am născut..te-ai luat după mine
şi mă priveai, sărăcie printre şipcile putrede,
în iarna profundă.
Apoi..tot ochii tăi erau cei ce mă priveau printre grinzi.
Noaptea,streşinile repetau numele şi prenumele tău
sau, câteodată, solniţa spartă, cămaşa ruptă,
ghetele rânjite mi te-aminteau.

i8
Stăteai acolo, la pândă, cu dinţii tăi viermanoşi,
cu ochii de mlaştină, cu limba ta leşioasă
care taie haina şi lemnul, oasele, sângele.
Stăteai acolo, de când mă născusem,
mă căutai, mă urmăreai
pe unde mergeam.
Când închiriai o cămăruţă la mahala
te găseam şezând pe un scaun;
mă aşteptai;
când, adolescent, într-un hotel mohorât,
nu întâlneam mireasma
despuiatului trandafir,ci numai şuierul rece al gurii tale.

i3
M-ai urmărit, sărăcie,în cazarmi şi spitale,
în război şi pace.
Pe când zăceam, cineva bătu la uşa.
Nu era doctorul.
Intră iar sărăcia.
Te-am văzut scoţându-mi
mobila în stradă: oamenii o trânteau ca pe nişte pietroaie.
Tu, cu o dragoste fioroasă,dintr-un maldăr de boarfe,
in mijlocul străzii şi-al ploii,
îţi făceai, un tron hârbuit şi privind spre calici
culegeai de pe jos,
cea din urma strachină a mea,făcându-ţi din ea diadema.

i5
Acum, sărăcie,
eu sunt urmăritorul.
Necruţătoare ai fost,necruţător sunt şi eu.
Lângă fiecare sărac mă vei găsi cântând;
sub fiecare cearşaf de oribil spital
vei afla cântecul meu.
Te urmăresc, sărăcie,te păzesc, te impresur,
te ţintesc, te-nchid, ghearele ţi le retez,
iti frâng,
dinţi pe care-i mai ai.
Sunt pretutindeni: pe ocean cu pescarii,
în mină, oamenii când îşi şterg de pe frunte năduşeala cea neagră
dau de poeziile mele.

i2
In fiece zi o-nsoţesc pe textilistă.
Mâinile mi s-au albit împărţind pâinea în brutării.
Sărăcie, pe oriunde umbli, dai de cântecul meu
care cântă, de viaţa mea
care trăieşte, de sângele meu
care luptă.
Voi înfrange ofilitele-ţi flamuri oriunde le-ai înalţa.
Alţi poeţi, odinioară,
sfântă ţi-au zis, au adorat mantia ta,
cu fum s-au hrănit şi-au dispărut
Eu te desfid,cu versuri aspre te lovesc în faţă,
te îmbarc, te izgonesc de la noi.

i4
Eu, împreună cu alţi,cu alţi, mulţi alţi,
te-am surghiunit de pe pământ,
într-o temniţă de pe lună,
ca de acolo, pătrunsă de frig,
să priveşti, cu un singur ochi,
pâinea şi strugurii
ce-or să acopere pământul de mâine.(Pablo Neruda)

Anunțuri

S-au strâns laolaltă în haite ca lupii…


l1

S-au strâns laolaltă în haite ca lupii
Şi-atacă flămânde de bani şi putere,
Ne sfâşie-n toate pe marginea gropii,
Iar prada şi-o împart cu-atâta plăcere.

l2
Ne vând pe nimic tot aurul ţării,
Ne joacă la zaruri – profitul să iasă
Trăim zi de zi la voia-ntâmplării,
Legate sunt vieţi cu sârmă ghimpoasă.

l3
Ne mor în spitale părinţii cu zile
Iar tinerii-ajung doar slugi la străini,
Bătrânii devin chestiuni dificile,
Copiii-s ucişi în parcuri de câini.

lf0
Se leapadă iute şi-aruncă din vină,
Pe vremuri, pe noi şi chiar pe-animale,
Nu ştiu să conducă şi atunci ne dezbină,
Paiaţe urcate pe morţi – piedestale.

l5
Şi-n toată aceasta întinsă otravă
Pământul se-neacă în lacrimi şi sânge,
Plutim în derivă precum o epavă,
Pe-o mare-n furtună iar farul se stinge.(Angelina Nadejde-În derivă)

DICŢIONARUL ÎNŢELEPCIUNII…Victor Hugo


ms11

Bărbatul este creierul, femeia este inima.
Creierul primeşte lumină, inima primeşte iubire. Lumina fecundează, iubirea reînvie.
Bărbatul este cea mai elevată dintre creaturi. Femeia este cel mai sublim ideal.
Dumnezeu a făcut pentru bărbat un tron, pentru femeie un altar.
Tronul exaltă, altarul sfinţeşte.
Bărbatul este puternic prin raţiune, femeia este invincibilă prin lacrimi.
Raţiunea convinge, lacrimile înduioşează sufletul.

ms10
Bărbatul este capabil de eroism, femeia – de orice sacrificiu.
Eroismul înnobilează, sacrificiul aduce sublimul.
Bărbatul are supremaţia, femeia are intuiţia.
Supremaţia semnifică forţă, intuiţia reprezintă dreptatea.

Bărbatul este un geniu, femeia este un înger.
Geniul este incomensurabil, îngerul este inefabil.
Aspiraţia bărbatului este către gloria supremă, aspiraţia femei este îndreptată către virtutea desăvârşită.
Gloria face totul măreţ, virtutea face totul divin.

Bărbatul este un cod, femeia este evanghelia.
Codul corijează, evanghelia ne face perfecţi.
Bărbatul gândeşte, femeia intuieşte.
A gândi înseamnă a avea creier superior.
A intui, simţind înseamnă a avea în frunte o aureolă.
Bărbatul este un ocean, femeia este un lac.
Oceanul are o perlă care îl împodobeşte, lacul, poezia care-l luminează.

Bărbatul este un vultur care zboară, femeia – o privighetoare ce cântă.
A zbura înseamnă a domina spaţiul, a cânta înseamnă a cuceri sufletul.
Bărbatul este un templu, femeia este sanctuarul.
În faţa templului ne descoperim, în faţa sanctuarului îngenunchem.
Bărbatul este plasat acolo unde se sfârşeşte pământul, femeia acolo unde începe cerul.

pagina Lia Neamt
cluj 201

Vârtejul soartei spulberă doar pleava


lf2
După cum o să vedeţi,zice-se că ar fi fost,
Mai demult,doi târgoveţi:
Un bogat-semeţ şi prost –
Şi-un sărac,- băiat isteţ.
Stând de vorbă pe o dreavă, se treziră la gâlceavă.
Cel bogat, om certăreţ, pretindea că-i mai de preţ
Şi se cade ca oricine
Cu respect să i se-închine
(Banii au şi ei un rost:
Merite dau celui prost!)
– Prietene, ascultă-mă pe mine,
Eu socotesc că nu ţi se cuvine
Să fii cinstit ca om de rangul meu.
Poţi tu să dai ospeţe cum dau eu?
Te văd citind. La ce-ţi serveşte în viaţa,
lf0
Când ai palatul în pod – o chichineaţă-
Şi vara porţi, ca iarna, aceeaşi haină sumbră,
Iar ca lacheu statornic ai propria ta umbră?
Republicii nu-i trebuiesc golanii,
Ci cei ce ştiu să-şi cheltuiască banii.
Cu mesele şi luxul, eu risipesc comori.
Pe urma mea trăiesc, cum ştii prea bine,
Atâţia meseriaşi şi negustori
Şi câte un pârlit de scrip, ca tine…
I-ar fi răspuns săracul aşa cum se cuvine,
Dar a tăcut, având prea mult de spus.
Şi iată că războiul l-a răzbunat mai bine,
Căci fără milă, Marte, oraşul le-a distrus.
În alt oraş săracul, om cult şi renumit,
Fu găzduit, cinstit şi răsplătit,
În timp ce bogătaşul, acum sărac şi prost,
Rămase fără adăpost…
lf3
Păţania a limpezit gâlceava:
Vârtejul soartei spulberă doar pleava
Lăsând pe loc grăunţele de aur.
Învăţătura-i pururi un tezaur.(Jean de la Fontaine (1621-1695)-Victoria Învățăturii)

Sunt oameni albi pe dinafară…


v1

Sunt bucurii care-ntristează,
Sunt întristări ce fericesc,
Sunt zile fără de lumină
Şi nopţi adânci ce strălucesc.

v4

Sunt adevăruri ce doboară
Şi sunt minciuni care ridică,
Sunt împăraţi, atotputernici
Ce însă tremură de frică.

v3

Sunt vieţi ce-au strălucit în viaţă,
Dar când s-au stins parcă n-au fost,
Palate care nu pot ţine
Cât o cocioabă adăpost.

v2

Sunt oameni albi pe dinafară,
Dar negri în adâncul lor
Şi negri în afară, negri,
Da-n ei de-un alb strălucitor.

v4
Sunt dulciuri ce-amărăsc ca fierea,
Dar şi amaruri ce-ndulcesc
Sunt nedreptăţi care îndreaptă,
Dreptăţi care nedreptăţesc.
g0
Sunt multe contradicţii, multe:
Sunt uri adânci ce nasc iubiri,
Sunt suferinţi ce-aduc lumină
Şi fericiri nefericiri!…(Virgil Carianopol)

,,Am muncit toată viaţa!”. Fantastic ! ,,M-am îngrijit toată viaţa!”


babutele

Am văzut în zilele trecute la televizor două femei de o sută de ani (bineînţeles fiecare de câte o sută de ani), pe programe diferite, una dintre ele înţelegea doar că trăieşte, iar cealaltă era deosebit de activă cu posibilităţi de comunicare foarte bune. Pe aceasta din urmă au întrebat-o reporterii care este secretul acestei longevităţi. A răspuns :” M-am îngrijit şi am muncit toată viaţa”.
Această propoziţie simplă poate face pe un om de o sută de ani, bineînţeles dacă ştie ce înseamnă aceste cuvinte, cum să le aplice şi poate de cum îi este destinul. Am amintit chestia asta cu destinul, pentru că cei mai mulţi dintre noi avem un crez mare în destin şi-i dăm înainte cu tot ce înseamnă autodistrugere că oricum nu are rost să filozofăm degeaba.
,,M-am îngrijit toată viaţa” înseamnă că a avut o mare preocupare pentru corpul său fizic, a avut mare grijă ca toate organele ei interne să nu se îmbolnăvească, a ştiut (conştient sau inconştient) să se încarce cu energiile necesare pentru interiorul ei şi a avut un egoism mare pentru tot ce are sub pielea ce-i înveleşte trupul.

,,Am muncit toată viaţa”. Fantastic ! Am muncit toată viaţa ! Vă daţi seama că în cei o sută de ani a muncit toată viaţa pentru că în primul rând era sănătoasă, sunt sigur că a muncit foarte mult şi pentru a face mult bine celor din jur, în primul rând unui băiat (care acum are optzeci de ani) şi care era prezentat în reportaj. Nu a amintit nimic de averi, de conflicte de moşteniri şi nici de politică.
Deci cred că în interiorul nostru trebuie să fim super egoişti, iar în afara trupului să fim super altruişti. Binele pe care îl împrăştiem în jurul nostru trebuie să fie natural bine gândit şi eficient, ar fi culmea să ştim să ne facem sănătatea pentru o sută de ani şi- cu” binele” să stricăm ce am făcut bine cu sănătatea.
Dacă analizăm mai departe spusele minunatei doamne, observăm că nu spune că ar fi fost sprijinită, ajutată sau sfătuită, ci numai ,, m-am îngrijit” şi ,,am muncit”. Aici ar fi interesant de văzut dacă medicul sau credinta au avut un aport la îmbunătăţirea muncii sale proprii de luptă pentru sănătate şi viaţă. Poate că au avut, dar aşa cum pentru mulţi alţii, muncile medicului sau credinta, nu au avut efectele scontate de a-i aduce la o sută de ani, în cazul doamnei munca, credinta, lupta şi rezonanţa permanentă cu divinitatea au avut un aport mult mai mare decât nişte medicamente,- sau rugăciunea cu credinta a fost mai primită decât de la alţii.
Lumea cunoaşte o mare nelinişte materială şi spirituală. Valuri sunt peste tot, pe mare, în suflet, în sănătatea oamenilor. Timpul pare că s-a condensat şi ne îndepărtează de la inimile şi minţile noastre, apar boli tot mai interesante, necunoscute, nu ştim să luptăm cu ele, dar se pare că nici nu vrem. Nebunii par normali şi invers. Odată un medic îmi spunea că diferenţa între un nebun şi un om normal este că cel nebun este nevoit să se lase îngrijit de cel normal, dar nimeni nu se mai lasă pe seama nimănui şi toţi au dreptate, mor iubirile şi încet puterea divină o uităm, o lăsăm pentru când va fi mai greu.
Cititorule, azi când citeşti ale mele rânduri, poate cu un zâmbet fără prea multă încredere, poate cu gândul că eu nu am ce face şi m-am apucat de filozofii ieftine, atunci când vei împlini o sută de ani să îţi aduci aminte de vorbele doamnei ,,M-am îngrijit şi am muncit toată viaţa” şi de ale mele: sub piele să fim super egoişti, iar în jurul nostru super altruişti.

Sursa:Rusu Constantin-Ganduri razlete
pagina Lia Neamt
cluj 2014

Mai am o scoică şi cîteva pietre cum să clădesc din ele o mare..


op0

Uneori m-am gândit că la naşterea mea ursitoarele au vrut să-mi dăruiască un cerc. Dar pe drum au pierdut o bucată din el şi, ajungând lângă leagănul meu, n-au mai avut ce face. Şi-au zis, probabil, „să se descurce cum va putea, şi dacă va fi înţelept se va preface că n-a observat”… Prin spărtura cercului meu, singurătatea m-a pus mereu la încercare.
Când omul e cât de cât tânăr, în ciuda anilor, e slab în faţa dorinţelor. N-are puterea să renunţe, cedează în faţa lor. Se apleacă spre izvor, fiindcă nu-şi poate stăpâni setea. Când face pe înţeleptul, gata. S-a terminat. Vedeţi prin urmare că n-am glumit spunând că bolile ne deschid ochii. Ascultaţi-mă pe mine, viaţa e un miracol ticălos de scurt.(Octavian Paler)

op1
Mai am o scoică şi cîteva pietre,
cum să clădesc din ele o mare
şi-un ţărm unde să stau pe nisip
şi cum să mă conving că am fost pe un asemenea ţărm
urmînd fericit o pasăre
care acum nu mă mai lasă să dorm?

O scoică şi cîteva pietre
şi un nume ciudat
pe care nu-l înţelege nimeni
şi speranţa mea de-a ajunge
să nu-l mai înţeleg nici eu într-o zi.
Sărbătoarea s-a terminat,
îmi aştept pedeapsa lîngă tribunele goale,
dar eu am văzut arzînd la amiază un nor
şi-am auzit cîntecul care îngenunchea caii sălbateci,
îşi spun, ţărmul acela nu-i simplă poveste,
eu am văzut norul şi-am ascultat cîntecul
şi înainte de a mă învinge
soarele m-a făcut fericit.(Jocul)

Un chip de nisip
si miini de nisipi
si limba in gura mi-e tot de nisip
nu mai pot sa spun nimic in apararea mea
in acest tribunal de nisip
cu lumini de nisip
grefieri de nisip
si cineva care intoarce clepsidra.
To ce-am iubit s-a transformat in nisip
tot ce-am gresit s-a transformat in nisip
si judecatori de nisip
ma judeca
si ma condamna la moarte
pe un esafod de nisip.(Moartea cuvintelor)

Ce facem cu restul de iubire?


g2

să nu fumăm toate ţigările
să nu bem tot vinul
să nu mâncăm tot ce avem pe masă
să mai lăsăm şi pentru mâine
vom fi din nou fericiţi

g0

dar cu iubirea ce facem
cu această nevoie de a ne dărui
până la ultima respiraţie
până la ultimul strop de plăcere
până la ultima firimitură de carne
cum putem lăsa iubirea pentru mâine
dacă de atâtea ori
ceilalţi nu-şi mai amintesc de noi
ne părăsesc ne lasă goi
şi nu mai privesc niciodată înapoi

g4

ce facem cu această iubire
rămasă singură la masa tăcerii
oftând plângând
strângând în palmă lacrimile
ca pe o ultimă comoară
ce facem cu această iubire

g1

cui să o dăruim când nimeni
nu se mai hrăneşte cu resturi
când toţi sunt politicoşi
ca la o masă străină
cerându-ne pentru sentimente
chenzină

g3

ce facem cu această iubire
când pasărea neagră a morţii
vine şi bate cu ciocul
în fereastră
pe ea să o hrănim?(Ionut Caragea)

Cu rochia miresei te-nveşmântă…


t1

Îmbracă-te în rochia de ploi
Şi răcoreşte cerul aşteptării
Pe drumul care duce către noi
Înveşmântat în cântecele mării

t2
Îmbracă-te cu rochia de apă
Şi împrumută norii spre a bea
Că sunt trudiţi şi cu lopata sapă
La rădăcina fulgului de nea

d1
Îmbracă-te cu rochia de flori
Şi să deschizi grădinile de noapte
Când se ivesc prin crăpături de zori
Oceane călărind pe valuri coapte

t4
Îmbracă-te cu rochia de cer
Când te cobori din îngerii tăcuţi
Încalţă-te cu paşii de mister
Şi fă să-mi fie ochii uzi şi muţi

t3
Cu rochia miresei te-nveşmântă
Că au sosit nuntaşi din depărtări…
Se roagă îngerii în cor, şi cântă
Şi toată nunta-ncape în cântări.(Teofil Mandrutiu-Imbracă-te)

pagina Lia Neamt
Cluj 2014

DICŢIONARUL ÎNŢELEPCIUNII…IUBIRE…


o4

Dacă ai rupt o bucată de lumină pentru mine,
măcar să o împărţim frăţeşte,pe culori…(Teofil Mandrutiu)

o3

“Laudă-mă…aş putea să nu te cred. Critică-mă… aş putea să nu te plac. Ignoră-mă… aş putea să nu te iert. Incurajează-mă… aş putea să nu te uit niciodată. Iubeşte-mă şi voi fi obligată să te iubesc.” – William Arthur Ward

o1

Ni s-a spus că suntem îndrăgostiţi datorită chimiei sau pentru faptul ca rămânem fideli unul altuia, pentru bunătatea noastră sau pentru noroc. Ceea ce nu ni s-a spus este faptul că rămânem îndrăgostiţi pentru că ştim să iertăm şi să fim recunoscători.” – Ellen Goodman

o5

Cred cu desăvârşire că imaginaţia este mai puternică decât cunoaşterea, mitul este mult mai rezistent decât istoria, visele sunt mult mai pătrunzătoare decât faptele. Cred că speranţa triumfă întotdeauna ţn faţa experienţei, râsul este leacul pentru durere, iar…dragostea este mai puternică decât moartea.” – Robert Fulghum

ew3

Teoria mea este că longevitatea se datorează actului iubirii. Suntem născuţi pe lume pentru a iubi. Orice. Nu-ţi impun să joci, să iubeşti ce iubesc eu, ci să iubeşti ce iubeşti dumneata, dar să iubeşti cu adevărat. Cred că ăsta e marele mister: iubirea. Dacă oamenii ar putea să-şi însuşească asta, lumea ar fi o bucurie.(Radu Beligan)

Când doi oameni se iubesc, se naşte o stea, care se va transforma într-una căzătoare atunci când iubirea lor se stinge. Dar oare câţi ochi rugători vor privi căderea acelei stele şi îşi vor pune o dorinţă. Dorinţa unei iubiri, a unei noi iubiri care va da naştere la alte stele. Doar dragostea poate face să se ivească o stea, acea stea care iluminează acea dragoste. Când ne uităm la cer, ne uităm la iubire, şi când doi îndrăgostiţi număra stelele, realizează că nu sunt singuri.(Lusiana Dragusin)

Pagina Lia Neamt
cluj2014