Tu ai un fel de paradis al tău….în care nu se spun cuvinte.


n2

Despre amorurile lui Nichita au circulat multe legende, că era gelos sau că-şi ţinea iubitele închise în casă, despre unele poveşti sunt mărturii făcute chiar de el şi consemnate de prieteni. Destinul face ca, după ce încheierea iubirilor cu Nichita, trei dintre femeile vieţii lui să plece în străinătate – în Australia, în Suedia şi, respectiv, în Paris.
„Este esenţial a iubi înainte de a urî“, spunea deseori Nichita prietenilor. Şi, poate, mai des, femeilor, existenţe efemere sau pasiuni îndelungate din viaţa boemă a poetului.
Leoaică tânără, iubirea i-a sărit de multe ori în faţă frumosului înger blond Nichita Stănescu. Cu trei iubiri oficializate şi una mistuitoare, dar niciodată concretizată cu acte, din oroarea lui Nichita pentru tribunale, poetul şi-a trăit viaţa amoroasă la fel de mistuitor şi răvăşitor ca versurile sale

„In tinerete era un barbat frumos. Mai tarziu insa din cauza alcoolului se buhaise, nu mai avea nici dinti in gura iar fata ii era cianotica. Si totusi nu era femeie care sa-i reziste”, povesteste Ivanescu. Nichita tragea tot timpul la o carciuma pe langa Palatul Elisabeta, acolo unde canta si Johnny Raducanu. Intr-o seara, la sueta lui Nichita participa si o tanara blonda. Cu greu Nichita a convins-o sa se intalneasca cu el, langa Piata Amzei, unde locuia poetul. Nerabdator, Nichita a iesit pe strada in intampinare. Dand cu ochii de niste militeni, fara ca acestia sa-i ceara, Nichita se legitimeaza. Fata a vazut scena de departe si a plecat. O alta iubire a lui Nichita a fost o vaduva cu un copil, Ionica ii spunea, si pe care Nichita o vizita in mai toate week-endu-rile. Ionica l-a parasit si-a plecat in Franta.

n5
Magdalena
Carnal prin definiţie, aşa cum şi-l amintesc prietenii, Nichita s-a căsătorit de foarte tânăr. La 19 ani, în perioada de debut literar, o ia de soţie pe Magdalena Petrescu, sora celui mai bun prieten. A fost o dragoste adolescentină care a ars scurt şi cu patimă, astfel că după numai un an se despart, iar Magdalena pleacă în Australia. La maturitate, după moartea lui Nichita, amintirea magnetică a poetului a făcut-o să se întoarcă în ţară şi să răscumpere pianul confiscat de comunişti al familiei Stănescu, la care Nichita ţinea foarte mult. Pianul a fost donat şi este şi acum la Muzeul „Nichita Stănescu“ din Ploieşti.

n6
Doina
Cuceritor, cu sânge de rus prin vene, din partea mamei, blond şi foarte chipeş, Nichita şi-a găsit destul de repede o nouă muză, în magnetica Doina Ciurea, fosta iubită a lui Nicolae Labiş, rival în dragoste şi creaţie al lui Nichita. În perioada studenţiei lui Nichita la Universitatea Bucureşti (1952-1957), Labiş era deja un nume. „Nu-l iubeam – eram topit de invide. Fusese îndrăgostit de femeia pe care eu o iubeam. El publica şi semnul tipărit al literei mi se părea miraculos şi de neatins.(…) Atâta vreme cât el a trăit, eu nu am publicat nici un vers. El a murit în decembrie, eu am debutat în martie“, spunea Nichita. Nichita şi Doinea Ciurea s-au căsătorit în 1962, pe când poetul avea 29 de ani. Iubirea pentru frumoasa brunetă l-a inspirat, aşa cum a susţinut tot timpul Nichita, în volumul „O viziune a sentimentelor“. Publicat în 1964, cuprinde poate una dintre cele mai cunoscute poezii ale poetului, „Leoaică tânără, iubirea“.

n7
Gabriela
„Leoaică tânără, iubirea“ a fost, spun romanticii, o anticipare a unei iubiri devastatoare, dificilă şi neîmplinită cu poeta Gabriela Melinescu, o relaţie care a durat 10 ani, timp în care Nichita a fost în continuare căsătorit cu Doina Ciurea. Oroarea poetului de tribunale, aşa cum s-a justificat faţă de prieteni, l-a făcut să amâne divorţul până târziu, în 1981. Într-un final, a pierdut şi această mare iubire, după ce Gabriela s-a îndrăgostit şi apoi s-a căsătorit cu un editor suedez, Rene Coeckelberghs, apoi a plecat definitiv în Suedia, la mijlocul anilor ‘70.
Iată ce i-a povestit Nichita Stănescu lui Mircea Gociman, un bun prieten din Ploieşti, despre Gabriela Melinescu. Episodul de intimitate dintre cei doi bărbaţi care vorbesc despre „Gabrielele“ din viaţa lor este relatat pe gociman.com.
Nichita: „Am avut şi eu o mare iubire totală, dusă nu până la capăt ci până în pânzele albe ale capătului. Faptul că ne iubeam ca disperaţii şi eram în stare de orice unul pentru altul a făcut din relaţia mea cu Gabriela o poveste de dragoste şi sex irepetabilă. (…) Ce a existat însă între mine şi Gabriela s-a dovedit a fi unic. Îmi aduc şi acum aminte de buzele ei, de pielea ei, de formele minunate de care era suficient numai să mă apropii fără să le ating ca să mă fascineze. Doamne, ce frumos era, de ce a trebuit să se termine? … De ce a ars totul atât de repede?“
Mircea Gociman: „Nichita povestea rar, îşi alegea cu grijă cuvintele de teamă să nu strice vraja pe care chiar el o aşternuse, aşa că îl ascultam şi-mi era teamă să respir ca să nu cumva să destram această atmosferă mirifică, minunată“.
Şi din nou Nichita: „Totul a mers cum a mers o perioadă de timp, dar porcul de mine m-am încurcat cu alta din motive pe care nu le pot înţelege nici acum … am fost un porc cu P mare. Din momentul în care m-a dibuit, clişeul minunat pe care ţi l-am descris s-a stricat ca un joc de domino şi totul a devenit dificil. Scumpa mea, iubirea mea, nu mai avea încredere în mine şi pe bună dreptate. Nu mai pot, îţi spun altădată … iar ochii lui mari şi albaştrii s-au umplut de lacrimi“, îşi aminteşte Mircea Gociman spovedania lui Nichita. „Doi creatori nu prea pot convieţui. Era foarte greu de trăit cu un om care era un panteon întreg de persoane”, a scris la rândul ei Gabriela Melinescu despre Nichita în volumele pe care le-a publicat în Suedia. Din străinătate, Gabriela a militat pentru nominalizarea lui Nichita la premiul Nobel pentru Literatură, lucru care s-a şi întâmplat în 1979, alături de Max Frisch, Jorge Borges, Leopold Sedar Senghorn. Laureatul va fi poetul grec Odysseas Elytis. Invitat de Gabriela Melinescu în Suedia, la lansarea primelor cărţi ale lui Nichita traduse la Stockholm, poetul nu a vrut să meargă niciodată acolo, din cauza unei „gelozii absurde“.

n3
Dora
Ultima iubire a fost Tudoriţa Tărâţă, Dora Stănescu, o studentă de 22 de ani pe care Nichita a cunoscut-o când avea 45 de ani. A fost, din nou, o dragoste fulgerătoare. Chiar de la prima întâlnire, Nichita, care era gazda unei agape, s-a îndrăgostit de tânăra studenta, căreia i-ar fi spus: „Tu nu mai pleci de aici”. Când tânăra a plecat, totuşi, Nichita i-a spus „să ştii că tu o să fii nevasta mea!“. A doua întâlnire, petrecută după numai câteva zile, a povestit-o chiar Dora, restrasă la Paris după moartea lui Nichita, într-un interviu pentru LiterNet.ro. „A doua întâlnire a fost şi mai frumoasă. În ziua când fuseserăm cu toţii la el, ne povestise că trebuia să plece la Cluj, la un colocviu al poeţilor. Totuşi, când ne-am despărţit, mă făcuse să îi promit că trec peste două zile, dimineaţa, să îl vizitez. Aşa că peste două zile, conştiincioasă, sunam la el la uşă, convinsă ca e la Cluj. Dacă n-aş fi fost sigură că e plecat, cred că nu m-aş fi dus, dar aşa aveam ocazia să îmi împac conştiinţa şi să scap şi de întâlnire. Mă cam speriase. Am sunat liniştită şi mă pregăteam să plec convinsă că nu-i acasă. Când colo, văd că se deschide uşa! M-a invitat înăuntru şi m-a aşezat la masa rotundă unde stăteau de obicei prietenii. Mă simţeam foarte stânjenita şi foarte crispată. Eram prima oară singuri. Nu ştiam ce să fac, cum să mă port. Pe masă era o farfurie cu fursecuri. Nichita fuma şi se plimba prin cameră, ieşea pe balcon, se întorcea, iar ieşea, şi nu scotea o vorba. Era absolut neobişnuit, data trecută vorbise tot timpul! Din când în când, între două ţigări, spunea doar „mai ia un fursec“, iar eu ziceam „multumesc“. A trecut aşa vreo oră. La un moment dat a trebuit să rupă tăcerea, tensiunea ajunsese de nesuportat. „Ştii ce mi s-a întâmplat?“ a zis. „Am ajuns aseară la Cluj şi mi-am adus aminte că azi trebuie să mă întâlnesc cu tine. Aşa că m-am suit în tren şi m-am intors în Bucureşti“. Sosise în zori şi cumpărase fursecurile de lângă gară… Pe urma mi-a spus un lucru incredibil, ca-n romanţe, pe care n-aş fi crezut niciodată că-l poate rosti un poet de talia lui: „Când m-am gândit zilele astea la tine, parcă mi s-a răsucit un cuţit în inimă“. Poţi să crezi că Nichita a fost în stare să producă o asemenea frază?! Era foarte sincer şi emoţionat ca un licean, nu-i păsa cum sună. În momentul acela m-a dat gata. Atunci m-am îndrăgostit de el! Şi nu cred că premeditase nimic!“.
Nichita i-a pus Dorei lumea la picioare – „Toata viata mea este legata de Nichita. El m-a format. Atunci cand ne-am cunoscut, eram doar un copil, o fata foarte… teoretica, studioasa si atata tot. Nichita mi-a dat o directie. Eram foarte putin iesita in lume. Cand ne-am intalnit eu aveam 22 de ani si Nichita 45. Pe urma am implinit 23 si el 46 – in momentul cand am hotarat sa ramanem impreuna eram exact jumatatea lui. Suna a predestinare!”.

n4
Alaturi de Dora, Nichita scria din ce in ce mai intens poezii de dragoste pe care ea era prea timida sa-i ingaduie a le publica. Dar le-a pastrat pe toate ca un semn al iubirii fara seaman, care nu tine cont nici de muzele care i-au populat poezia inainte sa apara ea, si nici de faptul ca destinul nu le-a ingaduit decat aproape 10 ani de iubire pe Pamant.
S-au căsătorit în 1982, la un an după pronunţarea divorţului de Doina Ciurea, şi doar cu un an înaintea de moartea poetului. Căsătoria legală a fost o conjunctură, deoarece poetul urma să primeasca Premiul pentru literatură „Cununa de aur“ în Iugoslavia, iar Dora, având alt nume, nu putea să îl însoţească.

Cezar Ivanescu spune ca Nichita avea obiceiul să improvizeze poezii mai ales când avea în faţă paharul cu băutură. Câteva versuri i-au fost dedicate si lui:

n1
„Când eram mai tânăr şi un trup curat,
ingerul m-a ingerat,
cezarul m-a cezarat
nichita m-a nichitat”

sursa Dana Mihai- Muzele lui Nichita Stanescu
Silvia Craus-Nichita,Iubirile si Betiile

Anunțuri

Sunt un om viu…


m1
Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin.
Abia am timp să mă mir că exist, dar
mă bucur totdeauna că sunt.

Nu mă realizez deplin niciodată,
pentru că
am o idee din ce în ce mai bună
despre viaţă.

m2

Mă cutremură diferenţa dintre mine
şi firul ierbii,
dintre mine şi lei,
dintre mine şi insulele de lumină
ale stelelor.
Dintre mine şi numere,
bunăoară între mine şi 2, între mine şi 3.

L3

Am şi-un defect un păcat:
iau în serios iarba,
iau în serios leii,
mişcările aproape perfecte ale cerului.
Şi-o rană întâmplătoare la mână
mă face să văd prin ea,
ca printr-un ochean,
durerile lumii, războaiele.

m3

Dintr-o astfel de întâmplare
mi s-a tras marea înţelegere
pe care-o am pentru Ulise – şi
bărbatului cu chip ursuz, Dante Alighieri.
Cu greu mi-aş putea imagina
un pământ pustiu, rotindu-se
în jurul soarelui…
(Poate şi fiindcă există pe lume
astfel de versuri.)

e2

Îmi place să râd, deşi
râd rar, având mereu câte o treabă,
ori călătorind cu o plută, la nesfârşit,
pe oceanul oval al fantaziei.

E un spectacol de neuitat acela
de-a şti,
de-a descoperi
harta universului în expansiune,
în timp ce-ţi priveşti
o fotografie din copilărie!
E un trup al tău vechi,
pe care l-ai rătăcit
şi nici măcar un anunţ, dat
cu litere groase,
nu-ţi pferă vreo şansă
să-l mai regăseşti.

Îmi desfac papirusul vieţii
plin de hieroglife,
şi ceea ce pot comunica
acum, aici,
după o descifrare anevoioasă,
dar nu lipăsită de satisfacţii,
e un poem închinat păcii,
ce are, pe scurt, următorul cuprins:

Nu vreau,
când îmi ridic tâmpla din perne,
să se lungească-n urma mea pe paturi
moartea,
şi-n fiece cuvânt ţâşnind spre mine,
peşti putrezi să-mi arunce, ca-ntr-un râu
oprit.

Nici după fiecare pas,
în golul dinapoia mea rămas,
nu vreau
să urce moartea-n sus, asemeni
unei coloane de mercur,
bolţi de infern proptind deasupra-mi…
Dar curcubeul negru-al ei, de alge,
de-ar bate-n tinereţia mea s-ar sparge.

E o fertilitate nemaipomenită
în pământ şi-n pietre şi în schelării,
magnetic, timpul, clipită cu clipită,
gândurile mi le-nalţă
ca pe nişte trupuri vii.
E o fertilitate nemaipomenită
în pământ şi-n pietre şi în schelării.
Umbra de mi-aş ţine-o doar o clipă pironită,
s-ar şi umple de ferigi, de bălării!

m5

Doar chipul tău prelung iubito,
lasă-l aşa cum este, răzimat
între două bătăi ale inimii mele,
ca între Tigru
şi Eufrat.(Nichita Stanescu)

Pagina Lia Neamt cluj 2014

Strigătul meu..va avea ecou într-o altă lume..!!


strigat0
strigătul meu
va avea ecou într-o altă lume
de care mă desparte doar o viaţă
închinată pămîntului
strigat1
strigătul unei păsări
cu aripa frîntă
strigătul unui copac
iubit doar cărbune
strigătul unui soldat
pe cîmpul de luptă
strigat 2
strigătul unui val
cu spume la gură
strigătul mut
cu arma la tîmplă
strigătul unui clopot
spînzurat de o funie

strigat 7

strigătul soarelui
nedorind să apună
strigătul inimii
într-o tăcere comună

strigat 5
strigătul meu
va avea ecou într-o altă lume
de care mă desparte doar o viaţă
închinată pământului..(Ionut Caragea-Strigatul mut)

pagina Lia Neamt cluj 2014

DICŢIONARUL ÎNŢELEPCIUNII…ESCHIL (Aeschyles)


eschil 0

Măsura este supremul bun.
Tiranul proaspăt apasă greu.
Cine nu e invidiat, nu e fericit
Greşeşte şi cel mai înţelelept dintre înţelepţi.
Nu-ţi dori să pari cel mai bun, ci să fii cel mai bun!
Cel ce loveşte va fi lovit, cel ce ucide va ispăşi.
Grea povară mai e şi omul nerod cu noroc.
Muritorii obişnuiesc să dea mai tare cu piciorul în cel căzut.
Nici un muritor nu trece prin viaţă neatins, fără să plătească.
Dacă torni ulei şi oţet în acelaşi vas, poţi să spui că cele două elemente sunt „duşmani”, nu „prieteni”
Există timpuri când frica este un lucru bun. Ea trebuie să îşi păstreze locul de veghe numai sub stăpânirea inimii.

eschil2
Pentru greci Eschil a fost si rămâne unul dintre marii oameni pe care i-a avut natiunea. Născut in anul 525 i.Hr., Eschil si-a demonstrat curajul si îndemanârea în luptele împotriva persilor de la Marathon (490 i.Hr.) si Salamina ((480 i.Hr.) pentru ca în timp de pace să îşi dedice viata filozofiei si teatrului, fiind considerat parintele tragediei clasice greceşti.
Născut la Eleusis, în apropierea sanctuarului, în anul 525 î. Hr., Eschil (Aischylos), fiul lui Euphorion, era fără îndoială educat în spirit religios, iniţiat în mistere¬le eleusine, devenite sărbătoare importantă nu numai la Atena, ci în întreaga Grecie. Când Eleusis s-a unit cu Atena, probabil în veacul al VII-lea î. Hr., cultul eleusin fusese ridicat la nivelul unui cult de stat. Datele biografice cunoscute sunt sumare. Anul naşterii este dedus după inscripţia de pe Marmura din Paros, conform căreia poetul ar fi avut 35 de ani când a participat la bătălia de la Marathon (490). În primul an al secolului al V-lea participase pentru prima dată la un concurs tragic, alături de Choirilos şi Pratinas, dar prima sa victorie avea să vină târziu, în anul 484. Nu se cunoaşte numele tragediei. Şocul trăit de în august – septembrie 480, când Atena este evacuată şi armata persană condusă de Xerxes incendiază Acropole, trebuie să fi fost unul teribil, chiar pentru un bărbat de 45 de ani, fost luptător la Marathon. Ca majoritatea atenienilor, Eschil se refugiază pe insula Salamina şi vede, din golf, cetatea în flăcări. Într-o scolie la „Perşii” din 429, poetul tragic Ion susţine că autorul „Orestiei” ar fi luptat în bătălia din 20 septembrie 480, când flota persană este învinsă de cea a coaliţiei greceşti. Trăsăturile severe specifice generaţiei marathonomahilor dar şi gloria tragică a luptătorilor de la Salamina sunt considerate în mod curent, prin tradiţie, ca principalele caracteristici ale operei lui Eschil, atât cât o putem cunoaşte astăzi, infim dacă socotim că din cele peste 70 de tragedii şi drame satirice s-au păstrat doar şapte, incluse într-o selecţie din epoca alexandrină. Suda (Suidas, în transcrierea literară a numelui grecesc, enciclopedie bizantină datând de la sfârşitul secolului al IX-lea d. Hr. sau din secolul al X-lea) menţionează că Eschil a scris elegii şi 90 de tragedii. Scrierea anonimă „Viaţa lui Aischylos”, aparţinând probabil unui grămătic alexandrin, reţine numărul de 70 de tragedii şi 5 drame satirice.
Eschil ar fi fost de 28 de ori învingător la concursurile tragice. Chiar şi redusă la mai puţin de jumătate (13 victorii, după alte surse), cifra este considerabilă şi vorbeşte de la sine despre popularitatea dramaturgului. În 476 – 475 s-ar fi aflat în Sicilia, invitat la inaugurarea coloniei greceşti Etna. La Siracuza i s-ar fi reprezentat tragedia „Etneenele”, pierdută. E sigur că în martie 472 se joacă la Atena „Perşii”, singura dintre cele păstrate al cărei subiect este istoric, inspirat de evenimentele din 480. Între 471 – 469 Eschil călătoreşte pentru a doua oară în Sicilia, „Perşii”, deja celebră, reprezentându-se la Siracuza. Trilogia tebană („Laios”, „Oedip”, „Cei şapte contra Tebei”, primele două pierdute) primeşte laurii la concursul din 467. După nouă ani, în 458, este premiat pentru „Orestia” („Oresteia”), alcătuită din „Agamemnon”, „Choephorele” („Purtătoarele de prinoase”), „Eumenidele”. Data trilogiei dedicate lui Prometeu („Prometeu înlănţuit”, „Prometeu eliberat”, „Prometeu purtător al focului”) este incertă – poate 457 sau mai devreme. În 472 Eschil prezentase o dramă cu satiri, „Prometeu aprinzător de foc”, adăugată trilogiei din care făcea parte „Perşii”.

eschil
O nouă călătorie în Sicilia avea să fie ultima: Eschil moare la Gela, în sudul Siciliei, în 456. Motivele exilului voluntar rămân necunoscute. Epitaful scris de un contemporan sau poate de Eschil însuşi aminteşte gloria generaţiei luptătorilor de la Marathon:
„Atenianul Aischylos al lui Euphorion zace
stins sub această piatră-n câmpul grânoasei Gela.
Despre tăria şi faima lui poate spune dumbrava
sacră de la Marathon, poate şi medul pletos.”
Legenda morţii a fost pusă în circulaţie de Suda, care nu dă însă multe amănunte. Este posibil, spuneam, ca întâmplarea să aibă o doză de realitate. Eschil ar fi putut fi lovit de o broască ţestoasă dacă luăm în considerare comportamentul unei specii de vultur, aşa-numitul vultur bărbos, gipaet sau zăgan (Gypaetus barbatus), care se hrăneşte cu oase, tendoane, ligamente.

vultur

I se mai spune şi „spărgătorul de oase” datorită comportamentului său. Este o pasăre puternică, cu aripile deschise poate măsura aproape 3 metri şi cântăreşte circa 5-6 kg. Îşi ia prada, de preferinţă oase lungi, se ridică până la 100 de metri înălţime, după care ocheşte o piatră sau un teren pietros şi dă drumul osului pentru a-l sparge şi a putea astfel înghiţi fragmentele de os. Trebuie să recunoaştem caracterul senzaţional al acestui comportament absolut real. Nu este însă de mirare, natura depăşind de multe ori imaginaţia. Cum se cunoaşte amănuntul că Eschil era chel, de la înălţime vulturul i-ar fi putut confunda capul cu o piatră şi ar fi lansat preţioasa pradă, carapacea de broască ţestoasă. Şi astfel legenda ar avea o explicaţie raţională, nici ea lipsită de senzaţional.

broaste
Simbolismul cosmic al broaştei ţestoase, considerată în Extremul Orient o imagine a universului, nu este foarte îndepărtat de accepţia pe care i-o dădeau vechii greci şi romani. Pentru Pliniu cel bătrân, carnea de broască ţestoasă era un leac salvator împotriva tuturor otrăvurilor şi farmecelor.
Într-un imn homeric către Hermes, zeul se adresează fiinţei simbolice: „Salut, făptură dragă, soaţa ospeţelor, părtaşa horei. Ivirea ta mă fericeşte. De unde vii tu, jucărie, smălţată carapace? Oare eşti o ţestoasă de la munte? Acum te duc la mine acasă. Îţi vei vădi curând folosul, nu-i voi purta dispreţ. Sunt primul pe care-l vei sluji cu sârg. O duci mai bine înăuntru, că statu-afară nu prieşte. Cât vei trăi, ţi-e dat a pune pe fugă farmecele rele. Iar dacă moartea te-o răpune, vei şti să cânţi cu măiestrie.”

sursa Costin Tuchilă Istorii mai puţin ştiute: Moartea lui Eschil

pagina Lia Neamt cluj 2014

DICŢIONARUL ÎNŢELEPCIUNII…CONFUCIUS


confucius 2

Nu folosi tunul ca să omori un ţânţar!
Cercetează trecutul dacă vrei să prezici viitorul.
Modestia este fundaţia solidă a tuturor virtuţilor.
Nu te ruşina de greşelile tale, transformându-le în crime
Adevăratul defect este să ai defecte şi să nu le îndrepţi.
Fericirea aparţine celor care ştiu să o facă să aştepte.
Întotdeauna într-o situaţie dificilă există cel puţin o şansă de a învinge.
Există trei lucruri pe care, pare-se, nu le pot realiza după maniera omului ideal: virtutea fără incertitudine, înţelepciunea fără îndoieli şi curajul lipsit de teamă.

cf1
Cel care este stăpânul minţii sale este stăpânul Universului.
Cea mai mare dovadă de dragoste pe care o putem da unei girafe este de a-i tricota un fular.
Proştii se plâng că nu sunt cunoscuţi de suficient de mulţi oameni. Înţelepţii se plâng că nu cunosc suficient de mult oamenii.
Fără a cunoaşte puterea cuvintelor este imposibil să cunoşti oamenii.
Căutarea avantajelor mărunte împiedică realizarea acţiunilor măreţe.
Omului îi trebuie doi ani să înveţe să vorbească şi o viaţă să înveţe să tacă.
Spune-mi şi voi uita, arată-mi şi poate îmi voi aduce aminte, implică-mă şi voi înţelege!
Nu te plânge de zăpada de pe acoperişul vecinului când nici pragul uşii tale nu este curat.
Când vezi un om bun, gândeşte-te să-l întreci: când vezi un om rău, cercetează-ţi inima.

cf4

Numai în toiul iernii geroase îţi dai seama că pinii şi chiparoşii nu-şi leapadă frunzele odată cu ceilalţi copaci.
Cea mai mare glorie nu o dobândeşti atunci când nu eşti doborât niciodată, ci atunci când te ridici după ce ai căzut.
Trebuie să ştii să perseverezi pentru a ajunge la echilibru. Trebuie să fii echilibrat pentru a avea posibilitatea să examinezi cu calm şi limpezime. Trebuie să examinezi cu calm şi vedere clară pentru a ajunge la linişte, la încredere. Trebuie să fi obţinut liniştirea, încrederea, pentru a putea discerne esenţialul lucrurilor. Când se discerne esenţialul lucrurilor, se poate atinge scopul.

Momentul apariţiei lui Kong-zi (Confucius) pe scena istorică, în secolul al VI-lea a.Hr., a însemnat debutul unei tradiţii filozofice care a dominat cultura chineză sute de ani, precum şi al unei influenţe covârşitoare asupra tuturor compartimentelor gândirii chineze, de la spiritualitate şi etică la medicină şi ştiinţe exacte.
Maestrul (zi sau tzu) nu ne-a lăsat opere scrise, dar ideile, comentariile, interpretările aduse lucrăriloe care constituiau patrimoniul vechii culturi chineze ( Cartea Schimbărilor, Cartea Poeziei, cartea Documentelor, Cartea Ritualurilor, Cartea Muzicii şi Analele Primăverii şi ale Toamnei) au fost adunate de cărte discipolii săi în 20 de cărţi. Încercarea de a-l înţelege pe Confucius este îngreunată atât de absenţa unor documente proprii, cât şi de aglomerarea de legende şi tradiţii în jurul personalităţii sale, unele exaltante, altele denigratoare.
Confucius se pare că s-ar fi născut undeva în anul 551 a.Hr., în micul stat Lu, aflat astăzi în provincia Shantung. Este posibil să fi avut ascendenţă aristocratică, dar conform izvoarelor nu a dus o viaţă îndestulată, dimpotrivă, ceea ce l-a făcut să empatizeze cu oamenii de rând şi să-I desconsiere pe nobilii neinteresaţi decât de menţinerea puterii, care era în esenţă de sorginte militară. Confucius nu era nici el pacifist. Credea că sunt vremuri în care oamenii morali trebuie să intre în acţiune, pentru a nu fi înrobiţi, dar folosindu-se nu atât de forţă, cât de simţul şi puterea dreptăţii. Practic, considera că o armată nu poate lupta suficient de bine dacă soldaţii nu cred în justetea cauzei sale. În plus, afirma adesea că originea nu contează atât de mult ca atitudinea şi comportamentul, astfel că oricine putea aspira să devină un chiin tzu (gentilom).

confucius
Confucius nutrea speranţa reformării lumii. Iniţial ideile sale au prins la un grup restrâns, constituind poate ce ce am putea numi prima şcoală privată chineză, un spaţiu în care scopul principal era cultivarea morală şi intelectuală. Spre deosebire de sistemul tradiţional care antrena în virtutea obedienţei şi supunerii, Confucius îi învăţa pe discipolii săi că trebuie să joace un rol dinamic în guvernarea statului, nu să se rezume la a fi pur şi simplu instrumente ale conducătorului. Educaţia pe care o oferea acesta avea înainte de toate o valoare practică.

Dacă liderii sunt atât de preocupaţi de sacrificiile pentru stramoşi, de ce nu direcţionează interesul şi asupra poporului? Dacă miniştrii se poartă cu curtoazie unul faţă de celălalt, de ce să nu facă la fel cu omul de rând? Fiecare ar trebui privit ca un oaspete important, iar oficialii ar trebui să se poarte faţă de popor ca şi cum ar săvârşi un sacrificiu măreţ. Aşadar, vedem ca ideile sale contravin în mare masură convenţiilor epocii. De fapt, întreaga sa etică se bazează pe concepţia asupra naturii umane, pe care nu o priveşte ca pe o entitate separată de mediul social, la fel cum nici societatea nu este un corp metafizic de sine-stătător. Omul este în esenţă o fiinţă socială, modelat de societate, dar aceasta la rândul său este determinată de comportamentul fiecărui individ în parte. A fi moral înseamnă a participa activ la comunitate. Convenţiile (li) pe care se bazează aceasta sunt fundamentale pentru funcţionarea sa corectă, dar ele trebuie înţelese. Această etică a datoriei, baza moralei individuale, curpinde două virtuţi funadmentale: negarea eului egoist şi acceptarea a aceea ce este drept şi potrivit. Respectarea tradiţiei, simpatia umană, oubirea aproapelui, corectitudinea, probitatea, îndemnul de a face binele nu sunt altceva decât o reflexie a legilor care guvernează universul.
Alt concept important în filozofia este este cel de tao, calea, dar fără conotaţii mistice. Asa cum li înglobează moralitatea şi curtoazie, tao include pe de o parte codul etic individual şi pe de alta guvernământul care să vegheze asupra bunăstării fiecărei fiinţe umane. Respingând loialitatea faţă de nobili, acesta propune loialitatea faţă de principii. În ciuda absentei unei dogme, mulţi confucianişti au sfârşit ca martiri încercând să apere calea propovăduită de maestru, critincându-i pe conducători în numele binelui general. Conducători şi funcţionari buni sunt cei pricepuţi, indiferent de originea lor socială. Discipolilor săi Confucius le cere să apere poporul, să-l ajute, să-l instruiască. Poporul în schimb trebuie să acţioneze şi el potrivit răspunderii şi datoriilor pe care le implică funcţiile sociale.
Ce se remarcă la filozofia confucianistă este lipsa încărcăturii religioase, lipsa misticismului înlocuit de un umanism cât de poate de pragmatic. Nu pretinde deţinerea vreunui adevăr absolut, ci mai degrabă aspiraţia către acesta prin metoda observaţiei şi analizei. Omniscienta şi omnipotenţa universului este înlocuită de bogăţia experientei, selecţia binelui şi urmarea acestuia, pentru atingerea libertăţii şi fericirii după care tinde natura umană.

cf3
Dar cum este această natură umană? În viziunea lui Confucius nici bună, nici rea. Şi aici gânditorul este aproape de concretul existenţei. În primul rând pledează pentru egalitatea oamenilor. În al doilea rând, aceştia doresc fericirea, care de multe ori rămâne doar la stadiul de deziderat. Dacă fericirea este binele şi omul este o fiinţă socială, înseamnă că dacă fiecare s-ar gândi la bunăstarea întregului, sunt mai multe şanse să se atingă o stare generală de bine. În concepţia sa, omul cu adevărat virtuos, când doreşte să obţină succesul, se gândeşte şi la ceilalţi. Pentru ca să se ajungă la această armonie socială absolut necesară este educaţia, larg răspândită pentru ca cei mai pricepuţi să iasă în faţă la guvernare. Învăţătura lui a avut efecte, pentru că aproape jumătate dintre discipoli au reuşit să ajungă în poziţii importante în stat.
Dar amploarea moştenirii sale se întrevede după moartea sa, când treptat doctrina este integrată în ideologia imperială. Chiar şi unii dintre revoluţionarii comunişti îl revendică pentru tradiţia revoluţionară. În vest impactul său este mai mare decât ne închipuim, pentru că acesta devine o figură emblematica în timpul iluminismului. Dacă ar fi să căutăm secretul magnetismului său, cel mai probabil este vorba despre insistenţa asupra supremaţiei valorilor umane. “înţelepciunea constă în a-I înţelege pe ceilalţi, virtutea constă în a-i iubi”.
Încrezându-se în puterea gândirii şi moralei, Confucius credea că umanitatea îşi poate găsi fericirea doar într-o comunitate cooperantă de oameni liberi. Dar libertatea se dobândeşte prin raţiune, gândire critică şi acţiune conform unor principii care să servească şi individul, şi comunitatea. Dogmele îngrădesc adevărul. “Dacă un om nu se întreabă în permanenţă: cum să procedez corect?, atunci nu ştiu ce rost mai are acesta”
pagina Lia Neamt Cluj 2014
sursa
Irina Maria Manea Confucius, Maestrul gândirii chineze. Ce învăţăm de la el?
Herrlee Glessner-Creel, Chinese Thought form Confucius to Maotse-Tung, Chicago, 1953;
Benjamin I. Schwartz, The World of Thought in Ancient China, Harvard, 1985.

 

DICŢIONARUL ÎNŢELEPCIUNII…LUDWIG VAN BEETHOVEN


b1
Omul e mai tare decât soarta şi o poate învinge.
Nu recunosc alt semn al superiorităţii decât bunătatea.
Mă simt fericit ori de câte ori reuşesc să mă ridic deasupra unui obstacol.
Nu există o misiune mai grea decât să te apropii de îndumnezeire mai mult decât alţi oameni şi să răspândeşti razele divine în mijlocul umanităţii.
Povăţuiţi copiii spre virtute; ea singură, şi nu banii, îi poate face fericiţi. Vă spun din experienţă.
Toate artele adevărate sunt un progres moral.
Muzica mea porneşte din inimă şi se adresează inimilor.. trebuie să aducă foc în inimile bărbaţilor şi lacrimi în ochii doamnelor… graiul sufletului. Ea stârneşte în noi, nu instinctele, ci gândurile cele mai profunde… este o revelaţie mai înaltă decât toată înţelepciunea şi filosofia.
cob1
Cine nu s-a simtit uneori singur, extrem de singur, avand  senzatia pierderii oricarei sperante?
Nici cei mai faimosi, bogati si importanti oameni din lume nu sunt scutiti de momente de solitudine si extremă amărăciune.
Este exact ce s-a întâmplat cu unul din cei mai remarcabili compozitori ai tuturor timpurilor, Ludwig Van Beethoven, născut la Bonn, Germania, în 1770 și decedat la Vienna, Austria in 1827.
Beethoven trecea prin una din acele perioade de tristete deplină, sumbre si întunecate. Era foarte trist si deprimat după moartea printului Germaniei, care a fost binefacătorul său si un al doilea tată.
Tânărul compozitor suferea de o mare lipsă de afectiune. Tatăl său, un betivan care obisnuia să îl agreseze fizic, a murit pe străzi din cauza alcoolismului. Mama sa a murit foarte tânără. Fratele său biologic nu l-a ajutat. In plus, simtea că boala i se înrăutătea. Simptomele surditatii începuseră să îl deranjeze, făcându-l nervos si iritabil.
Beethoven putea auzi doar printr-un fel de trompeta introdusă în ureche. Totdeauna purta cu sine un caiet de notite, unde oamenii puteau să scrie si să comunice cu el.
Observând că nimeni nu îl întelegea si nu voia să-l ajute, Beethoven se retragea în sine si evita oamenii. De aceea si-a câstigat faima de mizantrop. Din toate aceste motive, compozitorul a căzut intr-o adâncă depresie. Se și pregatise sufleteste, spunându-si că poate era mai bine pentru el să se sinucidă.
Dar cum nici un copil al Domnului nu este uitat, mâna atât de necesară de ajutor a venit printr-o tânară femeie oarbă care locuia in aceeasi casa unde el se mutase,și care, într-o noapte, i-a spus, tipindu-i la ureche:
„As da orice să văd lumina lunii!”
b2
Ascultând-o, Beethoven a fost mișcat până la lacrimi. La urma urmei, el putea să vadă!!! El putea compune muzica si putea s-o transcrie pe hârtie!
O puternica dorintă de a trăi a revenit în Beethoven si l-a călăuzit să  compună una din cele mai frumoase piese de muzica din toate timpurile: Sonata lunii!

In tema ei principala, melodia imită si seamănă cu pașii înceti ai oamenilor, posibil ai lui Beethoven si ai altora, ducând sicriul printului Germaniei, prietenul, patronul si binefacătorul său.
Uitându-se la cerul luminat de luna argintie și amintindu-si de tânara femeie oarbă si intrebându-se in acelasi timp de motivele mortii dragului său prieten, el a intrat intr-o adâncă meditatie.
Unii invătăcei în muzică spun ca notele care se repetă insistent în tema principală a primei părti a Sonatei, ar putea fi silabele întrebării “de ce“ sau ale unui cuvânt asemănător în limba germana.
Anii de după invingerea tristetii, suferintei si durerii, au venit cu incomparabila „Oda bucuriei” din a sa „Simfonia IX”, capodopera sa , care a încoronat munca de o viată a acestui compozitor. Si-a intrepretat opera prima oara in 1824 dar, fiind total surd, nu a putut auzi aplauzele.
Unul dintre solistii săi l-a întors blând, ca să vadă multimea aplaudând, ovationând si vibrând. Se spune că „Oda bucuriei” exprima gratitudinea lui Beethoven față de viața si de Dumnezeu pentru că nu s-a sinucis.
CALEIDOSCOP 8-08-04
Si toate acestea, mutumită acelei femei tinere oarbe, care l-a inspirat în dorința de a traduce în note muzicale o noapte luminată de lună: razele lunii impletindu-se în dulcile acorduri ale minunat de frumoasei melodii.
Folosindu-si sensibilitatea , Beethoven, compozitorul care nu putea auzi, a conturat prin această minunată melodie, frumusetea unei nopti scăldată de razele lunii, pentru o fată care nu o putea vedea cu ochii săi fizici.

pagina Lia Neamt cluj 2014

 

Prin munţi, adierea de gânduri, mă poarte ..


cati11

Prin munţi, adierea de gânduri, mă poarte
Să-mi ardă iubirea, ce-o simt pe-nserat
Iubita-mi pe-o stâncă îmi pare c-aşteaptă
Să-i mângâi tăcerea, în cald sărutat.

cati8

Când razele-mi picur, pe piscuri, iubirea
Doar munţii-mi ştiu taina durerii ce-o am
Pâraiele-mi strigă, pe pietre, menirea
Şi-mi cântă trăirea, prin fiece ram.

O, noaptea-mi aducă, iubiri ancestrale
Să-mi spulbere răul, prin lumea cea cruntă
Durerea îmi piardă în văi abisale
Iar visele-mi toate, se-adune la nuntă.

cati5

Ah, gândul mi-l poarte, când şuieră vântul
Mai aprig se-nşire, al nopţii şuvoi
Prin peşteri tăcute, să-mi lepede cântul
Lumina când moare, să fim numai noi…

Doar noaptea aceasta să-mi mângâi iubita
Cum mângâie brazii, dulceaţa din nori
Să-mi poarte pâraie, alene, ispita
Iar ochii iubitei, să-mi fure fiori.

cati10

Alunge-mă noaptea, prin codrii mai tulburi
Doar draga mi-o ţie, pe-o stâncă gingaşă
Când visele-mi toate, se-adună în cârduri
Prin crâncena-mi viaţă, iubirea mi-e naşă !

cati1

Mă paşte-ntuneric, mai tare, şi frig
Iar dulcea-mi iubită, îmi pare că piere
Prin noaptea tăcută, doar dorul mi-l strig
Şi-n ochii iubitei, văd numai durere.

Ah, viaţa aceasta, ce tremur de gânduri
Ce scrâşnet de fiare, prin suflet îmi ard
De n-ar fi cu mine al munţilor rânduri
Aş trece pe creste, drept ultimul bard…(Sandu Cătinean )

pagina Lia Neamt Cluj 2014

Curiozităţi Ludwig van Beethoven.Prima iubită a marelui compozitor a locuit la Timişoara.


bet0
Luciana Ianculescu şi-a dedicate patru ani şi jumătate din viaţă, a studiat peste 80 de surse, a străbătut Austria, Germania şi Ungaria, pentru a aduce la iveală emoţionanta poveste a Jeanettei von Grath, prima iubită a lui Beethoven

bet1
O femeie frumoasă cu părul blond şi ochi albaştri l-a fascinat pe marele compozitor. Într-o anume măsură putem afirma că Beethoven a fost aproape întotdeauna îndrăgostit, deoarece în viaţa sa au fost multe personaje feminine.
Jeanette d’Honrath, prima iubire a lui Ludwig van Beethoven, devenită Johanna von Greth după căsătoria cu căpitanul Karl von Greth, a locuit în România, la Timişoara, în clădirea Casei Armatei, soţul său fiind numit comandantul Garnizoanei, în 1823. De curând a fost dezvelita la Timişoara o placă comemorativa dedicată iubitei marelui compozitor, prin eforturile Lucianei Ianculescu, profesor de muzică.

S-au cunoscut la Bonn
Beethoven şi Jeanette d’Honrath s-au cunoscut la Bonn şi există documente care arată că marele compozitor avea adresă din Timişoara a primei sale iubiri. Una din cele mai importante iubiri a fost Eleonore von Breuning. Aceasta a fost fiica familiei care l-a sprijinit pe Ludwig după ce a rămas fără mamă.
Domnişoara Johanna d’Honrath (pe numele ei real), originară din oraşul Köln, şi tânărul geniu muzical Ludwig van Beethoven, s-au cunoscut în cadrul unor serate muzicale, la Viena, pe când aveau numai 17 ani. Potrivit cărţilor care amintesc despre iubirea platonică dintre cei doi tineri, frumoasa blondă era plină de viaţă şi fermecătoare, astfel că a atras, din primele secunde, atenţia talentatului compozitor. Muzicianul nu avea, însă, o situaţie materială bună, astfel ca Jeanette a ales pentru căsătorie un căpitan austriac, Karl von Greth, la fel de chipeş ca şi domnişoara. După nunta lor, care a avut loc în anul 1788, tânăra femeie a devenit doamna Jeanette von Greth şi şi-a urmat soţul în Banat, el fiind avansat la gradul de general şi numit comandant al cetăţii Timişoara, în anul 1823. Astfel au ajuns să locuiască în clădirea numită atunci „Generalatul nou”, pe locul căreia, în prezent, se afla situată Casa Armatei.
Jeanette von Greth s-a stins din viaţa la Timişoara, la vârsta de 52 de ani, locul ei de veci fiind cavoul Piariştilor din Piaţa Libertăţii. După demolarea bisericii din Piaţa Libertăţii, în anul 1911, osemintele au fost reînhumate în cimitirul din cartierul Cetate.

“Adorabilă Eleonora…”
Astfel se pare că în opera Fidelio numele personajului principal, Leonore, nu a fost ales întâmplător. Una din scrisorile geniului german, semnată pe 2 noiembrie 1793, începe cu “Adorabilă Eleonora…”. Fraulein Jeanette D’Honrath şi Fraulein Westerhold au fost pentru Beethoven două femei ce i-au umplut viaţa mai mult ca aventuri menite să-i distragă atenţia de la activităţile domestice şi îndatoririle zilnice. Cu toate acestea mereu şi-a amintit de ele cu afecţiune.

Descoperirea mitului
Pasiunea unei profesoare de muzică, aceea de a afla povestea din spatele unui mit, s-a materializat, astăzi. Totul a început de la povestea iubitei platonice a compozitorului Ludwig van Beethoven, Jeanette d’Horath. Ca să afle întreaga poveste, dar şi unde a locuit Jeanette la Timişoara, profesoara Luciana Ianculescu a făcut cercetări în ultimii trei ani.
Lângă intrarea în Cazinoul Militar din Piaţa Libertăţii se află o plăcuţă pe care stă scris: “Jeanette d’Honorath. Prima iubire a lui Ludwig van Beethoven. A locuit aici ca soţie a cdl. Cetăţii, gen.Karl vom Greth. 01.11.1823”. În spatele acestei plăcuţe comemorative stă o muncă fabuloasă a scriitoarei şi profesoarei de muzică Luciana Ianculescu. Patru ani şi jumătate a dedicate pentru a scoate la iveală o poveste de dragoste care i-a avut ca protagonişti pe o frumoasă austriacă şi marele compozitor Beethoven. Se spune că a fost chiar prima mare dragoste pentru Ludwig van Beethoven, unul din cei mai mai compozitori din lume. “A fost o muncă fantastică, care m-a dus la epuizare, dar mi-a oferit foarte multe satisfacţii. Am auzit de această poveste, dar vroiam să aflu adevărul.
Drumurile au fost lungi, cercetările au fost îndelungate. Am ajuns la Koln, acolo unde s-a născut Jeanette d’Honorath, m-am dus la Martonvasar, la 40 de kilometri de Budapesta, unde Beethoven a circulat de foarte multe ori, dar şi la Viena. Dorinţa mea a fost de a aduce în memoria colectivă a timişorenilor această poveste”, spune Luciana Ianculescu. Prima iubire nu se uită Beethoven se cunoaşte cu Jeanette în oraşul său natal, Bonn, pe când amândoi aveau doar 17 ani. Compozitorul a fost fascinat de frumoasa femeie cu părul blond, ochi albaştri, cu maniere şi eleganţă, dar şi cu un magnestism aparte care a atras atenţia toate privirile bărbaţilor.
“Cei doi s-au întâlnit la o serată muzicală, la care a participat şi Karl von Greth, un general în armata Austriacă. Fata a rămas fascinată de Beethoven. Dar dragostea dintre Janette şi Beethoven nu a durat mult. Se pare că mai puţin de un an, pentru că în 1787, Jeanette se cărătoreşte, la Koln, cu Karl von Greth, care era comandantul Regimentului 23 al armatei austriece”, a mai povestit Luciana Ianculescu. Karl von Greth era un militar foarte bun care s-a făcut remacta în bătălii celebre din Italia, Austria şi Germania, contra trupelor lui Napoleon Bonaparte. La revenire de pe front, Karl este avansat la grad de general.
Trimis să preia comanda Cetăţii Timişoara În 1823, în ordinul curţii imperial de la Viena, Karl von Greth este dizlocat în Timişoara, ca şi comandant al Cetăţii. “Comandantul avea posibilitatea să aleagă casa în care vrea să locuiască. Karl şi Jeanette von Greth au ales actualul Casino Militar, din Piaţa Libertăţii. El era un om cult, citea, cânta la vioară şi era un un foarte bun ofiţer. A participat la regularizarea canalului Bega, a făcut multe îmbunătăţiri în Timişoara”, a mai declarat profesoara de muzică. Din păcate, după câteva luni de la sosirea în Timişoara, Jeanette se îmbolnăveşte şi în 25 noiembrie 1923, avea să moară, cel mai probabil în urma unei hepatite netratate. Avea doar 53 de ani. După moartea lui Jeannete von Greth, Ludwig van Beethoven trimite o scrisoare la Timişoara, prin care îşi transmite condoleanţele comandantului.
Destinul a făcut ca atât Beethoven, cât şi von Greth să moară în acelaşi an, în 1827, la patru ani după moartea iubitei lor. “Jeanette a fost muză pentru Beethoven la mai multe compoziţii. Cred că Beethoven ar fi vrut să vină la înmormântarea ei, dar era deja surd, bătrân şi nu putea să îşi permită. Jeanette a fost înmormântată cu onoruri şi salve de tun”, a mai spus Ianculescu.

În urma iubirii dintre Jeanette şi Beethoven a rămas un singur tablou, care este o gravură în lemn, realizată în curtea castelului lui van Greth. “Beethoven a avut apoi multe iubiri pasagere. Se ştie că nu putea să trăiască fără iubire. Din păcate pentru el nu s-a îndrăgostit niciodată de persoana potrivită.
Se îndrăgostea de cine nu trebuia. El era totuşi un muzician talentat, dar nu se putea compara cu femeile din familiile nobile. Aşa se face că nu a fost căsătorit niciodată”, a concluzionat Luciana Ianculescu. Iniţial, placa comemorativă a fost montată în interiorul casinoului, dar pentru că nu era deloc vizibilă acesta a fost scoasă în exteriorul clădirii care dateaza de pe la 1780, iar actuala sala festivă din incintă a găzduit odinioară baluri fastuoase.
IUBIRILE MARELUI COMPOZITOR
iu1
Countess Giulietta GUICCIARDI (1784-1856).

iu2
Amalie SEBALD (1787 – 1846).

iu3
Thérèse von BRUNSVIK (1775-1861).

iu4
Joséphine von BRUNSVICK (married DEYM), a.k.a. Pépi (1779 – 1821).

iu5
Antonie BRENTANO (née BIRKENSTOCK 1780 – 1869).

iu6
Countess Anna Marie ERDÖDY (née NICZKY 1779-1837).

iu7
Countess Almerie ESTERHAZY (married MURRAY 1789 – 1848).

Pagina Lia Neamt Cluj 2014
Surse :
http://www.gorj-domino.com
adevarul.ro

DICŢIONARUL ÎNŢELEPCIUNII..SOFOCLE


sof1

Dintr-o luptă mică nu rezultă o glorie mare.
Cea dintâi condiţie a fericirii este înţelepciunea.
Omul inteligent judecă cele noi după cele vechi.
Numai timpul îl arată pe cel drept, dar pe cel rău poţi să-l cunoşti şi într-o singură zi.
Nu există pentru oameni un câştig mai mare decât prevederea şi o minte înţeleaptă.
Omul să trăiască făcându-şi prezentul cât mai plăcut căci ziua de mâine se aproprie necunoscută.
Niciodată nu vor fi respectate legile într-un stat unde nu există frică de pedeapsă.
Este un lucru destul de dureros să te uiţi la propriile necazuri şi să ştii că tu ţi le-ai creat.
Este imposibil să cunoşti sufletul, sentimentele şi gândurile cuiva, înainte ca el să exercite vreo dregătorie şi să aplice legile.

sofocle 0
Sofocle spunea că i-a zugrăvit pe oameni asa cum ar trebui să fie, iar Euripide asa cum sunt..
Scriitorul s-a născut în anul 496 î.Hr. în Colonos, cartier mărginas al Atenei, într-o familie înstărită, fiind fiul lui Sofillus, un armurier bogat. Sofocle a beneficiat de educatia specifică tinerilor timpului, initiindu-se în teoria si practica muzicală (profesor i-a fost Lampros, unul dintre cei mai renumiti maestri ai Antichităţii, de la care a învătat arta folosirii instrumentelor muzicale, mai ales a kitharei), în practicarea dansului si a exercitilor fizice (călărie, conducerea carului), căpătând probabil, si unele cunostinte stiintifice.

sofocle2
Sofocle a manifestat din tinerete o puternică pasiune pentru literatură, căutând cu nesat în operele homerice, în tragediile lui Eschil si în folclor răspuns la numeroasele probleme ale timpului său. Tragedia l-a atras nespus, încă de copil participând în corul ce sustinea reprezentările pe scenă ale pieselor înaintasilor săi. În anul 468 i.Hr. s-a prezentat la un concurs la Atena si a obtinut pentru prima dată premiul I, cucerind auditoriul rafinat al cetătii. În cei 60 de ani de creatie cetătenii i-au mai aplaudat de încă 23 de ori victoria la întrecerile dramatice, fără a avea prilejul să-si manifeste compasiunea pentru vreo înfrângere, al cărei gust amar Sofocle nu l-a simtit niciodată.

sofocle1
Cetătenii Atenei – care l-au onorat cu importante functii politice si militare, îl cinsteau pe Sofocle în mod deosebit pentru înaltul său spirit cetătenesc. Amintirile tiraniei mai stăruiau în mintea oamenilor, când Sofocle înfiera tirania personificată în figura lui Creon din „Antigona”. Totodată,poetul îi prevenea pe concetătenii săi să nu se lase târâti de demagogi în haosul anarhiei. Apoi, Sofocle denunta goana după avutie si puterea de coruptie a banului:
Dar pofta de câstiguri
Pe multi bărbati îi duce adesea la pieire…
Căci nici o rânduială n-a dat un rod în lume
Asa de rău ca banul: el pustieste-orase
Pe oameni îi goneste din casă: el învată
Pe cei curati la suflet să-si îndrepteze mintea
Spre fapte rusinoase. Tot banul e acela
Ce-a arătat la oameni puterea vicleniei,
Si pentru orice faptă – nimica sfânt să n-aibă
pagina Lia Neamt Cluj 2014

Sunt mâna care mângâie si gândul care sărută..


l4

Sunt un fluture de noapte
care îşi arde mereu aripile de cântec…
Sunt femeia
care aduce întrebări eterne în suflete…
Sunt eu…
cea care ucide apusul
cu umbre de vis…
Sunt mâna care mângâie
si gândul care sărută…

l2
Sunt adierea vântului prin părul tău…
Sunt liniştea care se cerne deasupra luminii…
Atinge-mi faţa să afli
cum se aprind în mine felinarele sângelui!
Atinge-mi căldura
să poţi topi vorbele la flacăra
trupului meu!
Se cutremură amurgul în braţele mele
când te mângâi…
Calea Lactee îşi pierde urma în mine…

l3
Eu sunt cea care te cheamă la festinul iubirii…
Eu sunt cea care întinde mâna spre tine
ca spre o oază de fericire…
Dă-mi cupa gurii tale să mă îmbăt cu abisul tău!
Dă-mi palmele să le adun
intr-o lacrimă de ploaie
care să spele toate nopţile plânse odată!

l1
Modelează lutul meu
să poţi face din el
chipul adevărat al omului din mine!
Scrijeleşte cu buzele tale urme de dor
atât de dureros încât
să nu-mi mai treacă nicicând!
Şi nu te mai întreba ce se intamplă!
Suntem doar noi doi,
atât de puri
că albul e prea puţin alb
şi cerul prea puţin înalt
ca să poată ajunge până la el
ceea ce simţim:

l5
infinitul fiecăruia dintre noi…(Lelia Mossora)

pagina Lia Neamt Cluj 2014