Uită-te la săraca noastră ţară, unde războiul româno-român continuă fără încetare! Nu mai încetează!…

rb1

Ce e dragostea, domnule Beligan?
Radu Beligan: Dragostea este motorul vieţii, după părerea mea. Adica “unde dragoste nu e, nimic nu e”, cum spune… Biblia. De altfel, teoria mea este că longevitatea se datorează actului iubirii. Suntem nascuţi pe lume pentru a iubi. Orice. Nu-ţi impun să joci, să iubeşti ce iubesc eu, ci sa iubeşti ce iubeşti dumneata, dar să iubeşti cu adevărat. Cred că ăsta e marele mister: iubirea. Dacă oamenii ar putea să-şi însuşească asta, crede-mă că lumea ar fi o bucurie. Uită-te la săraca noastră ţară, unde războiul româno-român continuă fără încetare! Nu mai încetează!…
De ce nu mai încetează? Uneori mă întreb şi eu şi nu prea am răspuns la întrebarea asta.
Din cauza rapacităţii oamenilor. Unii vor prea mult, alţii nu pot să ajungă decât la o limită de viaţă, iar diferenţa asta e distrugătoare.

rb6
Dar de ce la noi ca la nimeni?
Probabil că se adaugă şi nişte trăsături de caracter neplăcute.
Şi cred că sunt şi frustrările acumulate în toţi aceşti ani.
Sigur asta, categoric! Asta a zdrobit multe minţi.
Merg până într-acolo, încât spun că s-a cam modificat gena neamului.
Da, da.
Vorbiţi-ne despre suflet. Despre suflet în general şi despre sufletul dumneavoastră în special! Eu cred, dacă-mi permiteţi, uitându-mă la dumneavoastră, că sunteţi format din suflet, din iubire, despre care vorbeaţi mai devreme, talent şi raţiune. Lucrurile astea s-au adunat în dumneavoastră şi, bineînţeles, credinţa în Dumnezeu. Sunteţi, dacă vreţi, cea mai frumoasă definiţie, din punctul meu de vedere, a actorului cu “A” mare şi a omului cu “O” mare.
Mi-e ruşine…
A fost doar o întrebare, nu o laudă!
Întrebarea asta conţine un adevăr fundamental al întregii mele vieţi. Dar mi-e ruşine s-o declar eu. Dacă ai spus-o mata, îţi mulţumesc!

Am spus-o, pentru că o simt. N-o declar ca pe o experienţă, pentru că vă cunosc de departe, ca omul din faţa scenei, şi v-am spus exact ceea ce simţeam înainte şi ceea ce simt în faţa dumneavoastră. Nu vi s-a spus, după întâlnirile cu dumneavoastră, că îi încărcaţi pe oamenii cu care vă întâlniţi? Eu pot să vă spun că simt asta acum, ca pe un flux care mi se transmite.
Sunt bucuros, asta fac în fiecare moment. Sunt sensibil la tot ce e omenesc. Orice întâmplare de pe stradă mă opreşte şi caut să corectez ceva care mă supără. Multe cazuri am avut, aşa că am rezolvat pe loc anumite probleme.

rb3
Ne vorbiţi despre sufletul dumneavoastră şi despre suflet în general?
În piesa pe care o joc acum am o discuţie cu doctorul meu şi vorbim despre neputinţele medicinei, despre limitele ei şi despre ce s-ar putea face, că doar noi suntem făcuţi să trăim 100 de ani… Şi, la urmă, bineînţeles că el nu poate să dea nici un răspuns… fraze goale… şi zice că medicina “a făcut progrese enorme”. Zic da, doar descriptive şi lingvistice. A găsit numele ştiinţifice ale tuturor felurilor de a muri, dar n-a aflat esenţialul: de ce murim? Bineînţeles că nu are răspuns şi atunci eu, în ultima clipă, fac o pauză mare şi spun în şoaptă: “Dar dacă sufletul nostru este cel mai fragil şi se sparge cel mai uşor? Ei, ce zici, doctore?”… După asta cade cortina şi lumea stă înmărmurită. Cred că asta, în puţine cuvinte, spune mult, că nu trebuie neglijat sufletul, pentru că de la neglijenţa asta pornesc toate nenorocirile.

Apropo de ceea ce aţi spus, eu vă asigur că trebuie să fiţi pregătit cu multă răbdare, pentru că interviul ăsta nu se va termina niciodată. Una legată de cortină, pentru că am văzut recent un film cu Edith Piaf, care, întrebată care este cea mai frumoasă amintire a ei de pe scenă, a răspuns foarte simplu: “Ridicarea cortinei!”.
M-ai atins la unul dintre amorurile mele… definitiv!
Răspunde atât de frumos şi de simplu!… Aţi veni cu un alt răspuns?
Nu! Pentru că atunci ai voie să intri acolo unde ai iubit toată viaţa. E liberă calea.
Eu am văzut în felul în care a spus-o că apare ca şi cum s-ar deschide cerul. Care este ultima întrebare la care n-aţi avut răspuns? Tinerii, de obicei, au răspuns la toate întrebările. Le ştiu pe toate şi ştiu răspunsurile la toate întrebările. Mă uit la mine, care n-am nici măcar jumătate din vârsta dumneavoastră, că am din ce în ce mai multe întrebări fără răspuns. Şi n-am răspuns la întrebările la care, la 20 de ani, aveam cele mai simple răspunsuri. Care e ultima întrebare la care n-aţi avut răspuns şi a rămas în suspans? Există vreuna?
Doar cele pe care mi le pun eu.
La acelea mă refer.
De ce, având o inteligenţă ascuţită, având un suflet generos, de ce nu putem intui la vremea respectivă comportamentul pe care, pe urmă, îl regretăm? De ce am făcut atâtea lucruri neplăcute, de care acum îmi e ruşine? De ce n-am putut atunci, pe loc, să-mi dau seama?
Apropo de lumea asta pe care mi-o descrieţi, pare o lume idilică, dar totuşi e cât se poate de adevărată. Cu şcolile care aveau orchestră, fanfară, scenă în sala de mese… Când vă aud acum, totul în jur mi se pare derizoriu în lumea asta în care trăim.
Vai de copiii ăştia, vai de ei!

rb2
Mi se pare o lume atât de derizorie, încât trec cu greu prin toată superficialitatea, vulgaritatea şi lucrurile care n-au aproape nici o importanţă. Cum supravieţuiesc în dumneavoastră lumile astea laolaltă?
Uite cum supravieţuiesc. Am inventat ceva care mă ajută să supravieţuiesc. Eu m-am mutat de mult în “Beligania”. Asta e “Beligania” şi aici sunt stăpân absolut. Aici nu mă deranjează nimeni, nu mă supără nimeni, aici nu intră decât cei mai buni prieteni ai mei, deşi mulţi ar vrea să intre în “Beligania” – unii fac cerere să-i primesc…
Încearcă să obţină cetăţenie de “Beligania” ca să poată intra?
Da, asta este! Asta mă salvează, zidurile astea de cărţi…
Practic, supravieţuiţi în “Beligania” prin retragerea în acest univers. Când aţi vrut, ultima dată, să redeveniţi copil şi să vă mângâie mama?


Vă pun întrebarea asta, pentru că eu, atunci când îmi e foarte greu, îmi doresc foarte mult să mai fiu copil şi să mă mângâie mama.
Cred, te-nţeleg. Eu sunt atât de departe de mama mea, la atâta distanţă, încât nu mai pot să am asemenea gânduri, visuri. Dar mi-aduc aminte cum ne-am despărţit. Ea a murit de cancer… De la fereastra gării, de-acolo… M-am urcat în tren şi i-am făcut cu mâna…
Cât de importantă e bunătatea în lumea în care trăim? Ne poate ajuta să supravieţuim la atâta răutate?
Radu Beligan: Nenorocirea este că e atât de importantă, încât oamenii ar trebui să facă orice ca s-o poată căpăta, pentru că fără asta oamenii nu pot să ducă o viaţă adevărată. Asta pe care o duc ei nu e viaţă, mi-e şi milă de ei!…
Se chinuiesc?
Da, sunt nişte oameni chinuiţi.
Care sunt mai frumoase, întâlnirile sau despărţirile?
Sunt disperat ori de câte ori trebuie să mă despart de cineva. Sunt disperat! Nu suport asta, nu ştiu cum să fac să evit despărţirile. Când trebuie să conduc pe cineva la avion, dintre cei dragi, pentru mine e chinul dracului! Prefer să nu mă duc, le spun să nu se supere, dar, pentru mine, momentul ăla e prea dur, în ultima secundă, când el trece în partea cealaltă… Prefer să ne depărţim aici, la mine.

rb4
Mie cele mai dureroase mi se par despărţirile din gară, mai ales din gările mici.
Da, aşa e, câtă dreptate ai!
Există mirosuri din copilărie care v-au urmărit prin viaţă, care vă aduc aminte de ceva? Mirosul de pâine, de pildă?
Da, mi-aduc aminte de cozonacii pe care îi făcea mama, cum se fac de sărbători… Nu ieşeam din bucătărie cât era ea acolo. Stăteam şi mă uitam la ea ce face şi cum face. Cozonacii, în Moldova, pe vremea aia… Cum putea trăi un funcţionar cu patru copii? Avea o vacă şi nişte găini. Da’ cum putea trăi ca să-şi permită să facă o masă dintr-asta, plină cu cozonaci, care ieşeau din cuptor încă o dată pe-atât, făcuţi cu câte 20 de ouă… Era ceva uluitor! S-a dus lumea aceea. Aseară mi-a zis cineva cu care am luat masa, că a găsit nişte cozonaci… Aş, o pâine, acolo, nenoro¬cită!… Nimic, nimic… Deci, astea sunt amintirile mele, mirosul ăla de cozonac, de-acolo…
Unde v-aţi fi dorit să vă aflaţi într-un anumit moment al istoriei?
Nu mi-aş fi dorit să mă aflu altcândva şi altundeva decât acolo unde m-a aşezat soarta. Întâmplător, n-au fost vremuri bune. Sunt mai bune azi? Nu ştiu ce să spun decât că soarta mea a fost să trăiesc şi să mor aici, în TERRA MIRABILIS, un pământ binecuvântat de Dumnezeu, unde am fost, cu bune şi cu rele, un om fericit.

rb7
Care este cea mai frumoasă meserie din lume?
Învăţător la ţară.
Citiţi-ne ceva din testamentul dumneavoastră!
Din testamentul meu?
Sunteţi o fire iremediabil poetică, dacă daţi prozaicului cuvânt „testament” o lumină emoţionantă.
O urnă funerară nu lasă mesaje. Celor care au vrut ceva de la mine am avut grijă să le insuflu, de-a lungul vieţii, dragostea pentru România cea curată şi nobilă, care a dat marile spirite şi pe marii ei ziditori. Şi să muncească, împotriva tuturor greutăţilor, cu inteligenţă – şi viclenie, dacă e nevoie – pentru strălucirea ei.

Fragmente interviu  Marius Tuca-Radu Beligan: „Soarta mea a fost să trăiesc şi să mor aici, în TERRA MIRABILIS”  jurnalul.ro

Anunțuri

Un gând despre „Uită-te la săraca noastră ţară, unde războiul româno-român continuă fără încetare! Nu mai încetează!…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s