DICŢIONARUL ÎNŢELEPCIUNII..SOCRATE

18-11-03
Nu pot învăţa pe nimeni nimic. Pot doar să-i fac să gândească.
Întăriţi trupul vostru prin muncă şi mintea voastră prin studii
Când dezbaterea este pierdută, calomnia devine unealta ratatului.
Apropierea dintre oameni, prietenia, dreapta măsură, chibzuinţa şi dreptatea, iată ce leagă împreună cerul, pământul, pe zei şi pe oameni.
Cetatea Virtuţii este Cetatea Raţiunii Divine. Căci numai, instituind Raţiunea ca Normă a Fericirii, în cetate vor domni cei cu adevărat bogaţi, nu în bani, ci în ceea ce trebuie să fie bogat omul fericit: într-o viaţă bună şi raţională.
socrate 3
Toţi oamenii îşi doresc să trăiască fericiţi: când însă vine vorba să vadă desluşit ce anume le face viaţa fericită, privirea li se înceţoşează;şi departe de a dobândi uşor o viaţă fericită, cu cât este mai nerăbdător cel care se avântă spre ea, cu atât mai tare şi-o îndepărtează, dacă a rătăcit cumva drumul. Mai întâi ar trebui să hotărâm care este acel lucru spre care năzuim, apoi să cercetăm pe ce cale ne putem îndrepta cel mai iute spre el;pe parcurs, dacă se dovedeşte a fi calea cea bună, vom înţelege cât înaintăm cu fiecare zi şi cu cât suntem mai aproape de locul unde ne împinge o dorinţă naturală. Câtă vreme însă rătăcim la întâmplare, fără să urmăm o călăuză, ci doar freamătul şi strigătele de tot felul ale celor care ne cheamă în diverse direcţii, viaţa ni se va irosi între drumuri rătăcite şi se va scurta, oricât ne-am strădui din răsputeri zi şi noapte.
În momentul în care se află pe picior de egalitate cu bărbatul, o femeie devine şeful acestuia.
Invidia este ulcerul sufletului.
Adevărata înţelepciune înseamnă să-ţi recunoşti propria ignoranţă.
0-1-25
În Grecia antica Socrate (469-399 DC), era foarte mult laudat pentru intelepciunea lui.
Intr-o zi, marele filozof s-a intalnit intamplator cu o cunostinta care alerga spre el agitat si care i-a spus:
‘Socrate, stii ce-am auzit tocmai acum, despre unul dintre studentii tai?’
‘Stai o clipă,’ îi replică Socrate. ‘Inainte să-mi spui, aş vrea să treci printr-un mic test. Se numeşte Testul celor Trei.’
‘Trei?’
‘Aşa este,’ a continuat Socrate. ‘Inainte să-mi vorbeşti despre studentul meu, să stăm puţin şi să testăm ce ai de gând să-mi spui.
Primul test este cel al Adevărului. Esti absolute sigur ca ceea ce vrei sa-mi spui este adevărat?’
‘Nu,’ spuse omul. ‘De fapt doar am auzit despre el.’
‘E-n regulă,’ zise Socrate.. ‘Aşadar, în realitate, tu nu ştii dacă este adevărat sau nu.
Acum să încercăm testul al doilea, testul Binelui. Ceea ce vrei să-mi spui despre studentul meu este ceva de bine?’
‘Nu, dimpotrivă…’
‘Deci,’ a continuat Socrate, ‘vrei să-mi spui ceva rău despre el, cu toate ca nu eşti sigur că este adevărat?’
Omul a dat din umeri, puţin stânjenit.
Socrate a continuat. ‘Totuşi mai poti trece testul, pentru că există a treia probă-filtrul Folosinţei. Ceea ce vrei să-mi spui despre studentul meu îmi este de folos?’
‘Nu, nu chiar…’
‘Ei bine,’ a conchis Socrate, ‘dacă ceea ce vrei să-mi spui nu este nici Adevărat, nici de Bine, nici macăr de Folos, atunci de ce să-mi mai spui?’
Omul era invins şi s-a ruşinat.
Si astfel Socrate nu a aflat niciodată că nevasta-sa îl înşela cu studentul respectiv !!!
socrate 2

Nu de puţine ori, de când a început să funcţioneze şi la noi principiul libertăţii cuvântului ca într-o societate democratică, mi-am pus întrebarea dacă condamnarea lui Socrate a fost dreaptă sau hotărârea juraţilor a fost influienţată de mentalităţile vremii, privind condamnarea unor idei?
Se cunoaşte faptul,mai ales din “Apologia”lui Platon, că în anul 399 î.d.Ch., Socrate a fost judecat sub acuzaţia de lipsă de pietate şi de corupere a tineretului atenian.În faţa celor 500 de juraţi Socrate a ţinut o cuvântare amplă care nu i-au convins pe juraţi de nevinovăţia sa,aşa cum nici, mai târziu, Iisus nu a convins pe romani şi israeliţi de adevărul spuselor sale.
Condamnarea lui Socrate s-a bazat pe o majoritate foarte mică.Astfel, 280 de juraţi s-au declarat pentru condamnare, iar 220 pentru achitare.După cum se observă, încă 30 de voturi în favoarea achitării ar fi creat egalitatea de voturi.În Atena antică egalitatea de voturi ar fi dus la achitarea inculpatului.Socrate era conştient de acest adevăr, o ştim din Apologia lui Platon unde el îşi exprimă surprinderea privind diferenţa de voturi pe care s-a bazat verdictul.El recunoaşte:”Nu m-am aşteptat la o majoritate atât de mică,”spunea el”ci la una mare”.Socrate era surprins pentru faptul că învăţăturile lui fuseseră considerate,de-alungul întregii sale vieţi,drept ostile faţă de democraţia ateniană.În aceste condiţii, dacă aşa- numiţii demos,care era poporul atenian de rând, ar fi fost atât de ignoranţi şi încărcaţi de prejudecăţi pe cât credea Socrate,el nu ar fi avut într-adevăr nici o şansă.Dar după cum a fost votat verdictul de către juraţi a dovedit că el avea şanse considerabile-că acestora nu le-a fost uşor să-l condamne.Acest fapt se datorează faptului că libertatea cuvântului era predominantă în viaţa politică şi artistică a Atenei.Despre această realitate o spune cu mândrie Pericle în”Istoria Războiului Peloponeziac”scrisă de Tucidide-este vorba de „şcoala Ellasului”.Datorită acestui fapt filozofi din zona bazinului mediteranean poposeau la Atena atraşi de marele interes cu care publicul atenian le asculta cuvântările.Socrate declarase că nu luase niciodată parte la vreuna dintre conspiraţiile împotriva guvernului atenian şi că nu comisese nici un act vădit împotriva acestui guver,însă acuzarea nu a oferit nici o dovadă care să conteste aceste afirmaţii.El se considera că îşi făcuse datoria de soldat-cetăţean.În acest context,pot afirma că a fost condamnat pentru ceea ce spunea şi gândea-a fost, pur şi simplu,o condamnare a unor idei,şi în concluzie, a fost o decizie care contravenea fundamentalelor tradiţii ale oraşului –stat Atena.
Din păcate Socrate nu a invocat în apărarea sa libertatea cuvântului,dacă ar fi invocat principiile fundamentale ale democraţiei ateniene, în mod cert,ar fi reuşit să obţină o majoritate de voturi în favoarea achitării.Se pune întrebarea de ce nu s-ă apărat?

socrate 1
Socrate nu credea în valoarea libertăţii cuvântului şi dorea să fie condamnat.Cercetătorii afirmă că există dovezi că el dorea să moară şi că a decis să-i provoace deschis şi sincer pe juraţi.În tot acest context există o divergenţă fundamentală dintre premizele democraţiei ateniene şi învăţăturile lui Socrate.O seamă de probleme fundamentale existau în privinţa cărora între Socrate şi marea majoritate a compatrioţilor săi existau deosebiri ireconciliabile şi chiar antagonice.Gândirea lui Socrate era antidemocratică şi antipolitică în sensul grec al cuvântului.El dezaproba aşa-numitul polis, indiferent dacă era guvernat de cei mulţi,ca în cazul democraţiei, sau de cei puţini ca în cazul sistemelor oligarhice.Peste toate acestea Socrate nu credea că poporul era capabil să guverneze.El considera comunitatea o turmă de oi ce trebuie să aibă un cioban drept stăpân,iar ciobanul nu se consultă cu oile.
Socrate,aşa cum se spune în Memorabilele lui Xenofon,era de dorit să guverneze”omul care ştie”.Desigur,acesta era germenele noţiunii lui Platon cu privire la guvernarea de către un rege-filozof.Socrate susţinea că Oracolul de la Delfi ar fi spus că nu exista om mai înţelept decât el.Însă,el şi-a petrecut întreaga viaţă demonstrând că ştia că nu ştia,fapt ce îl plasa pe o treaptă superioară faţă de ceilalţi atenieni.
În ultimii ani ai vieţii lui Socrate,datorită înfrângerilor militare suferite de Atena,tinerii aristocraţi simpatizanţii lui Socrate, au răsturnat de două ori,cu concursul Spartei,orânduirea democratică şi au instituit un regim de dictatură.Prima răsturnare a sistemului democratic a avut loc în 411 î.d.Ch. iar cea de-a doua de o grupare ce-şi zicea Cei Treizeci,condusă de Critias şi Carmides, rude a lui Platon şi foşti elevi ai lui Socrate.Aceştia apar în dialogurile lui Platon ca figuri venerate.În aceste condiţii Socrate ar fi devenit erou dacă îşi ridica vocea împotriva Celor Treizeci sau ar fi părăsit oraşul şi s-ar fi alăturat opoziţiei.Totuşi în „Memorabilele” lui Xenofon,Socrate nu apare ca fiind în raporturi bune cu Critias şi Cei Treizeci. Aceştia au folosit proprietăţile lui Leon pentru a acoperii cheltuielile suferite cu întreţinerea garnizoanei spartane care ocupase Atena. Şi care îi ţinea pe dictatori la cârma statului atenian.După părerea este că dacă Socrate nu ar fi fost condamnat, dacă l-ar fi avertizat pe Leon, dacă ar fi făcut o declaraţie publică de protext,dacă ar fi denunţat acele acte imorale şi ilegale şi dacă ar fi părăsit oraşul alăturându-se opoziţiei.Însă el a făcut invers faţă de propriile idei de virtute promovate de-alungul întregii sale vieţi.Socrate era decis să-i aţâţe pe juraţi împotriva lui.Dovezile, în acest sens, se află în „Apologia”lui Xenofon.”Apologia” lui Platon ascunde câteva lucruri esenţiale.Xenofon este de acord că modul de apărare susţinut de Socrate era voit să provoace condamnarea sa.Dar acest fapt susţine Xenofon nu ar fi trebuit să mire pe nimeni, fiindcă Socrate dorea să moară.Atât Xenofon, cât şi Platon spun că cea ce a stârnit dezaprobarea juraţilor a fost afirmaţia lui Socrate că Oracolul de la Delfi îl calificase drept cel mai înţelept om.Sau,în formularea mai enigmatică a lui Platon,că nu există un om mai înţelept ca el.În “Apologia”sa ,acesta relatează că afirmaţia lui Socrate a stârnit strigăte de mânie în rândurile juraţilor.
După proces în”Crito”,discipolii lui Socrate se plângeau că Socrate nu s-a apărat cum se cuvenea.După un timp, în „Fedon”, ei sugerează chiar că mentorul lor părea decis să comită un fel de act de sinucidere.La aceste opinii condamnabile,Socrate răspunde printr-un discurs deosebit,mistic,dar în esenţă lipsit de sens,în care susţine că filozoful are menirea zeiască să caute moartea drept împlinire, deoarece numai prin moarte,sufletul este eliberat de trupul muritor şi devine capabil să cumpănească Ideile eterne şi neschimbătoare.”Fedon”,în această situaţie,devine o odă închinată morţii şi eternităţii ei.
În apărarea lui, era de-ajuns ca Socrate să evoce libertatea cuvântului care pentru atenieni era un drept fundamental.Grecii antici aveau patru termeni pentru noţiunea de libertatea cuvântului. Cel mai vechi apare în opera lui Eschil,este compus din adjectivul eleutherus (liber) şi stomos (gură).Cel de-al doilea cuvânt apare în scrierile lui Herodot care este isegoria(etimologic înseamnă egalitate privind dreptul de a lua cuvântuil),următorul este parrhasia(dreptul de a face uz de libertatea cuvântului) care a apărut în piesele lui Euripide.Şi al patrulea cuvânt este isologia(egalitate în privinţa dreptului de a lua cuvântul).
Văzând importanţa pe care o dau atenienii libertăţii cuvântului,Socrate ,în apărarea sa ar fi trebuit să invoce acest deziderat la care atenienii şi juraţii erau foarte sensibili.El trebuia să spuna:Adevărata libertate a cuvântului nu constă în a putea spune sau gândi ceea ce spun şi gândesc conducătorii,indiferent dacă aceştia îi reprezintă pe cei puţini sau pe cei mulţi.Chiar şi sub cel mai nefast dictator nu este interzis să fi de acord cu el. Libertatea cuvântului este libertatea de a nu fi de acord.
Ideile nu sunt atât de fragile ca oamenii.Socrate ştia că ideile lui-şi exemplul dat de el-aveau să dăinuiască şi că Atena avea să poarte pata morţii lui.Sorbind cupa cu otravă de cucută Socrate a trecut din efemera viaţă în trăinicia eternităţii.”Moartea lui Socrate”, înconjurat de discipoli, este eternizată sugestiv,într-un tablou executat în anul 1787, de Jacques Louis David.( autor: Al. Florin Ţene sursa: Gândacul de Colorado – Ziarul Românilor de pretutindeni)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s