Lipsa de prejudecăti .Pictorul Edouard Manet


mo13

Intr-o scenă de film – nu contează care anume – un om trasează hotarele proprietătii sale bătând cu râvna tăruşi în pământ, astfel încât nimeni să nu aibă vreun dubiu că acolo va fi teritoriul său şi numai al său. Un astfel de personaj real a fost Édouard Manet (1832-1883), un bărbat provenit dintr-o familie burgheză (tatăl judecător -fost diplomat, era funcţionar important in ministerul de externe francez, iar mama, Eugenie Fournier, provenea, de asemenea, dintr-o familie de industriasi bogati,-de fapt, trebuie spus că naşul său era chiar regele Suediei.). Manet îşi începe studiile în 1842, la gimnaziul Rollin.) cu conceptii conservatoare, dar care s-a dovedit a fi un independent feroce,a avut sansa, în copilărie, să fie protejatul unchiului său, Charles Fournier, care i-a descoperit talentul si l-a purtat prin sălile din Louvre pentru a-i admira pe clasici. Ore intregi făcea schite dupa operele admirate şi astfel l-a convins pe tatăl său să fie de acord să urmeze studii de artă în loc de avocatură

mo9
Considerat a fi unul dintre marii „instigatori” ai impresionismului si ai artei moderne, maestrul Manet a vrut cu orice pret să nu facă parte din nici un „regiment” si a pictat toată viata aşa cum i-au dictat crezul său artistic si vocatia incontestabilă, dăltuită de el însuşi prin studiul marilor clasici.

mo6
Câteva localuri din Parisul epocii sale au devenit cunoscute prin capodoperele sale.

mo1

De la „Băutorul de absint” (1859, prima pânză acceptată la Salonul oficial) si până la bărmănita din „La Folies – Bergcre” (1882, cu un an inaintea mortii), atmosfera din berării, cafenele şi restaurante de lux au fost temele care l-au transformat pe introvertitul Manet într-un om de lume, evadat temporar din turnul de fildes în care şi-a conceput o carieră exemplară de novator al realismului şi precursor al artei moderne.

mo2
Desi a trăit numai cincizeci şi unu de ani, Manet a dus o viată intensă şi plină de controverse atât în domeniul artei, cât şi în viata personală.

mo 12

El a fost omul calm si asezat care, paradoxal, a provocat scandal prin viziunea lui artistică si prin modul cum a inteles relatiile afective faţă de femeia iubită. Putem spune că două astfel de femei i-au marcat cariera si existenta: Victorine Meurent, model si pictorita ea însăşi, şi Suzanne Leenhoff, profesoara sa de pian din adolescentă.

mo7

Pe Victorine a întâlnit-o pe stradă. Era o micuţă roscată care cânta la mandolină şi vioară. Părul ei roşu aprins şi privirea melancolică l-au impresionat atât de mult, încât a devenit imediat model,a fost atât de apreciată de maestru, încât un timp a fost o autentică obsesie pentru el, căci Manet a văzut-o si în ipostaze mai sobre („Cântăreaţa de pe stradă” şi „Femeie cu papagal”), dar si în travesti („Toreadorul”).

mo 11
Pe lângă eticheta de impresionist în afara cercului de impresionisti (Manet a refuzat să expună alături de prietenii săi de breaslă), maestrul acaparat de farmecul Victorinei Meurent a reuşit să deschidă si o alunecoasă temă sociologică care se intituleaza pur si simplu „Barbatul îmbrăcat şi femeia dezbrăcată” (BIFD). Psihologii au descris BIFD ca pe o fantasma sexuală în care se reflecta vechea tema a umilintei la care sunt supuse femeile. Dominatia bărbatului este subliniată de plăcerea sexuala numită striptease, care in „Dejun” se manifestă intr-un cadru particular.

mo5

Femeia devine obiect sexual şi de aici până la pornografie nu mai este decât un pas. Dar adevăra-ii cunoscători ai operei lui Manet stiu că maestrul nu poate fi acuzat de astfel de frivolitati, căci femeia a fost pentru el un subiect etern de studiu. Numai în „Café Concert” sunt două ipostaze: tânăra care tine companie unui distins domn cam tomnatic si chelnerita căreia nu-i mai pasă de clienti şi soarbe din halba cu bere cu mâna în şold… Gândirea picturală a lui Manet va exercita un efect puternic asupra lui Gauguin, Cezanne, Matisse şi Picasso. Toţi sunt entuziasmaţi de modul în care Manet aduce privitorul mai aproape de tablou.

mo3

E suficient să spunem că dincolo de zgomotul si furia criticilor, i-au fost alături Zola, Mallarmé, Baudelaire şi toată pleiada de impresionisti aflată în plina ofensiva. şi totuşi, Manet s-a detaşat de „regimentul” lui Monet, Degas şi compania, continuându-şi propriul drum şi refuzând să fie numit „părinte al impresionismului”.

mo 12
Al doilea aspect care ilustrează la fel de categoric lipsa de prejudecăti ale acestui pictor de granită artistică modernă a fost dragostea sa imensa pentru Suzanne Leenhoff. Pictorul s-a îndrăgostit atât de mult de profesoara sa de pian, încât nu a tinut seamă de faptul – iritant pentru multi – că era şi amanta tatălui său.

mo8

In aceste circumstante bizare, Manet a asteptat să-i moară tatal (1862) pentru a se căsători cu Suzanne! Situatia de-a dreptul balzaciană a fost accentuată şi de faptul că, în 1852, Suzanne a adus pe lume un fiu cu tată nedeclarat, pe nume Leon. Nu se ştie dacă a fost odrasla tatălui său a fiului, însă Manet a acceptat situatia fără sovăire si chiar l-a imortalizat pe Leon într-o pânză celebră, „Băiatul cu sabia” (1861). La rândul său, Suzanne n-a obiectat niciodată asupra faptului că Manet a rămas prieten toată viata cu celebrul său model, Victorine Meurent. Personalitatea lui Manet a fost coplesitoare.

mo4

În septembrie,1867 Manet suferă de reumatism şi are durei foarte mari, ceea ce îl împiedică tot mai mult să lucreze.

mo10
Édouard Manet a stiut si ce este iubirea adevarata.. Dar s-a stins in singuratate, la doar cincizeci si unu de ani. La 30 aprilie 1883 se stinge din viată la Paris

pagina Lia Neamt Cluj 2014
sursa Paul Ioan-Omul fără prejudecăţi revista magazin-19 mai 2010

Adesea apele se-ncing…


SC0
Adesea apele se-ncing
Cu brâuri mari întunecoase
Fuioare albe-n fugă-nving
Trăiri nebune din vântoase
SC6
Învolburări întunecate
Se zbat de pietre, năucind
Al sălciilor aplecate
Firave braţe strălucind
SC1
Adesea se-nfrăţesc cu vântul
Cum se-nfrăţeşte omul rău
Când vrea s-arunce-n Ceruri sfântul
Zdrobind şuvoaiele în hău
sc7
Adesea nu ştim ce e bine
Cu rău ne-ncingem ca un brâu
Iar răul tot mai mult ne ţine
Cum ţine malul apa-n frâu
SC4
Furtuna de-a trecut apoi
Revine soarele pe boltă
Aşa şi cruntul ce e-n noi
Doar de voim ne mai ascultă
SC3
Mai bine brâuri calde punem
Ca apele când curg domoale
Mai bine-o rugăciune spunem
Să umplem gândurile goale…(Sandu Catinean)

pagina Lia Neamt cluj 2014

“. „Să le dăm dreptul de a-şi mângâia copiii, de a şi-i iubi şi de a şi-i creşte şi cunoaste”


BDV 2

DICŢIONARUL ÎNŢELEPCIUNII…Barbu Stefanescu Delavrancea
Tinereţe, capital mic cu dobândă mare.
Pasiunile ne înşeală, lipsa lor ne dezgustă.
Uitarea e suprema mângâiere a tuturor, şi buni, şi răi.
Omul acela e mai tare, care-şi cunoaşte mai bine slăbiciunile sale.
Mizeria unită cu nedreptatea şi cu birurile aprind revoltele unui popor.
A pricepe tot sau a nu te sinchisi de nimic, aceasta este singura taină a vieţii.
Frica e a trupului: trupul tremură. Curajul e al sufletului: sufletul n-are cum să tremure.
Câte focuri, câte lumânări şi câte văpaiţe n-ai ars, poveste, şi toate s-au stins, şi multe se vor aprinde ca să se stingă iarăşi, numai tu, poveste, nu te vei stinge decât cu cel din urmă om… şi numai acela va şti bine că lumea asta a fost o lungă şi aceeaşi poveste.

BDV3

96 de ani dela moartea lui Barbu Stefănescu Delavrancea (n. 11 aprilie 1858, Bucuresti, d. 29 aprilie 1918, Iasi) scriitor, orator si avocat român, membru al Academiei Române si primar al Capitalei, tatăl pianistei si scriitoarei Cella Delavrancea, precum si al arhitectei Henrieta (Riri) Delavrancea, una dintre primele femei-arhitect din România. Cu vocatia perceperii evenimentelor politice si culturale în cele mai profunde sensuri ale acestora, lansat în politică, ajunge în 1899 primar al Bucurestilor. Rămâne în literatură, însă, întâi de toate prin Hagi-Tudose si prin trilogia dramatică moldovenească:
Apus de soare (1909)Viforul (1910)Luceafărul (1910)

Firea sa, care nu era ca a altora, i-a cerut imperios sa se manifeste cum era. Asa-i porunceau inaintasii cari erau cu el: granarii tarani strabatatori de vai si munti, rascolitori de zari, adunatori de privelisti si tezaurizatori de impresii. Ei, toti, sfatosi cum li era rostul si buni de toate povestile culese in cale, si-au dat drumul deodata printr-insul. Alta viziune, alta gandire peste obisnuita logica, alt grai, un alt fel de romaneste, de munteneste…
Un om cu vedenii, cum insusi era, in padurea parului cret, de supt care privirile ieseau impunatoare ca fosforice flacari, o minunata si impresionata vedenie.”Nicolae Iorga – Doi inaintasi … Delavrancea si Goga, Pagini alese, E.P.L., 1965, p. 149

Pe lângă producţia poetică, Barbu Ştefănescu Delavrancea a lăsat moştenire bucureştenilor şi iluminatul public, tramvaiele electrice, filtrarea apei potabile, infrastructura marilor bulevarde de azi, cât şi obligativitatea salubrizării oraşului.

BDV7

Fiul unui căruţaş de la marginea Bucureştiului, scriitorul a ajuns cel mai strălucit orator al României contemporane. Un romantic visător, cum îl numea Titu Maiorescu, care a condus Primăria Capitalei în perioada 1899-1901, şi a depăşit cu succes o perioadă de criză cu care s-a confruntat România la acea vreme. Puţine sunt amintirile despre cuvântările lui Delavrancea în faţa tribunei. Un om cu privire aspră, tonuri înalte care luau brusc o alura gravă când intrau în discurs problemele poporului. Până şi şi cei mai combativi consilieri ai săi încremeneau în faţa deciziilor sale, drepţi precum nişte lumânări în sfeşnic.

S-a implicat foarte mult în problemele Capitalei, însă primul lucru pe care l-a dorit cu insistenţă, şi l-a realizat în 1899, atunci când a fost ales şef la primărie a fost promovarea şi aplicarea Legii repausului duminical, arătând „că muncitorii nu-şi pot vedea niciodată copiii, plecând la lucru în zori şi întorcându-se acasă noaptea, târziu“. „Să le dăm dreptul de a-şi mângâia copiii, de a şi-i iubi şi de a şi-i creşte şi cunoaste”, spunea atunci marele scriitor.

BDV6
A urmat o întreagă aventură a modernizării Bucureştiului în perioada lui Delavrancea, cel care a susţinut cu tărie că tramvaiele nu ar trebui trase de căi, ci să funcţioneze electric, fapt ce a născut controverse în rândul politicienilor. A cerut Consiliului Comunal de la acea vreme schimbarea modului „barbar al tracţiunii cu cai” cu tracţiunea „dinamo-electrică”. Nu putea agrea imaginea cailor încovoiaţi care trăgeau vagoanele la deal şi nici a cablurilor spânzurate prin aer, cum văzuse în Franţa.
Suferim astăzi de revoltătorul spectacol al cailor încovoiaţi de povară vagoanelor când le trag la deal, mai suferim de slutirea bulevardelor prin plasă de fire a tramvaiului electric. De amândouă aceste neajunsuri vom scăpa; vor dispare caii înlocuiţi prin electricitate; va dispărea şi urâtă plasă de fire de pe bulevarde”, le promitea primarul consilierilor săi. Şi s-a ţinut de cuvânt. Într-o altă şedinţă a Consiliului Comunal, Delavrancea a respins propunerea Societăţii de Tramvaie, care oferea 500.000 lei anual Primăriei pentru a nu reduce tarifele călătoriilor, insistând pentru tramvaiul electric: „Dacă Consiliul actual nu va hotărî introducerea tramvaiului electric o vor hotărî urmaşii noştri şi ar fi o mare ruşine şi o ofensă pentru Capitală să tolereze” tramvaiul cu cai. Rezultatul a fost votarea de către consilieri a introducerii tramvaiului electric.

BDV5
Mandatul politicianului conservator s-a nimerit într-o perioadă dificilă, când ţara era grav atinsă de o criză economică, iar bugetul Primăriei era de doar 14,5 milioane de lei. În cei doi ani petrecuţi la cârma Capitalei a excutat lucrări de aliniere pe 120 de străzi din centrul oraşului, dar şi la periferie, printre acestea numărându-se şi Calea Victoriei, Dudeşti, Calea Rahovei. A continuat cu prelungirea Bulevardului Coşbuc, realizarea străzii Pantelimon şi aplicarea teresamentului pentru Parcul Filaret.
De departe însă cel mai insalubru cartier al Capitalei de la acea vreme era Tei. Delavrancea a dat dispoziţie să fie curăţat, pavat şi să se construiască şanţuri pentru scurgerea apelor. Pentru aceste lucrări au fost necesare exproprierea mai multor persoane, însă primarul nu a cheltuit foarte mult, fiind de altfel singurul edil care a făcut exproprieri doar când erau de strictă utilitate publică. Unul dintre cele mai memorabile lucuri pe care Barbu Delavrancea le-a făcut pentru bucureşteni rămâne sistemul de prelucrare şi filtrare a apei Dâmboviţa. Instalaţii care erau vechi de zece ani şi care nu mai dădeau randamentul necesar. A ordonat construirea unei staţii de captare a apei, undeva în Bragadiru, pe o suprafaţă de 7 kilometri, compusă din 20 de puţuri de beton. În acelaşi timp, uzina electrică de la Ciurel a fost mutat la Grozăveşti şi i s-a mărit instalaţia cu un motor şi trei generatori. La Cotroceni s-a construit un rezervor pentru înmagazinarea apelor captate având o capacitate de 7.000 metri cubi. Pentru aducerea apei în rezervorul de la Cotroceni s-a contruit un apeduct de 9.400 metri lungime. Întreaga lucrare a constat 2,9 milioane de lei. Au urmat lucrări de adâncire a Dâmboviţei, între Grozăveşti şi Ciurel şi s-au reparat malurile. Toate acestea au făcut că la sfârşitul mandatului lui Delavrancea, apa consumată de bucureşteni să fie curată, limpede şi potabilă şi să scadă mortalitatea pentru febră tifoidă, povesteşte istoricul Cătălin Petruţ Fudulu.
Totodată, pentru a fi sigur că oraşul va rămâne curat, după salubrizarea forţată făcută de el, Delavrancea a introdus obligativitatea abonamentului la ridicarea gunoiului, până atunci acesta fiind facultativ, iar la 40 la sută dintre bucureşteni li se ridica gunoiul fără să plătească. Tot în perioada mandatului său s-au înfiinţat abatoarele pentru vite mici porci, oi, miei, capre, animale ce erau tăiate până atunci în curţile oamenilor, întreţinând un pericol permanent pentru sănătatea oamenilor.

BDV4

Delavrancea nu a uitat nici cultura. El a sprijinit cu fonduri tipărirea Istoriei Bucureştilor a lui Ionescu Gion şi l-a pus pe I.L. Caragiale să redacteze un raport cu divertismentele artistice populare, în care acesta din urmă a propus construirea unui teatru popular. A înfiinţat o şcoală profesională şi de meserii în care erau primiţi fiii de români săraci pentru a se forma că mici meseriaşi. Mandatul lui Delavrancea a durat aproape doi ani, timp în care şi-a pus amprenta pe capitala ţării într-atât de mult încât să ni-l amintim astăzi nu doar ca pe cel mai remarcabil orator din istorie, ci şi ca primar care avea o adevărată evlavie pentru popor. Aşa cum îl educaseră străbunii săi.

SURSA
PRIMARI DE LEGENDĂ Edilul care a dat liber muncitorilor duminica şi a salubrizat pentru prima dată Capitala.

Damele, domnule! Aveau obiceiul sa-mi zica Iancule, iar unele chiar ‘mă Iancule!’


caragiale 6

In viata, femeile din viata lui Ion Luca au fost mama sa, Ecaterina L. Caragiale, sora lui, Lenti (Lenci), Maria Constantinescu, mama lui Mateiu, Veronica Micle, Momuloaia, Leopoldina Reinecke, sotia sa Alexandrina (Didina) cu fiica sa, Ecaterina, Cella Delavrancea (fiica prietenului sau Barbu Stefanescu Delavrancea) si toata lumea femeilor din timpul sau. Asta se vede bine oglindindu-se in personajele sale feminine care domina lumea barbatilor, sunt abile, trag sfori, au interes si-l rezolva urgent, caci se prefac umile, semiagresive, batause, sarcastice, dominatoare.
Femeile lui Caragiale nu au inhibitii, le place sa vorbeasca, sa ciripeasca, sa se lamenteze, sa gesticuleze, sa se isterizeze.

caragiale 5

In dosul acestor crochiuri feminine, se arata un nenea Iancu, un pic misogin sau cum se spune – nu foarte moral – amoral. Dar in viata de toate zilele a fost respectuos, curtenitor, iubitor cu femeile din familia sa.. Caragiale a fost un mare meloman si a facut din cronica un basm si nu un articol in termeni tehnici.
Cella Delavrancea l-a adorat si scrie: ‘Caragiale a fost un ???? . Cine a avut norocul sa-l asculte vorbind, oriunde la o adunare, ori intr-un ungher din vagonul restaurant, n-are să uite niciodată această icoană a inteligentei omenesti’. Caragiale o poreclea pe Cella – Aghiuta.
Lenci
Lenci(Elena) sora lui de care il lega o iubire frateasca, dar si o prietenie asa ca intre barbati. Avea sa moara de cancer si asta l-a dezechilibrat pe Caragiale. Stim ca a existat o corespondenta frumoasa intre ei, dar as mentiona aici o scrisoare a lui Caragiale din 1905.
‘Mi se anunta ca nenorocita de sora-mea a intrat in faza finala a bolii. A fost supusa unei punctii pentru extragerea apei care o suferea si acum, foarte redusa de puteri, simte dureri ingrozitoare care ii ajung pana la inima. Doctorii care au intepat-o spun ca cel mult o luna, doua poate sa o mai duca – mai departe remisiune nu este de sperat.’
Si Lenci raspunde scurt: ‘Draga Iancule, Mama ti-a scris destula biblie (adica lucruri serioase). Eu iti scriu numai ca te doresc si ca iti doresc ca intotdeauna sa fii sanatos si multamit. A ta sora Lenci’.
Lenci si Caragiale isi scriau si foloseau adesea expresii grecesti ca ‘Plusios tu casmu’ – bogatie a lumii. Ei nu vorbeau greceste, dar auzisera expresia la bunica lor si surorile tatalui care vorbeau inca limba. Invatata in casa parinteasca, Caragiale folosea aceasta expresie cu un pic de ironie – desi era un apelativ afectuos. Lenci isi adora fratele si scrisorile ei erau induiosatoare.
‘Dragul meu frate,/ Cu tot dorul meu de tine, du-te si plimba-te unde vrei si sa-ti iasa afacerile. De mine nu avea grija, ma ingrijesc, ca multumirea sa-ti fie deplina sa ma gasesti sanatoasa. Sora ta care te doreste mult, Lenci.’
Ecaterina Caragiale care a trait mult, aproape 90 de ani, a murit in 1954. Era fiica lui Caragiale si a Alexandrinei Burelly. I se spunea Tuski si uneori Kothinka. A fost cunoscuta drept Ecaterina Logadi si cunoscuta in ipostaza de memorialista. A lasat un foarte interesant manuscris, cuprinzand amintirile sale despre scriitor si viata de familie, alaturi de parinti si de fratele sau, Luca.

caragiale8
Ecaterina Momolo – Momuloaia – care i-a lasat o buna mostenire, partea cea mai importanta fiind o mosie-n Vlasca. Cam tardiva, se plangea Caragiale, dar a fost zana buna, zana din poveste.
Unul dintre cele mai controversate procese din istorie a avut loc după 1885. Cunoscut drept un mare cheltuitor şi mereu dator, a reuşit să pună mâna pe o avere impresionantă. Postum, figura sa a ajuns pe bancnota de 100 de lei. Ştiri pe aceeaşi temă „The Guardian“, despre Castelul Bran: Mai mult un kitsch decât ceva ca… Mătuşa lui Caragiale, Ecaterina Cardini (poreclită Mumuloaia), era nepoata unui negustor din Şcheii Braşovului. S-a căsătorit cu un italian bogat zis Momolo. „Acesta deţinea mari averi. Era stăpânul terenului ce se întindea în zona Universitaţii, unde a construit şi primul local de teatru din Bucureşti. La colţul Căii Mogoşoaiei (Calea Victoriei de astăzi), ţinea cofetărie şi restaurant, cu bucate apusene şi orientale. Specialităţile lui erau curcanul umplut, răciturile, baclavalele şi îngheţatele. La sugestia Mumuloaei, soţul acesteia a cumpărat şi un club în care se ţineau balurile mascate ale celor „suspuşi”, mai ales ale apărătorilor liniştei publice şi ale odraslelor celor bogaţi. La Berlin, şi-a cumpărat un mic hotel. Gurile rele din Şcheii Braşovului spuneau, nu fără temei, că îl folosea şi în alte scopuri decât în cel de a caza drumeţi. Noaptea, hotelul berlinez al Momuloaiei se transforma în bordel. Banii luaţi de la prostituate au fost puşi la păstrare, pentru zile negre“, se arată într-un documentar publicat de casasfatului.ro. Rudele mai apropiate ale Mumuloaiei, dar şi soţul ei, au murit până în 1959. Femeia a mai trăit 20 de ani timp în care a strâns averi mari, aproape trei milioane de galbeni. Imediat după moartea femeii a început războiul pe avere. Au apărut fii şi fiice ilegitime, dar şi escroci care cereau o parte din avere. Până în 1908 au avut loc 15 procese. În cele din urmă, Caragiale, apărat de Barbu Ştefănescu Delaveancea, a reuşit să obţină o şesime din marea avere. În 1905 a moştenit şi averea surorii tatălui său şi s-a mutat la Berlin. Caragiale a vrut să dea mită ca să devină profesor la Braşov Procesul nu a fost singurul scandal din viaţa scriitorului. „Istoria scrie că Ion Luca Caragiale a încercat să se angajeze ca profesor la Liceul Andrei Şaguna, dar nu a fost acceptat. Pe vremea aceea nu erau primiţi decât profesorii care şi-au luat licenţa la Viena şi Berlin. Ion Luca Caragiale a fi vrut să-l „mituiască” pe directorul de atunci al liceului, oferindu-se să susţină financiar, timp de un an, pe copilul acestuia, aflat la studii la Viena. A fost refuzat în mod public, destul de dur, după care a renunţat să mai devină profesor la şcoala braşoveană“, mai scrie casasfatului.ro.

CARAGIALE1
Alexandrina Burelly, sotia
Când s-a îndrăgostit de Alexandrina Burelly, aşa a fost. El îi spunea Didina.
Cunoscând-o pe frumoasa lui sotie, puteai citi adanc în sufletul lui Caragiale: ‘Era un îndrăgostit al vietii expresive’. Era o femeie rafinată, scrie Cincinat Pavelescu: ‘Sotia marelui Caragiale, femeie de o bunătate si de o supremă distinctie, era nepoata castelanei Parepa .

In timpul când era director al Teatrului National, Bucurestiul a avut sansa unui turneu al actritei franceze Sarah Bernard. O fată frumoasă căuta un bilet la reprezentatia-eveniment. Nu mai erau locuri. Dar întâmplarea, destinul, zeul AMOR l-a adus tocmai atunci pe nenea Iancu in fata teatrului. Si ‘coup de foudre’ s-a indragostit de zvelta fata care dorea s-o vada pe Sarah Bernard. Aceasta fată frumoasă i-a devenit devotata sotie ce avea să-i echilibreze viata, căci el atunci scria ‘Mă, eu am fost om fără noroc! Până şi cariera în viaţă mi-am gresit-o… făcându-mă scriitor!’.
Era în anul 1888 si Caragiale avea 36 ani. S-a îndrăgostit de fata, s-a interesat cine e. Era fata unui arhitect de origine italiana Gaetano Burelly. A doua zi dimineata, cu noaptea-n cap, după multe ore de nesomn, cine suna la uşa arhitectului? Caragiale îndrăgostit.
Mi-o dai, tata socrule? – asa direct.
Pe-atunci era directorul Teatrului National.
Era tânăr si îndrăgostit.
Au avut o casnicie fericita, binecuvantata cu doi copii: Ecaterina (Tuski) si Luca (Luchi). Băiatul a murit foarte tânăr, dar tot a rămas un volum de poezii şi proză de factură modernă ‘Jocul oglinzilor’. De la Ecaterina Logadi a rămas un interesant manuscris, cuprinzând amintirile sale despre scriitor si viata lor de familie.
Si-a iubit atât de mult nenea Iancu sotia lui blândă si devotată, încât nu-si mai apăra hipersensibilitatea cu ironia lui ascutita: ‘Uneori, ochii i se umpleau de lacrimi privindu-şi frumoasa familie’, scrie Cella Delavrancea. Ar fi dorit ca familia lui să nu se indepărteze de el nici o clipă. ‘Aşa a fost el’, mai spune marea pianista. Aşa au fost ei.
‘Mergeam cu el si cu doamna Caragiale, cu fiul si fiica lor, la concertele simfonice de la Berlin. Mi-aduc aminte cum ne-au podidit lacrimile pe câtesicinci deodată la o modulaţie din Simfonia a V-a. O doamnă lângă mine a întrebat mirata ‘De ce plangeţi cu toţii deodată?’.
Intr-un numar din Adevarul (3 mai 1893), la o rubrica umoristica, Caragiale marturiseste ‘sunt om insurat, ma omoara nevasta (nu Talia – astalalta). Imi trage sageti, nu la piept, la urechi si nu numai doua’. Rubrica intreaga suna asa: ‘Cine de ce are frica?.
Copilul – de bătaie. Titu Maiorescu – de pensioane de domnişoare, aluzie la procesul de la Iaşi din 1867. Tache Ionescu – de Pall Mall Gazette. Caragiale – de nevastă. Anton Bacalbaşa – de Caragiale ( era directorul lui la Moftul Roman)’.
Deseori, când se vorbea despre veselia lui Caragiale, Alexandrina Caragiale răspundea, ca mai târziu Vlahuta.
– Un om vesel? Nu! Un om foarte trist. E multă durere sub glumele lui.
O poveste intima din viata si familia lui nene Iancu
O vara buna a mamei mele, nascuta Bucsan, coboratoare din spatarul Bucsan decapitat de turci in secolul al XVI-lea auzise ca nepoata ei frumoasa se măritase cu un scriitor care avea reputatia că intârzie prin berării si bătrâna aristocrată venea uneori prin Bucuresti, dar isi inchipuia că acest om trebuie să fie imposibil si fără nici o manieră – un om care trăieste prin culise si prin berării.
Caragiale a luat-o intr-o zi de brat pe Didina să meargă la castelana la Parepa. Dimineata, căldura de iunie, praf. Pe la 9 si jumatate ajung. Nobila mătusă dormea. El urca-n pod printre mobile, tablouri si cărti scrise în chirilica, greacă, frantuzeste. Amator priceput in mobile si cărti rare, Caragiale uită să coboare si pe la 12 se apleacă pe gaura podului si strigă ‘Aduceti-mi doua cepe, mămăligă, brânză si un clondir de vin, că eu nu mai cobor la masă. Cucoanele să nu mă aştepte. Am treaba aici, in pod.’
Stupoare generală. Dejunul a fost rece si tăcut, dar nu s-a rostit nici un cuvânt de dojană.
Caragiale coboară pe la 4, încarcat de editii princeps, pergamente inflorite, istorice vechituri. Isi dase perfect seama de impresia detestabilă ce pricinuise. Se cuvenea o reparatie.
A iesit în sat şi s-a întors cu un buchet artistic şi multicolor.
Si-a pus smochingul, ghetele de lac, a trimis inainte o scrisoare în frantuzeste castelanei, în genul lui Voltaire – cerand scuze.
Scrisoarea, spiritul, florile, galanteria exagerată a stilului, ortografia impecabilă au impresionat-o adânc pe castelană.
Si când i-a făcut o reverenţă ca la curtea domnească, biata doamna Bucsan s-a pierdut în faţa acestui senior de la curtea lui Ludovic al XIV-lea. Toată seara, nenea Iancu – numai vervă, politetă elocintă carneliana, spirit rafinat. La plecare a primit tot ce a dorit din pod si a rămas nepotul favorit. A venit des la Parepa.
Caragiale ii observase slăbiciunea. Era umilită ca sotul ei, fost prefect de Prahova sub domnia lui Cuza, murise doar cu gradul de maior. Si Caragiale i-a spus: ‘ – Hai, tanti, să-l avansăm noi general. Gradul postum. Si i-a facut carti de vizita la Mützner, litograful curtii regale – «D-na Smaranda Colonel M, născuta Bucsan»’.
Si când să-i facă alte cărti de vizită cu grad de general (dupa 12 ani), castelana foarte înaintată în vârstă a inchis ochii.
Idilele lui nenea Iancu
E adevarat, nu-i adevărat, I.L. Caragiale a avut pe rând o idila semivinovată cu Veronica Micle – fapt iertat de Eminescu. Era prieten cu nenea Iancu. O altă aventură amoroasă a urmat, numita de Caragiale ‘amoroasa cu Leopoldina Reinecke’.

caragiale 9
Apoi o legatura neoficiala cu Maria Constantinescu, din care s-a născut viitorul autor al cartii ‘Craii de Curtea-Veche’, Mateiu Caragiale, care a fost legitimizat si recunoscut de tata. Si-apoi se spunea că a părăsit-o ‘pentru o căsatorie avantajoasa’, scrie Serban Cioculescu in ‘Caragialiana’. Dar n-a fost asa. Caragiale s-a îndragostit de Alexandrina Burelly pentru ochii ei nespus de frumosi. ‘Ochii ei cei mai frumosi’, cum spunea Caragiale. Dar n-a avut zestre si nici n-a interesat-o mondenitatea, lumea bună, pur si simplu, n-a fost interesată. Ba chiar dupa Post Justas Nuptias, a incetat să o frecventeze. L-a iubit, l-a ingrijit, i-a fost foarte devotată lui Caragiale, care era si el un foarte iubitor sot si un tata minunat. I-a căzut din cer o mostenire – ‘averea Momuloaiei’ si asta le-a dat putina tihna.
I.L. Caragiale a fost un om de mare candoare sufleteasca si asa a fost si sotia lui. Afost un om foarte trist. Sotia lui, minunata lui sotie, eleganta, blanda, i-a urmarit mereu ‘steaua’. L-a admirat, l-a iubit si i-a dat acea stabilitate formidabila. Cu toate ca I.L. Caragiale iubea cafeneaua ca pe o amanta, ca pe o a doua sotie, Alexandrina, iubitoare, statea acasa si-l astepta.
Ştia bine că nenea Iancu e trist, uneori chiar depresiv, si de aceea facea tot ce se poate spre a-si regăsi buna dispozitie acasă, glumind, râzând, ascultând muzică bună – Beethoven, Mozart, Grieg, Scarlotti…
Damele, domnule! Aveau obiceiul sa-mi zica Iancule, iar unele chiar ‘mă Iancule!’. Nici un respect.

caragiale10
E mai putin cunoscut faptul că I.L Caragiale s-a stabilit in 1905 la Berlin, unde a și murit. Mai înainte avusese o tentativă de a se stabili la Cluj. Motivul a fost că cu câtiva ani mai inainte a fost acuzat de plagiat pentru „Năpasta”, iar criticii au fost foarte virulenți. Cu o imagine aproape terfelită a dorit să plece spre Ardeal, însă atacurile la adresa sa au continuat. Pleacă în Germania și ajunge la Berlin, unde se decide să se stabilească definitiv.
Moartea l-a smuls pe Caragiale din plină fericire. L-a lovit dintr-odată si l-a luat de lângă blânda lui sotie. Ea l-a găsit. A îndrăznit să intre în camera unde dormea singur. Suferea de insuficienţă cardiaca, boli de bătrâneţe uşoare, avea doar 60 de ani.
Un tipăt a sfâsiat ziua. Cella Delavrancea care cânta Schumann la pian, ‘marea sonată’, a fugit spre odaia de culcare a lui Caragiale. N-apăruse la ora 11:00. Era ingrijorată Uşa era deschisă. El, lunecat jos, lângă pat, cu mâna stângă crispată, pe cearşaf, capul dat pe spate, faţa albă, ochii ficsi. Ingrozită, sotia îl privea.. l-a văzut, a tipat. Cum? Cum? In ajun fermecase cu povesti si voie buna pe toată lumea.

caragiale 7
‘Moartea îl atinsese rapid, fără sovăire, aşa cum desigur si-o dorise, verb fără adjectiv. De-atunci n-am mai studiat sonata lui Schumann. Nici n-am suportat s-o aud. Cum să faci loc durerii asa, pe neasteptate?’
Rămăsitele pământesti au fost expuse în capela cimitirului protestant Erster Schöneberger Friedhof si depuse, la 14 iunie, în cavoul familiei, în prezenta lui Gherea, a lui Delavrancea si a lui Vlahută. Cinci luni mai târziu, la 18 noiembrie, sicriul cu rămăsitele sale pământesti a fost adus la Bucuresti si, la 22 noiembrie 1912, s-a făcut înmormântarea la cimitirul Şerban Vodă. Cortegiul funerar, format la biserica Sf. Gheorghe, a făcut un ocol prin fata Teatrului National si a continuat apoi drumul până la cimitir, în fruntea miilor de bucuresteni care au luat parte, la această solemnitate aflându-se toti marii scriitori ai timpului.
SURSA
Rodica Mandache- Doamnele domnului Caragiale.Jurnalul.ro-/4 mai 2012
Simona Suciu-Caragiale s- a luptat ani întregi pentru averea unei mătuşi din Braşov/1 noiembrie 2013 adevarul.ro

agentia.org.-Caragiale a plecat din tara după ce a fost acuzat de plagiat /30 ianuarie 2012

Golul cel veşnic din inima plinului învaţă golul să zboare…


pasare 2
Stefan Augustin Doinas si sotia sa, Irinel Liciu, au trait si au murit impreuna
Vestea a facut inconjurul lumii la 28 mai 2002. „O fosta balerina s-a sinucis la sfarsitul saptamanii trecute. A lasat in urma un bilet in care scrisese ca nu mai putea trai fara sotul ei care murise cu o zi in urma. Irinel Liciu, 74 de ani, a luat o supradoza de somnifere dupa moartea sotului ei, poetul Stefan Augustin Doinas, 80 de ani.” Fusesera de nedespartit timp de 42 de ani.(ANA-MARIA LUCA)
st2
Ştefan Augustin Doinaş pe numele sau adevarat Stefan Popa şi Irinel Liciu alias Silvia Lia Voicu s-au cunoscut la mijlocul anilor ‘50, în Bucureştiul prăfuit de tancurile Armatei Roşii. El era încă un poet minor, fiu de ţărani din Arad. Ea era vedeta Bucureştiului, ( s-a nascut in 1928 la Cluj)balerină la Operă, cu studii de balet făcute la Moscova şi Leningrad, curtată de Bodnăraş şi Maurer, prietenă cu Tanţi şi Lica Gheorghiu, fiicele lui Gheorghe Gheorghiu Dej. El stătea în gazdă la un balerin, aşa a întâlnit-o. Pe urmă a privit-o îndelung pe scena Operei şi a făcut o obsesie pentru ea. Se întâmplă rar, dar uneori se întâmplă: obsesia a devenit reciprocă. Femeia fatală a Bucureştiului, Irinel Liciu, la braţul unui poet care trăia din leafa de ziarist la o revistă culturală.
S-a căsătorit cu el dintr-o imensă dragoste. Era indragostită de un bărbat vanjos, un om de la tară, dar de un mare rafinament intelectual. El o admira.
„A fost o dragoste la prima vedere”, povesteste printre lacrimi Laura Iliescu, prietena lui „Irinel” de pe vremea cand aveau 16 ani si mergeau la Opereta. „A fost singura ei iubire. A fost o iubire minunată”, suspina prietena, la amintirea vremurilor în care ea si Irinel erau „tinere si dragute” si se confesau una alteia. „Ar fi facut orice pentru Doinas al ei, si cele mai grele mâncăruri. El i-a scris o poezie cu un măr. Mărul a fost tăiat în două, partea asta esti tu, partea asta sunt eu. Am invidiat-o atunci.”
Scriitorul Emil Hurezeanu i-a cunoscut împreună. „Aveam 15-16 ani, dar tin minte ca am fost foarte impresionat cand am cunoscut-o, chiar mai impresionat decat de cunostinta cu Doinas „, spune scriitorul. „Frumusetea ei avea ceva din finetea unui totem, a unui cap esential, un nas arcuit, ochii migdalati, un ten mai smead, cu părul strans în spate, asa cum toate balerinele îl poartă si in timpul carierei, si după”, spune Hurezeanu. „Doinas era, a rămas, si așa-l tin minte, un personaj auster, foarte discret. Vorbea putin.”
Irinel l-a scos din inchisoare
In 1957, Doinas a fost condamnat la inchisoare pentru „omisiune de denunt „. Marcel Petrisor era cel pe care Doinas nu-l denuntase. Acesta facuse o vizita la redactia revistei „Teatrul” si le-a spus tuturor la plecare sa vina a doua zi in Piata Universitatii la un miting anticomunist. Aceasta se intampla pe fondul miscarilor revolutionare din Ungaria, in 1956, care nu conveneau regimului vremii. Dupa ce Marcel Petrisor a fost arestat si a denuntat pe cei care se aflau prezenti cand vorbise despre manifestatie, Stefan Augustin Doinas a fost arestat. Laura Iliescu isi aminteste de perioada aceea.
„Irinel a suferit foarte mult atunci. Stiu ca primea telefoane, se speria, dar n-a renuntat niciodata.” Doinas a fost condamnat la doi ani. Atunci, Irinel Liciu, o glorie a baletului, laureata a premiului de stat, specializata la Leningrad si la Moscova, si-a folosit toata influenta ca sa-l salveze pe scriitor, spune Hurezeanu.
„Ea era un VIP al regimului. Avea admiratori si admiratoare chiar in sânul partidului. Adorau baletul si omagiau cu cosuri de flori si sampanie pe balerine. Si – tin minte de la ea – deseori, după spectacole, era asteptata in foaier sau în culise de fetele lui Gheorghiu-Dej. De Lica, dar si de Tanti, care ar fi vrut să aibă o prietenie cu ea. N-a fost cazul.”
Balerina a cerut o audienta Constantei Craciun, care era sefa Consiliului de Cultura, ministrul Culturii. O veche ilegalista de partid care avea si ea o slabiciune pentru balet. La foarte putina vreme dupa aceea, el a fost eliberat din inchisoare. . Poate că a fost şi asta, poate că a fost şi angajamentul de colaborare cu Securitatea pe care poetul l-a semnat în închisoare. L-a semnat, l-a denunţat pe Ion Caraion, Ion Caraion l-a denunţat pe Marin Preda, piesele de domino s-au tot prăbuşit unele peste altele.
FLORI 6
Impreuna 42 de ani
La scurt timp dupa iesirea din inchisoare, in 1958, Irinel Liciu si Stefan Augustin Doinas s-au casatorit. Povestea lor de dragoste s-a derulat de atunci incolo in apartamentul din Strada Bratianu nr. 35. Departe de ochii prietenilor, ai rudelor sau ai vecinilor. Nici unul dintre prieteni nu l-a vazut insa vreodata pe Doinas singur.
Povestea Doinaş într-un interviu, la TVR: „Ani de zile, după căsătorie, am fost prinţ consort. Nevastă-mea, Irinel Liciu, fiind prim-balerină la Opera din Bucureşti, pur şi simplu m-a întreţinut. Am trăit pe spinarea ei. Aveam interdicţie de a publica şi toate uşile îmi erau închise. Mergeam să îmi aştept soţia la Operă, după repetiţii, iar portarul mă striga «domnul Irinel»“. Irinel Liciu era în culmea gloriei. Primise în 1958 titlul de Artistă Emerită de la Gheorghe Gheorgiu Dej.
st6
Irinel Liciu – Gabriel Popescu era însă un cuplu mai celebru decât Irinel Liciu – Ştefan Augustin Doinaş. Gabriel Popescu – colegul ei de scenă, balerinul de aur al României comuniste. Ce tristeţe pentru Partid, şi ce fericire pentru Doinaş: Gabriel Popescu era homosexual. În 1965 a fost închis pentru orientarea sa sexuală, iar mai apoi a cerut azil politic în Occident. Fără Gabriel, Irinel Liciu a apărut tot mai puţin pe scenă. La sfârşitul anilor ‘60 a părăsit Opera din Bucureşti şi nu s-a mai întors. Ultima oara a dansat la 12 februarie 1968 in „Faust”, acelasi rol in care debutase. Apoi nu a mai pus piciorul in Opera Romana, nici macar ca spectator. Prietenii spun ca renuntase la balet si pentru ca nu mai era multumita de repertoriul clasic, rusofil. Vorbea foarte rar despre balet…


Ca într-un dublu balansoar pentru copii, gloria ei apunea pe măsură ce Ştefan Augustin Doinaş îşi lua avânt spre marea literatură. Trecuseră anii purgatoriului comunist şi interdicţia de a publica. Vin în serie: primul volum de poezie publicat, prima traducere, primul premiu al Uniunii Scriitorilor, apoi premii internaţionale, medalia Goethe pentru monumentala traducere a operei „Faust
„Mereu impreuna: la Sibiu, la Bucuresti, in Germania, când el a primit medalia Goethe, după ce a terminat de tradus „Faust”. A fost cu el in Canada, in America, de fiecare data si pot sa spun ca era in aceeasi măsură îndrăgită, admirată, iubită, ca și el”, isi aminteste Hurezeanu. „Erau inseparabili, Doinas si Irinel. Ea ii spunea lui Doinas. Si noi ii spuneam la fel.” ”
st1
Călătorii în străinătate, mari avantaje oferite de comunişti în schimbul unor mărunte compromisuri.
De pildă, poeziile de propagandă semnate Ştefan Augustin Doinaş. „Le-am scris gândind că ce fac acum pot să repar mâine“, spunea poetul într-un interviu acordat Eugeniei Vodă. Doinaş călătoreşte în Franţa şi Germania, îi întâlneşte pe Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu, stă cu Cioran în mansardă şi face filosofie cu el. Merge la New York, doarme în apartamentul de protocol al lui Ceauşescu: „Am ajuns acolo graţie ministrului de Externe din acea vreme, George Macovescu, care a dispus aceasta subalternilor săi de la New York. Bineînţeles, eu şi soţia mea ne-am bucurat de televizorul în culori, care, odată deschis, ne permitea să discutăm fără teama de microfoane“, mărturisea el în 1990, în dialog cu Petru Cârdu.
O rabdare extraordinara si o veselie debordanta. Asa o descriu toti prietenii pe Irinel Liciu, fie ca au cunoscut-o prin Doinas, fie ca o stiau din copilarie.
„Ore in sir il asista, intr-un iatac, pe scriitorul, pe traducatorul din Goethe. Numai să citesti „Faust” ai nevoie de vreo sase luni. Ei bine, el ani in sir l-a tradus. Si apoi cartile pe care le-a scris îi creau un fel de izolare obligatorie, pe care ea o împărtăsea. Era o persoană care trăia noaptea, ca o locuitoare a unui mare oras occidental”, spune Hurezeanu.
„Filipineza e rugata sa faca pilaf filipinez”
Irinel participa la toate discutiile si intalnirile serioase. Ea era motorul discutiilor. „Nu era sotia unui mare scriitor, era mai mult decat sotia unui mare scriitor. Era Irinel Liciu”, spune Hurezeanu.
Doinas era un om cu mare putere de intelegere, spun prietenii. Un om care era mereu imbracat bine, chiar cochet, dar care adeseori dadea binete si disparea, isi aminteste Laura Iliescu.
„Ea era mai emotionala, dar deloc mai superficiala. Avea o inteligenta intuitiva, fara pereche, sunt convins ca pricepea totul si chiar mai mult. Citea, era o artista in felul in care intelegea.”
Gatea extraordinar si era mereu preocupata de ce ii face bine lui Doinas, spune Laura Iliescu. „Facea cele mai grele mancaruri fara sa se plictiseasca. Totul pentru Doinas.”
Lui Hurezeanu i-au ramas in memorie „cele mai bune prajituri din lume” si pilaful filipinez cu sofran. „Ea fiind si putin filipineza, cu ochii migdalati, de multe ori faceam gluma asta impreuna: „Filipineza e rugata sa faca pilaf filipinez”.”
st4
„Mare poet, dar îi cam plac servitoarele”. Aşa se şoptea în lumea literară despre Doinaş. Se îndrăgostea de femei de condiţie modestă, iar episoadele sale de infidelitate au devenit de notorietate. Irinel Liciu află şi trăieşte cu această criminală realitate: Doinaş înşală! Are chiar un episod în care îl părăseşte şi Doinaş are, astfel, şansa să scrie una dintre cele mai frumoase poezii din literatura română: „Astăzi ne despărţim”.
Dar Irinel Liciu şi Ştefan Augustin Doinaş rămân împreună. O iubire mare iartă trădările. Revoluţia din 1989 îi prinde galopând spre vârsta a treia. Ea respirând în ritmul vitalităţii lui. Doinaş devine membru al Academiei Române. Alexandru Paleologu şi alte personalităţi din lumea universitară românească îl propun, în 1992, pe lista pentru Nobelul literar. Intră în politică şi între 1993 şi 1996 e senator al României din partea Partidului Alianţa Civică. Îşi dă seama la timp şi admite la final: „calitatea mea de senator e nesatisfăcătoare“. Primeşte premii literare şi distincţii, conduce o revistă, „Secolul 20“. scrie tablete săptămânale în „Cotidianul”. Rămâne poet până la finalul vieţii.

st3

Sfarsitul?
El avea cancer, dar nu o forma grava. Daca ii rezista inima ar mai fi trait. „I-am vazut in ianuarie 2002, erau foarte stinsi. Ea gatea doar lucruri fara sare si piper. Mergeau din ce in ce mai greu”, isi aminteste Hurezeanu. L-a felicitat pe Doinas de ultima lui aniversare, pe 26 aprilie 2002. In luna mai a venit la Bucuresti si i-a cautat la telefon. „Irinel mi-a spus ca Doinas e internat. Avea o voce foarte stinsa.”
„Mereu imi spunea: daca i se intampla ceva lui Doinas, eu m-as omori. Am certat-o”, sopteste Laura Iliescu printre lacrimi.
Când a aflat că Doinaş a murit, Irinel Liciu şi-a dat seama că şi ea va muri, căci spunea adesea că nu i-ar putea supravieţui. Şi nu i-a supravieţuit. Era sâmbătă seara. Ea şi-a corectat cu fard imperfecţiunile bătrâneţii, de parcă urma să iasă la cină pe Victoriei. S-a aşezat la biroul lui Doinaş, în bibliotecă, a scris câteva cuvinte pe o foaie de hârtie. Apoi a luat un pumn de somnifere, s-a aşezat pe pat şi a murit. A găsit-o în zori menajera.
In dimineata când a aflat că Doinas a murit, Emil Hurezeanu a sunat la ei. I-a raspuns o voce de femeie care semana cu cea a lui Irinel. „Ce tragedie. Vreau sa vin la tine” si vocea mi-a spus: „Veniti, veniti. Doamna Irinel a murit acum o ora”. Era menajera lor care venise si o gasise pe Irinel in pat. „Am vrut sa vin, am mers, am parcat masina in fata si am vazut tot felul de procurori si politisti. N-am putut sa urc”, spune Hurezeanu. Nici Laura Iliescu n-a putut sa urce pana la apartament. „Am ramas acolo, jos, rezemata de usa. Era foarte cald.” Poetul si Balerina au fost inmormantati impreuna la Cimitirul Bellu. O placă de comemorare semnată de fostul partener al lui Irinel Liciu, Gabriel Popescu, le aduce un omagiu.

st5

Sursa Cristian Delcea Moartea poetului Ştefan Augustin Doinaş şi sinuciderea balerinei Irinel Liciu. 25mai 2013

La început suntem curaţi : Neprefăcuţi şi Nepătaţi !


pasare 0
La început suntem curaţi :
Neprefăcuţi şi Nepătaţi !
Avem mult curaj,
Dar nu-l folosim încă…de frică,
De abia după aceea lucrurile se înrăutăţesc
Şi, dacă nu greşesc prea mult,…cresc !
pasare 3
Apoi, ne integrăm şi alergăm..să…cerem unei femeii imposibilul
Pe care, AtenŢie !
Ea e capabilă să-l dea
…până ne ia în detenţie!
Dar,
…Ori cerem prea devreme
şi greşim, nerecunoscându-ne cererea în ceea ce primim,
…Ori cerem prea târziu,
când nici nu mai ştim pe unde să revenim…să ne primenim anii !
pasare 4
De fapt important e doar dacă nu uităm că e mai usor să faci copii,
Decât, ceea ce numim în termeni generali,…oameni !
Se spune că
Înainte de a renegocia cu lupul din tine, trebuie să-i pui botniţă…,
pasare1
Dar uite că eu, Nehotărât de…Neprihănit,
Am greşit şi un timp, am locuit în sufletul unei femei
Azi , de acolo,
Făcându-mi penitenţa !!
Am pretenţia că doar asta a făcut să ne amintim
Că felul lui Dumnezeu de a ramane Anonim
Este Coincidenţa !(Nicolae Doftoreanu- Tangoul nelinistit al vietii )

pagina Lia Neamt cluj 2014

Să nu ceri niciodată nimănui.Nimic. ..


v4
Să nu ceri niciodată nimănui.Nimic. Să nu ceri celor ce-s sătui
să nu ceri celor ce nu au un prînz căci unii au mâncat
şi ceilalţi sunt flămânzi.Rămâi, deci, tu, privind la mese
ca şi cum ai privi un cer întreg pe care două stele pot fi înţelese
şi altele nimic nu înţeleg.
Să nu te bucuri, nu, prea mult de Viaţă, de acest tumult care te face să-ţi închipui că nu-i tot una cu nisipu-I să nu-ţi închipui …
Căci aşa e:
ea face dintr-o vâlvătaie cenuşă ;
din cenuşă – vânt şi
din ce-i vânt face-o odaie fără pereţi, fără cuvânt. (Să nu..)
PASARE 2
Să nu fii întristat deloc şi să te simţi uşor..să ai o păpădie doar
şi tu să fii un nor şi să priveşti mai sus decît
un domnitor semeţ şi-n jos cu milă să priveşti
zîmbind : « Sărmane vieţi ! »
g3
Am învăţat de la apă cum să nu curg
am învăţat de la plug cum să nu ar
şi de la viaţă
cum să dispar.(Dialectica)
v24
Ea se gândeşte numai la ea
şi el se gândeşte numai la el
şi eu mă gândesc numai la mine
şi totul se-nvârte în jurul
unui inel
ce ne cuprinde pe fiecare-n parte ..şi asta e Viaţa
şi asta e Cel..ce spune că Umanitatea
nu e o fiară
ci este un miel.(Intocmai)

Trebuie să învăţ cum se moare
căci de trăit, omul trăieşte oricum
să învăţ de la păsările care dispar în cântec
de la cerul albastru care alunecă în trandafir
şi de la râul ce trece nepăsător dispărînd
peste banii peştilor
v54
Şi am ceea ce nu am vrut şi nu aş fi visat
tot ceea ce n-aş fi dorit
nici unui om
fiţi veseli şi nu încercaţi să înţelegeţi
de vreţi n-aveţi decît
să spuneţi că-s hermetic
că m-am închis în harfa unor gratii
ivite chiar din mine şi pe care le zgudui fără să se-audă.
nemaiavând nimic ce spune
spun că e bine.(Si am..)
v64
Eugen Jebeleanu (n. 24 aprilie 1911, Câmpina — d. 21 august 1991, Bucuresti), academician, poet, publicist si traducător român

pagina Lia Neamt cluj 2014

Nu-i cere iubirii să tacă..!!


nina3
Din mii de trăirii izbucnesc scântei
Înălţându-se spre ceruri, ca fumul de tămâie
Toate sunt rugăciuni fără de nume,
Ce spre Tine –şi caută drumul, tăcute..!!
LEL 3
Spune-i iubirii să tacă
Şi vei vedea că ea îţi va vorbii mereu
Nu există voce, care s-o oprească..
Nici ochi
leo
Speriat de schimbări îşi caută scuze
Ce dau din colţ în colţ
Zgârâind lustruiala
Ce cu atâta râvnă o arătăm..!!
În faţa iubirii pier măşti şi suntem goi
Doar acei Noi
Pe care Dumnezeu vrea să-i ajute,
Să se vadă, să se schimbe..!!
flori 5
Nu-i cere iubirii să tacă..!!
Pentru că , dacă te va asculta
Vei pierde cea mai mare sansă de schimbare
Apărută-n viaţa ta..!!(Giorgiana David-Vocea Iubirii )

pagina Lia Neamt cluj 2014

DICŢIONARUL ÎNŢELEPCIUNII..450 de ani de la nasterea lui William Shakespeare


a3
Oamenii ar trebui sa fie ce par; iar cei care nu sunt, n-ar trebui nici sa para.
O vorbă înţeleaptă adoarme într-o ureche bleagă.
Atâta timp cât mai putem zâmbi, cauza nu-i încă pierdută.
Iubirea este ca un copil care tânjește după tot ce poate atinge.
Am socotit totdeauna virtutea şi ştiinţa drept daruri mai mari decât nobleţea şi bogăţia.
Partea cea mai nobila a rațiunii este împotriva furiei mele. Ea imi spune ca este lucru mai prețios să ierți decât să te răzbuni.
Pânza vieții noastre e țesută din bine și din rău, laolaltă: virtuțiile s-ar preschimba in trufie de nu le-ar biciui erorile, iar viciile în disperare de n-ar fi mângâiate de virtuti.
Capriciile noastre sunt mult mai zăpăcite și mai schimbătoare, mult mai pasionate si mai nesigure, mai repede domolite și stinse decât acelea ale femeilor.
Viata e scurtă dar, nevrednic folosită, scurtimea ei ar fi încă prea lungă, chiar dacă așezându-ne călare pe acul de ceasornic am opri viața în loc după o oră.
Umilinţa e scara tinerei ambiţii, spre care cel ce o urcă îşi întoarce faţa; dar, după ce a urcat-o până în vârf, îi întoarce spatele şi se uită în nori, dispreţuind treptele de jos pe care le-a suit, ca să ajungă sus.
Înfrânge-ţi durerea, fii vesel de se poate, căci tot la zi ajunge şi cea mai lungă noapte.
a4
Sătul de toate, moartea îmi invoc;
Văd vrednicul cerşind pentru mâncare,
Medalii pe distinsul dobitoc,
Credinţa răsplătită cu trădare;
Văd mantii aurite pe zălud,
Şi ţol de târfă pe virtutea pură,
Perfecţia o văd proscrisă crud,
Şi laşul văd puterea cum o fură;
Talentu-l văd de cenzori sufocat,
Ştiinţa uzurpată de prostie,
Dispreţuit ce e adevărat,
Şi rob la rău cel bun şi de-omenie.
Sătul de toate, toate le-aş lăsa
De n-ar fi-n lume ea – iubita mea.(William Shakespeare-Sonet LXVI)

g2

Cum valurile înspre ţărm se-mping,
Schimbându-şi locul val cu val din urmă,
Şi orele din noi se tot preling,
Minut peste minut se duc, se curmă.
Întâi ni-e naşterea luminător,
Apoi matură gloria irumpe;
Malefice eclipse ne-mpresor,
Şi Timpul, darnic ieri, azi daru-l rumpe.
Cea jună floare Timpul străpungând,
El trage brazde-n faţa cea frumoasă;
De al naturii miez mereu flămând,
Nimic nu cruţă crâncena sa coasă.
Dar versul meu i-o face, sper, în ciudă
Cântându-te, prin ani, în mâna-i crudă

l9
Să fii ce eşti,
Cu fruntea sus să vezi
Doar ce-i frumos şi bun!
Să fii din piatră, din granit,
Când cei din jur te-or fi jignit!
Nu-ţi pese de ţăruşul lor!
Ei sunt moşnegi,
Tu fii voinic!
Să fii în suflet un erou!
Să ştii să dai, dar să şi iei la rândul tău!

m3

Shakespeare a trăit fix 52 de ani (23 aprilie 1564 – 23 aprilie 1616), dar intervalul fertil din punct de vedere literar a durat doar din 1590 până în 1613, scriitorului atribuindu-i-se un număr de 38 de piese de teatru, 154 de sonete si alte 5 poeme.
Viaţa Bardului are două perioade distincte, în care nu se ştie exact cu ce s-a ocupat acesta. Biografii vorbesc despre asa-numitii „Lost Years”, anii (1578-1582) de dinaintea insurătorii cu Anne Hathaway (o femeie mai în vârstă cu opt ani, deja însărcinată – cu cine? – în momentul incheierii căsătoriei, fapt ce a produs un mare scandal în familie), dar si anii scursi intre momentul căsătoriei si reprezentarea primei părţi din „Henric al VI-lea” la Rose Theater (1585-1592), când se pare că, printre altele, Shakespeare ar fi călătorit în Italia li s-ar fi înrolat în marina militară.
In plus, aceiasi biografi pomenesc de posibilul fiu nelegitim – sau doar fin? – al scriitorului, viitorul Sir Will Davenant, nascut in 1606, dintr-o presupusă legătură adulterina a lui Shakespeare cu nevasta primarului din Stratford, localitate în care scriitorul revenea periodic pentru a-si vizita familia (cu toate că intrerupsese relaţia cu Anne Hathaway). Apoi, este de notorietate disponibilitatea sa pentru relaţii homosexuale, unii speculând chiar că Doamna Brună din Sonete ar fi fost, de fapt, protectorul său, lordul Southampton.
Toate aceste enigme, coroborate cu alte si alte detalii picante, au contribuit la crearea legendei unui ins dilematic, greu de fixat in insectarul uman comun. Pe cale de consecinţă, de ce nu ar putea exista dubii sau interpretări controversate nu doar ale vietii, ci si ale operei unui personaj care intrigă atât de mult?

sursa David –Silviu Boerescu-Marele mister al lui Shakespeare. Cine a fost Shakespeare?

pagina Lia Neamt cluj 2014

Enescu va rămâne pentru mine absolutul prin care eu îi judec pe alţii” Yehudi Menuhin


yeh2

Unul dintre cei mai mari muzicieni ai secolului al XX-lea. Un fabulos violonist. Dirijor. O carieră longevivă – 70 de ani –, una dintre cele mai prestigioase din istoria muzicii.
S-a născut la New York, la 22 aprilie 1916. Descendent al unei familii de evrei emigranţi din Rusia., Yehudi Menuhin incepe studiul viorii la varsta de 3 ani, cu Sigmund Anker. Cariera sa debuteaza la varsta de sapte ani, cand sustine o reprezentatie in care interpreteaza Concertul pentru vioara a lui Mendelssohn.

yeh3

În 1927 a venit în România să-l întâlnească pe George Enescu, de la care a luat lecţii de vioară. Se mândrea că este elevul lui Enescu. Asta după ce, copil-minune de la 7 ani, a cântat, cucerind publicul cu concertul nr. 1 de Mendhelson Bartholdy. Avea nevoie de un maestru. Şi l-a găsit pe George Enescu, despre care scria: “Enescu mi-a dat lumina care a ghidat întreaga mea existenţă”.
La 11 ani a venit la Sinaia, la Vila Luminiş, şi l-a găsit pe al său maestru, după care nu i-a mai despărţit decât moartea lui Enescu. L-a legat de Enescu o misterioasă prietenie, o rară bucurie intelectuală.
Mai scrie despre el: “Enescu va fi una dintre marile descoperiri ale secolului al XXI-lea. Enescu a fost cel care mi-a aprins imaginaţia, deschizându-mi o perspectivă în tumultul şi măreţia lui Bach.
Enescu va rămâne pentru mine absolutul prin care eu îi judec pe alţii”.
Din cauza lui Enescu, Yehudi Menuhin a rămas un mare prieten al românilor. Primul festival Enescu s-a bucurat de umărul său. A fost sufletul festivalului. A făcut totul, ca şi cum ar fi fost român.

Yehudi Menuhin n-a fost numai copil-minune, dar a fost şi un adolescent magnific, care a făcut turnee ambiţioase în lumea întreagă. A fost considerat un timp îndelungat cel mai bun.
A fost căsătorit de două ori, căsnicii din care au rezultat patru copii.
Doi cu prima sa soţie, Nola Nicholas, şi doi din a doua căsătorie, soţia sa fiind balerina britanică Diana Gould.
A fost un artist foarte implicat în toate nevoile vremii sale.
De exemplu, în cel de-al doilea război mondial, la vârsta de 25 de ani, a susţinut circa 500 de concerte pentru trupele aliate. N-a ţinut cont de cortina de fier, a călătorit în ţările estice, ştiind câtă nevoie era de muzică. Mai cu deosebire în Ungaria, din cauza marii sale iubiri pentru Bela Bartok, acest mare compozitor. Yehudi Menuhin s-a distins interpretând sonata pentru vioară-solo a lui Bartok.
După război cânta pentru cei care-au supravieţuit lagărelor de concentrare.

În 1959 s-a stabilit la Londra. După mult timp, 25 de ani – cere cetăţenia anglicană.
În 1958 înfiinţează prima orchestră de cameră, în care cântă acompaniat de sora sa Hephzibah Menuhin.
yeh4
A fost mereu în căutare de lucruri noi, de muzică nouă.
A condus festivaluri muzicale devenite celebre: Bath, Windsor, Londra, Gstaad, localitate in care, incepind din 1963, a fondat o Academie de muzica ce urmarea perfectionarea tinerilor violonisti, violisti si violoncelisti selectati dintre cei mai talentati muzicieni aflati la inceputul carierei. A fondat o orchestra de camera, alaturi de care, in ipostaza de solist si dirijor, a sustinut numeroase concerte educative in intreaga lume.

A dirijat orchestre prestigioase din Europa si America, de-a lungul a aproape sapte decenii in care a fost presedinte al Asociatiei Dirijorilor Filarmonicii Regale din Londra, dirijor de onoare al Festival Strings Orchestra, dirijor-presedinte principal al Filarmonicii Hungarica.
A colaborat cu misteriosul muzician indian Ravi-Shankar.
Activitatea sa discografică este de admirat. Una dintre cele mai importante imprimări este cea din 1933, când a cântat împreună cu George Enescu – “Concertul pentru 2 viori” de Bach, disc care obţine Marele Premiu al discului Gramophon.
În 1963, la Londra, într-un mare concert, Yehudi Menuhin introduce pentru prima dată simfonia I de George Enescu, lucrare pe care englezii o cânta cu ardoare în fiecare an.

A fost un muzician care a iubit mereu instrumentul la care a cântat, vioara – a scris şi un fel de manual în 1972 – “6 lecţii de vioară”.
Iar în 1977 scrie o carte autobiografică – “Călătorie neterminată”. A fost un talent incontestabil, mulţi au văzut în el geniul.

yeh 1
Mi-l aduc aminte frumos şi elegant, cu acel profil aristocratic, ascultând-o pe Silvia Marcovici şi spunând încântat: “E aproape perfect!”.
Generozitatea si implicarea in scopuri nobile i-au adus merite de exceptie pentru care a devenit Comandor al Legiunii de Onoare, Cavaler al Ordinului Olandez Orange-Nassau, Honorary K.B.E.; la acestea se adauga o serie de distinctii importante: Crucea Ordinului Federal al Germaniei, titularizarea in rindurile Legiunii de Onoare Franceze, Ordinul Belgiei, precum si numeroase distinctii in premii internationale printre care „Nehru”, pentru Recunoastere Internationala. Investit cu titlul de Doctor Honoris Causa al celor mai prestigioase universitati din lume, printre care Oxford, Sorbona si Cambridge, Yehudi Menuhin a primit titlul de lord din mina reginei Elisabeta a II-a a Marii Britanii ca recunoastere a meritelor sale artistice.

A murit în 1999, la 12 martie, la vârsta de 83 de ani. Şi încă dorea să facă multe lucruri noi.

sursa Rodica Mandache -Yehudi Menuhin, aproape roman (1 martie 2013)