Damele, domnule! Aveau obiceiul sa-mi zica Iancule, iar unele chiar ‘mă Iancule!’

caragiale 6

In viata, femeile din viata lui Ion Luca au fost mama sa, Ecaterina L. Caragiale, sora lui, Lenti (Lenci), Maria Constantinescu, mama lui Mateiu, Veronica Micle, Momuloaia, Leopoldina Reinecke, sotia sa Alexandrina (Didina) cu fiica sa, Ecaterina, Cella Delavrancea (fiica prietenului sau Barbu Stefanescu Delavrancea) si toata lumea femeilor din timpul sau. Asta se vede bine oglindindu-se in personajele sale feminine care domina lumea barbatilor, sunt abile, trag sfori, au interes si-l rezolva urgent, caci se prefac umile, semiagresive, batause, sarcastice, dominatoare.
Femeile lui Caragiale nu au inhibitii, le place sa vorbeasca, sa ciripeasca, sa se lamenteze, sa gesticuleze, sa se isterizeze.

caragiale 5

In dosul acestor crochiuri feminine, se arata un nenea Iancu, un pic misogin sau cum se spune – nu foarte moral – amoral. Dar in viata de toate zilele a fost respectuos, curtenitor, iubitor cu femeile din familia sa.. Caragiale a fost un mare meloman si a facut din cronica un basm si nu un articol in termeni tehnici.
Cella Delavrancea l-a adorat si scrie: ‘Caragiale a fost un ???? . Cine a avut norocul sa-l asculte vorbind, oriunde la o adunare, ori intr-un ungher din vagonul restaurant, n-are să uite niciodată această icoană a inteligentei omenesti’. Caragiale o poreclea pe Cella – Aghiuta.
Lenci
Lenci(Elena) sora lui de care il lega o iubire frateasca, dar si o prietenie asa ca intre barbati. Avea sa moara de cancer si asta l-a dezechilibrat pe Caragiale. Stim ca a existat o corespondenta frumoasa intre ei, dar as mentiona aici o scrisoare a lui Caragiale din 1905.
‘Mi se anunta ca nenorocita de sora-mea a intrat in faza finala a bolii. A fost supusa unei punctii pentru extragerea apei care o suferea si acum, foarte redusa de puteri, simte dureri ingrozitoare care ii ajung pana la inima. Doctorii care au intepat-o spun ca cel mult o luna, doua poate sa o mai duca – mai departe remisiune nu este de sperat.’
Si Lenci raspunde scurt: ‘Draga Iancule, Mama ti-a scris destula biblie (adica lucruri serioase). Eu iti scriu numai ca te doresc si ca iti doresc ca intotdeauna sa fii sanatos si multamit. A ta sora Lenci’.
Lenci si Caragiale isi scriau si foloseau adesea expresii grecesti ca ‘Plusios tu casmu’ – bogatie a lumii. Ei nu vorbeau greceste, dar auzisera expresia la bunica lor si surorile tatalui care vorbeau inca limba. Invatata in casa parinteasca, Caragiale folosea aceasta expresie cu un pic de ironie – desi era un apelativ afectuos. Lenci isi adora fratele si scrisorile ei erau induiosatoare.
‘Dragul meu frate,/ Cu tot dorul meu de tine, du-te si plimba-te unde vrei si sa-ti iasa afacerile. De mine nu avea grija, ma ingrijesc, ca multumirea sa-ti fie deplina sa ma gasesti sanatoasa. Sora ta care te doreste mult, Lenci.’
Ecaterina Caragiale care a trait mult, aproape 90 de ani, a murit in 1954. Era fiica lui Caragiale si a Alexandrinei Burelly. I se spunea Tuski si uneori Kothinka. A fost cunoscuta drept Ecaterina Logadi si cunoscuta in ipostaza de memorialista. A lasat un foarte interesant manuscris, cuprinzand amintirile sale despre scriitor si viata de familie, alaturi de parinti si de fratele sau, Luca.

caragiale8
Ecaterina Momolo – Momuloaia – care i-a lasat o buna mostenire, partea cea mai importanta fiind o mosie-n Vlasca. Cam tardiva, se plangea Caragiale, dar a fost zana buna, zana din poveste.
Unul dintre cele mai controversate procese din istorie a avut loc după 1885. Cunoscut drept un mare cheltuitor şi mereu dator, a reuşit să pună mâna pe o avere impresionantă. Postum, figura sa a ajuns pe bancnota de 100 de lei. Ştiri pe aceeaşi temă „The Guardian“, despre Castelul Bran: Mai mult un kitsch decât ceva ca… Mătuşa lui Caragiale, Ecaterina Cardini (poreclită Mumuloaia), era nepoata unui negustor din Şcheii Braşovului. S-a căsătorit cu un italian bogat zis Momolo. „Acesta deţinea mari averi. Era stăpânul terenului ce se întindea în zona Universitaţii, unde a construit şi primul local de teatru din Bucureşti. La colţul Căii Mogoşoaiei (Calea Victoriei de astăzi), ţinea cofetărie şi restaurant, cu bucate apusene şi orientale. Specialităţile lui erau curcanul umplut, răciturile, baclavalele şi îngheţatele. La sugestia Mumuloaei, soţul acesteia a cumpărat şi un club în care se ţineau balurile mascate ale celor „suspuşi”, mai ales ale apărătorilor liniştei publice şi ale odraslelor celor bogaţi. La Berlin, şi-a cumpărat un mic hotel. Gurile rele din Şcheii Braşovului spuneau, nu fără temei, că îl folosea şi în alte scopuri decât în cel de a caza drumeţi. Noaptea, hotelul berlinez al Momuloaiei se transforma în bordel. Banii luaţi de la prostituate au fost puşi la păstrare, pentru zile negre“, se arată într-un documentar publicat de casasfatului.ro. Rudele mai apropiate ale Mumuloaiei, dar şi soţul ei, au murit până în 1959. Femeia a mai trăit 20 de ani timp în care a strâns averi mari, aproape trei milioane de galbeni. Imediat după moartea femeii a început războiul pe avere. Au apărut fii şi fiice ilegitime, dar şi escroci care cereau o parte din avere. Până în 1908 au avut loc 15 procese. În cele din urmă, Caragiale, apărat de Barbu Ştefănescu Delaveancea, a reuşit să obţină o şesime din marea avere. În 1905 a moştenit şi averea surorii tatălui său şi s-a mutat la Berlin. Caragiale a vrut să dea mită ca să devină profesor la Braşov Procesul nu a fost singurul scandal din viaţa scriitorului. „Istoria scrie că Ion Luca Caragiale a încercat să se angajeze ca profesor la Liceul Andrei Şaguna, dar nu a fost acceptat. Pe vremea aceea nu erau primiţi decât profesorii care şi-au luat licenţa la Viena şi Berlin. Ion Luca Caragiale a fi vrut să-l „mituiască” pe directorul de atunci al liceului, oferindu-se să susţină financiar, timp de un an, pe copilul acestuia, aflat la studii la Viena. A fost refuzat în mod public, destul de dur, după care a renunţat să mai devină profesor la şcoala braşoveană“, mai scrie casasfatului.ro.

CARAGIALE1
Alexandrina Burelly, sotia
Când s-a îndrăgostit de Alexandrina Burelly, aşa a fost. El îi spunea Didina.
Cunoscând-o pe frumoasa lui sotie, puteai citi adanc în sufletul lui Caragiale: ‘Era un îndrăgostit al vietii expresive’. Era o femeie rafinată, scrie Cincinat Pavelescu: ‘Sotia marelui Caragiale, femeie de o bunătate si de o supremă distinctie, era nepoata castelanei Parepa .

In timpul când era director al Teatrului National, Bucurestiul a avut sansa unui turneu al actritei franceze Sarah Bernard. O fată frumoasă căuta un bilet la reprezentatia-eveniment. Nu mai erau locuri. Dar întâmplarea, destinul, zeul AMOR l-a adus tocmai atunci pe nenea Iancu in fata teatrului. Si ‘coup de foudre’ s-a indragostit de zvelta fata care dorea s-o vada pe Sarah Bernard. Aceasta fată frumoasă i-a devenit devotata sotie ce avea să-i echilibreze viata, căci el atunci scria ‘Mă, eu am fost om fără noroc! Până şi cariera în viaţă mi-am gresit-o… făcându-mă scriitor!’.
Era în anul 1888 si Caragiale avea 36 ani. S-a îndrăgostit de fata, s-a interesat cine e. Era fata unui arhitect de origine italiana Gaetano Burelly. A doua zi dimineata, cu noaptea-n cap, după multe ore de nesomn, cine suna la uşa arhitectului? Caragiale îndrăgostit.
Mi-o dai, tata socrule? – asa direct.
Pe-atunci era directorul Teatrului National.
Era tânăr si îndrăgostit.
Au avut o casnicie fericita, binecuvantata cu doi copii: Ecaterina (Tuski) si Luca (Luchi). Băiatul a murit foarte tânăr, dar tot a rămas un volum de poezii şi proză de factură modernă ‘Jocul oglinzilor’. De la Ecaterina Logadi a rămas un interesant manuscris, cuprinzând amintirile sale despre scriitor si viata lor de familie.
Si-a iubit atât de mult nenea Iancu sotia lui blândă si devotată, încât nu-si mai apăra hipersensibilitatea cu ironia lui ascutita: ‘Uneori, ochii i se umpleau de lacrimi privindu-şi frumoasa familie’, scrie Cella Delavrancea. Ar fi dorit ca familia lui să nu se indepărteze de el nici o clipă. ‘Aşa a fost el’, mai spune marea pianista. Aşa au fost ei.
‘Mergeam cu el si cu doamna Caragiale, cu fiul si fiica lor, la concertele simfonice de la Berlin. Mi-aduc aminte cum ne-au podidit lacrimile pe câtesicinci deodată la o modulaţie din Simfonia a V-a. O doamnă lângă mine a întrebat mirata ‘De ce plangeţi cu toţii deodată?’.
Intr-un numar din Adevarul (3 mai 1893), la o rubrica umoristica, Caragiale marturiseste ‘sunt om insurat, ma omoara nevasta (nu Talia – astalalta). Imi trage sageti, nu la piept, la urechi si nu numai doua’. Rubrica intreaga suna asa: ‘Cine de ce are frica?.
Copilul – de bătaie. Titu Maiorescu – de pensioane de domnişoare, aluzie la procesul de la Iaşi din 1867. Tache Ionescu – de Pall Mall Gazette. Caragiale – de nevastă. Anton Bacalbaşa – de Caragiale ( era directorul lui la Moftul Roman)’.
Deseori, când se vorbea despre veselia lui Caragiale, Alexandrina Caragiale răspundea, ca mai târziu Vlahuta.
– Un om vesel? Nu! Un om foarte trist. E multă durere sub glumele lui.
O poveste intima din viata si familia lui nene Iancu
O vara buna a mamei mele, nascuta Bucsan, coboratoare din spatarul Bucsan decapitat de turci in secolul al XVI-lea auzise ca nepoata ei frumoasa se măritase cu un scriitor care avea reputatia că intârzie prin berării si bătrâna aristocrată venea uneori prin Bucuresti, dar isi inchipuia că acest om trebuie să fie imposibil si fără nici o manieră – un om care trăieste prin culise si prin berării.
Caragiale a luat-o intr-o zi de brat pe Didina să meargă la castelana la Parepa. Dimineata, căldura de iunie, praf. Pe la 9 si jumatate ajung. Nobila mătusă dormea. El urca-n pod printre mobile, tablouri si cărti scrise în chirilica, greacă, frantuzeste. Amator priceput in mobile si cărti rare, Caragiale uită să coboare si pe la 12 se apleacă pe gaura podului si strigă ‘Aduceti-mi doua cepe, mămăligă, brânză si un clondir de vin, că eu nu mai cobor la masă. Cucoanele să nu mă aştepte. Am treaba aici, in pod.’
Stupoare generală. Dejunul a fost rece si tăcut, dar nu s-a rostit nici un cuvânt de dojană.
Caragiale coboară pe la 4, încarcat de editii princeps, pergamente inflorite, istorice vechituri. Isi dase perfect seama de impresia detestabilă ce pricinuise. Se cuvenea o reparatie.
A iesit în sat şi s-a întors cu un buchet artistic şi multicolor.
Si-a pus smochingul, ghetele de lac, a trimis inainte o scrisoare în frantuzeste castelanei, în genul lui Voltaire – cerand scuze.
Scrisoarea, spiritul, florile, galanteria exagerată a stilului, ortografia impecabilă au impresionat-o adânc pe castelană.
Si când i-a făcut o reverenţă ca la curtea domnească, biata doamna Bucsan s-a pierdut în faţa acestui senior de la curtea lui Ludovic al XIV-lea. Toată seara, nenea Iancu – numai vervă, politetă elocintă carneliana, spirit rafinat. La plecare a primit tot ce a dorit din pod si a rămas nepotul favorit. A venit des la Parepa.
Caragiale ii observase slăbiciunea. Era umilită ca sotul ei, fost prefect de Prahova sub domnia lui Cuza, murise doar cu gradul de maior. Si Caragiale i-a spus: ‘ – Hai, tanti, să-l avansăm noi general. Gradul postum. Si i-a facut carti de vizita la Mützner, litograful curtii regale – «D-na Smaranda Colonel M, născuta Bucsan»’.
Si când să-i facă alte cărti de vizită cu grad de general (dupa 12 ani), castelana foarte înaintată în vârstă a inchis ochii.
Idilele lui nenea Iancu
E adevarat, nu-i adevărat, I.L. Caragiale a avut pe rând o idila semivinovată cu Veronica Micle – fapt iertat de Eminescu. Era prieten cu nenea Iancu. O altă aventură amoroasă a urmat, numita de Caragiale ‘amoroasa cu Leopoldina Reinecke’.

caragiale 9
Apoi o legatura neoficiala cu Maria Constantinescu, din care s-a născut viitorul autor al cartii ‘Craii de Curtea-Veche’, Mateiu Caragiale, care a fost legitimizat si recunoscut de tata. Si-apoi se spunea că a părăsit-o ‘pentru o căsatorie avantajoasa’, scrie Serban Cioculescu in ‘Caragialiana’. Dar n-a fost asa. Caragiale s-a îndragostit de Alexandrina Burelly pentru ochii ei nespus de frumosi. ‘Ochii ei cei mai frumosi’, cum spunea Caragiale. Dar n-a avut zestre si nici n-a interesat-o mondenitatea, lumea bună, pur si simplu, n-a fost interesată. Ba chiar dupa Post Justas Nuptias, a incetat să o frecventeze. L-a iubit, l-a ingrijit, i-a fost foarte devotată lui Caragiale, care era si el un foarte iubitor sot si un tata minunat. I-a căzut din cer o mostenire – ‘averea Momuloaiei’ si asta le-a dat putina tihna.
I.L. Caragiale a fost un om de mare candoare sufleteasca si asa a fost si sotia lui. Afost un om foarte trist. Sotia lui, minunata lui sotie, eleganta, blanda, i-a urmarit mereu ‘steaua’. L-a admirat, l-a iubit si i-a dat acea stabilitate formidabila. Cu toate ca I.L. Caragiale iubea cafeneaua ca pe o amanta, ca pe o a doua sotie, Alexandrina, iubitoare, statea acasa si-l astepta.
Ştia bine că nenea Iancu e trist, uneori chiar depresiv, si de aceea facea tot ce se poate spre a-si regăsi buna dispozitie acasă, glumind, râzând, ascultând muzică bună – Beethoven, Mozart, Grieg, Scarlotti…
Damele, domnule! Aveau obiceiul sa-mi zica Iancule, iar unele chiar ‘mă Iancule!’. Nici un respect.

caragiale10
E mai putin cunoscut faptul că I.L Caragiale s-a stabilit in 1905 la Berlin, unde a și murit. Mai înainte avusese o tentativă de a se stabili la Cluj. Motivul a fost că cu câtiva ani mai inainte a fost acuzat de plagiat pentru „Năpasta”, iar criticii au fost foarte virulenți. Cu o imagine aproape terfelită a dorit să plece spre Ardeal, însă atacurile la adresa sa au continuat. Pleacă în Germania și ajunge la Berlin, unde se decide să se stabilească definitiv.
Moartea l-a smuls pe Caragiale din plină fericire. L-a lovit dintr-odată si l-a luat de lângă blânda lui sotie. Ea l-a găsit. A îndrăznit să intre în camera unde dormea singur. Suferea de insuficienţă cardiaca, boli de bătrâneţe uşoare, avea doar 60 de ani.
Un tipăt a sfâsiat ziua. Cella Delavrancea care cânta Schumann la pian, ‘marea sonată’, a fugit spre odaia de culcare a lui Caragiale. N-apăruse la ora 11:00. Era ingrijorată Uşa era deschisă. El, lunecat jos, lângă pat, cu mâna stângă crispată, pe cearşaf, capul dat pe spate, faţa albă, ochii ficsi. Ingrozită, sotia îl privea.. l-a văzut, a tipat. Cum? Cum? In ajun fermecase cu povesti si voie buna pe toată lumea.

caragiale 7
‘Moartea îl atinsese rapid, fără sovăire, aşa cum desigur si-o dorise, verb fără adjectiv. De-atunci n-am mai studiat sonata lui Schumann. Nici n-am suportat s-o aud. Cum să faci loc durerii asa, pe neasteptate?’
Rămăsitele pământesti au fost expuse în capela cimitirului protestant Erster Schöneberger Friedhof si depuse, la 14 iunie, în cavoul familiei, în prezenta lui Gherea, a lui Delavrancea si a lui Vlahută. Cinci luni mai târziu, la 18 noiembrie, sicriul cu rămăsitele sale pământesti a fost adus la Bucuresti si, la 22 noiembrie 1912, s-a făcut înmormântarea la cimitirul Şerban Vodă. Cortegiul funerar, format la biserica Sf. Gheorghe, a făcut un ocol prin fata Teatrului National si a continuat apoi drumul până la cimitir, în fruntea miilor de bucuresteni care au luat parte, la această solemnitate aflându-se toti marii scriitori ai timpului.
SURSA
Rodica Mandache- Doamnele domnului Caragiale.Jurnalul.ro-/4 mai 2012
Simona Suciu-Caragiale s- a luptat ani întregi pentru averea unei mătuşi din Braşov/1 noiembrie 2013 adevarul.ro

agentia.org.-Caragiale a plecat din tara după ce a fost acuzat de plagiat /30 ianuarie 2012

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s