DICŢIONARUL ÎNŢELEPCIUNII…IMMANUEL KANT


kant

O educaţie bună este izvorul întregului bine în lume.
Nu importă ce face natura din om, ci ceea ce el însuşi face din sine.
E cea mai mare însemnătate ca toţi copiii să înveţe de mici să muncească.
Cerul i-a dăruit omului, spre a-i recompensa toate greutăţile, trei lucruri: speranţa, visul şi zâmbetul…
Nu trebuie să dăm crezare la tot ce spun oamenii, dar nici să credem că ei vorbesc absolut fără de vreun temei.
Adevărul e sublim şi de aceea urăşte el minciuna şi prefăcătoria. Are un sentiment profund faţă de demnitatea naturii umane. Se preţuieşte pe sine şi consideră omul o creaţie demnă de respect. Nu suportă niciun fel de supunere josnică şi din pieptul lui nobil respiră libertate. Are oroare de orice fel de lanţuri, de la cele aurite, purtate la curte, până la cele de fier greu ale sclavilor de pe galere.

kant 3

290 de ani de la nastere!!

Immanuel Kant se naste la 22 aprilie 1724 la Königsberg, în Prusia orientală.Oras prosper, avea o universitate, era deschis comertului maritim ,Kant va spune că este un oras „adaptat dezvoltării cunoasterii oamenilor si a lumii, si în care, fără a călători, această cunoastere poate fi însusită”. Kant va iesi rareori din orasul său. Provine din mediul social sărac. Tatăl său era mester selar. Mama sa i-a dat o educatie riguroasă, pioasă si deschisă cunoasterii.
Învată să scrie si să citească în Hospitalschule, o suburbie a orasului. Contrar celor invocate de Kant, strămosii săi nu erau originari din Scotia, străbunicul său, Richard Kant, fiind de fapt de origine baltică, născut la Prökuls, oras situat astăzi în Lituania. Fiul lui Richard se stabilise ca mester selar în Mamel, unde îl învată meseria pe fiul său, Johann-Georg, care se va instala la Königsberg. Cele două fiice ale lui Richard Kant se vor căsători cu scotieni si aceasta e probabil originea credintei lui într-o ascendentă scotiană. Mama lui Immanuel Kant, Anna-Regina, născută Reuter, originară din Nürnberg, era la rândul ei fiica unui selar. Gratie sprijinului unui pastor, prieten al familiei, Albert Schultz, Kant poate intra la colegiul Frederic (Fridericianum). Elev strălucit, îsi însuseste o bună cunoastere a autorilor latini. Învătământul la colegiu este preponderent religios, în spirit pietist; regulile erau stricte si nu existau vacante. Fiecare gest al existentei era impregnat de acest spirit, lucru redat de Kant în Religia în limitele ratiunii simple (1793). Fiecare elev trebuia să se trezească la 6 dimineata, iar cursurile începeau la 7. Miercurea si sâmbăta se făceau cursuri facultative de matematici, franceză si poloneză. Studiul limbilor elină si ebraică era obligatoriu, alcătuind baza învătământului teologic. În schimb, nu se predau stiintele naturii si istoria. Profesorul său, Heydenreich, îi va deschide gustul pentru literatura latină clasică.

În toamna anului1740 vârstă de 17 ani, intră la Universitatea din Königsberg la Facultatea de Teologie, la care urmează si cursuri de filozofie, fizică, matematică. Mentorul său a fost Martin Knutzen care l-a îndrumat spre studiul filosofiei lui Wolff si al fizicii lui Newton. Kant se orientează spre sectiunea clasică, Lateinschule. Disciplinele principale erau latina (până la 20 de ore săptămânal) si teologia De aici dragostea lui Kant pentru poezia latină si aversiunea fată de formalismul cultului religios. Kant va lucra trei ani la Reflectii asupra unei veritabile evaluări a fortelor vii, lucrare care va fi imprimată în 1746 a cărei versiune definitivă datează din 1749. În 1747 părăseste universitatea înainte de a obtine toate gradele, din pricina mortii tatălui său. Devine astfel preceptor în familii nobile si burgheze din împrejurimile Königsbergului. În perioada 1747-1750 lucrează în satul Judtschen, foarte aproape de Gumbinnen, unde se ocupă de educatia fiului pastorului Andersch. În1750, în timpul verii, merge în cealaltă extremitate a provinciei, la Osterode, unde îsi găseste un post de preceptor în familia unui proprietar de pământuri, Major von Hülsen, care îi încredintează educatia a trei tineri. Apoi devine preceptor la contele de Keyserling, pe lângă contesa de Keyserling, care va schita si primul portret cunoscut al lui Kant. Întors la Königsberg, scrie Cosmogonie, sau eseu asupra deductiei originii Universului, a formării corpurilor ceresti si a cauzelor miscării pornind de la legile miscării universale a materiei si ale lui Newton. În 1754, putem sti dacă Terra îmbătrâneste din punct de vedere fizic,iar, în 1755, scrie Istoria universală si teoria cerului sau eseu asupra conceptiei si originii mecanice a ansamblului Universului după principiile lui Newton. Lucrarea din urmă a apărut anonim în primăvara lui 1755 si continea o dedicatie pentru regele Frederic II, dar editorul dă faliment si lucrarea nu apare la data prevăzută.

kant 1
În 1755, se întoarce la Königsberg; pe baza scrierilor sale, se pregăteste pentru Magisterexamen (echivalentul actual al doctoratului) si obtine din partea universitătii autorizatia de a preda acolo cursuri în calitate de Privatdozent. La 17 aprilie 1755 îsi sustine „disertatia magistrală” intitulată „Schită sumară a câtorva meditatii despre foc”, un manuscris de douăzeci de foi în limba latină. Ceremonia oficială de învestitură si de promovare solemnă în gradul de „Magister” are loc pe 12 iunie. Decanul tine un discurs privitor la o problemă de limbă ebraică iar noul Magister face un expozeu în latină la capătul căruia mulţumeste comunitătii stiintifice pentru bunăvointa de a-i fi deschis portile cunoasterii. În urma disertatiei „Principiorum primorum cognitionis metaphysicae nova dilucidatio” i se acordă, la 27 septembrie 1755, „venia legendi”. Kant devine asadar Privatdozent, adică un profesor plătit de studentii săi si nu de către stat. Schultz îl va întâmpina, în momentul primirii, cu întrebarea: „În inima dumneavoastră, vă temeti de Dumnezeu?”. Va rămâne acolo vreme de 15 ani (până în 1770). În aprilie 1756, Kant îi cere lui Frederic al II-lea să-i acorde postul de profesor extraordinar (adică fără remuneratie), rămas vacant de cinci ani, si redactează astfel a treia disertatie latină regulamentară (Monadologia fizică), însă cererea sa este respinsă si statul suprimă postul vacant; Kant avea să astepte încă paisprezece ani înainte de a deveni profesor. Universitatea îl numeste în 1765 sub-bibliotecar la Biblioteca Regală, post foarte prost plătit (va renunta la el în 1772), pentru a spori firavele sale venituri si a răscumpăra într-un fel esecul candidaturii pentru catedră.
În 1770, Kant este în fine numit profesor titular („professor ordinarius”) la catedra de logică si metafizică cu a sa Disertatie asupra formei si principiilor lumii sensibile si ale lumii inteligibile. Este prima schită a unei filozofii propriu-zis kantiene. În timpul primelor cursuri de iarnă va preda logică, metafizică, stiintele naturii si matematici, iar mai apoi cursuri de geografie fizică, de etică si de mecanică. Cursurile sale atrag rapid un numeros auditoriu. Până atunci, Kant publicase intens. Va înceta să publice vreme de zece ani, timp în care îsi va elabora opera cu caracter enciclopedic; Kant se interesează de tot: frumosul, stiinta, politica, Revolutia franceză, dreptul, cutremurul de la Lisabona si maladiile cerebrale. Va preda, de altfel, în aproape toate disciplinele.
Kant avea 57 de ani si era deja celebru prin ceea ce publicase anterior, dar adevărata sa operă abia începe

kant 6
Ratiunea nu poate cunoaste totul. Ea este deci limitată în domeniul cunoasterii. În schimb, are o valoare în domeniul practic, asadar moral. Aceasta este tema Criticii ratiunii practice, publicată în 1787.
În 1780 devine membru în Senatul universitătii, iar în 1787 membru al Academiei de stiinte din Berlin. În semestrul de vară din 1786, este numit pentru prima oară rector, titlu conferit de Frederic II.
Kant va rămâne profesor până în 1797. De la 7 la 10 dimineata cursurile de filozofie alternează cu antropologia, geografia fizică si uneori fizica si matematicile. Nu-si citea cursurile ci vorbea liber, desi urma întotdeauna un manual de bază pentru a satisface prescriptiile academice prusace. În 1794, guvernul prusac îi interzice să se ocupe de materiile religioase în cursurile si publicatiile sale, lucru pe care Kant îl acceptă.
Viata personală
Viata lui Kant se confundă cu viata profesională si cu doctrina sa. Nu a fost căsătorit si nu a părăsit niciodată granitele tării. Traiul său este unul tihnit, sănătos si regulat: trezit la 5, îsi începe ziua fumându-si pipa si luând ceaiul; lucrează apoi până la 7, ora primului curs. La întoarcere, lucrează până la orele 13.

kant4

E timpul prânzului, singurul său moment de repaus din zi. Nu mănâncă niciodată singur. Invitatii săi, în număr de trei până la nouă, pentru ca ansamblul convivilor să nu fie inferior numărului Gratiilor nici superior celui al Muzelor, nu sunt preveniti decât în dimineata respectivă, pentru a nu trebui să renunte la o altă invitatie: nu vin astfel decât aceia care sunt liberi. Este foarte îngrijit asupra aparentelor persoanei sale, motiv pentru care va inventa pentru folosul propriu o centură mecanică (cf. portretul ironic al lui Thomas de Quincey, Ultimele zile ale lui Immanuel Kant). Conviv apreciat, amator de vinuri bune, Kant nu încurajează niciodată discutiile privitoare la opera sa. Prânzul se prelungeste după orele după-amiezii, moment în care Kant se va duce să-si facă plimbarea zilnică (totdeauna la aceeasi oră, cu exceptia, se pare, a zilei în care avea să sosească curierul anuntând Revolutia Franceză; după unii, exceptiile care i-au tulburat faimoasa plimbare rituală au fost două: publicarea Contractului social al lui Rousseau, în 1762, pe care-l citeste complet absorbit si pierde sirul timpului, si anuntul victoriei franceze de la Valmy, în 1792). Întors acasă, Kant lucrează până la orele 22.
În 1797, slăbit de vârstă, renuntă la învătământ si îsi petrece ultimii ani din viată într-o retragere studioasă dar solitară. Moare la 12 februarie 1804, după o lungă perioadă de slăbiciune fizică si intelectuală, în vârstă de 79 de ani. Ultimele sale cuvinte au fost „Es ist gut” („Totul e bine”).
Oameni veniti din întreaga regiune au dorit să participe la funeralii. Chipul nu îi era alterat, dar corpul apărea a fi diminuat dincolo de orice descriere. Depuse în cripta Profesorilor, rămăsitele sale pământesti nu vor rămâne multă vreme acolo. Încă din 1809, până la criptă s-a format o alee care purta numele grecesc Stoa Kantiana.

kant 5

La 21 noiembrie 1880, rămăsitele pământesti sunt transferate într-o capelă gotică din preajma catedralei din Königsberg (astăzi, Kaliningrad), iar mormântul său, ornat cu un bust sculptat de Schadow si o copie a scolii de la Atena a lui Rafael, poartă inscriptionată fraza celebră din Critica ratiunii practice: „Două lucruri umplu sufletul de o admiratie si o veneratie mereu crescândă si nouă, în măsura în care reflectia si le întipăreste si se atasează de ele: cerul înstelat deasupra mea si legea morală din mine”.

pagina Lia Neamt cluj 2014

Am căutat iubirea ca pe-o cetate sfântă…


cet 1
Am căutat iubirea ca pe-o cetate sfântă
ca pe un cer de cântec în lumea de dureri.
Am dat năvală-n lume spre tot ce ochiu-ncântă.
Si-am întâlnit durerea. Dar cerul nicăieri.
cet 2
Am căutat iubirea ca patrie voioasă
ca pe-un pământ edenic de pace troienit,
să spun odată clipei: “Rămâi, esti prea frumoasă!”
Si-am străbătut pământul, dar pace n-am găsit.
Am căutat iubirea ca pe un cer al firii.
Si-am vrut să-i ies în cale cu ramuri de finic,
să sorb din cupa lumii nectarul fericirii.
Si-am spart în tăndări cupa, căci n-am găsit nimic.

Am căutat zadarnic. Dar într-o primăvară,
am întâlnit în cale deodată un drumet.
Pe umerii Lui trudnici purta o grea povară,
o sarcină de zdrente si cioburi fără pret.

Trecea pe-o cărăruie întâmpinând batjocuri,
lăsând să-i rupă câinii din haina câte-un fald.
Urca pe colti de stîncă. Si-n urma Lui, pe-alocuri,
vedeai pe piatra rece sclipiri de sânge cald.
Si totusi în privire avea un cer de taină
cum n-am văzut în lume în ochii nimănui.

Si-am vrut să-i smulg povara. Dar am căzut cu spaimă,
căci mult prea grea era povara Lui.
M-am ridicat degrabă si L-am ajuns din urmă
să aflu ce comoară în sarcina a strâns.
Dar am simtit că viata ca de-un prăpăd se curmă,
când am privit prin zdrente cutremurat de plâns.
Căci se vedea-n comoară un clocot ca de cloacă,
un clocotit de drojdii, un spumeg de scursuri.
Tot ce-i murdar si putred în lumea asta-ntreagă
vuia strivind grumazul sărmanei Lui făpturi.
cet 3
-Dar unde duci străine povara Ta ciudată,
povara de osândă sub care-atît Te-apleci?
am întrebat, drumetul. Si El mi-a spus în soaptă:
-Spre apele uitarii, ca s-o arunc pe veci…
-Dar tu, vorbi străinul, urcând încet privirea,
dar tu pe cine cauti înnourat si crunt?
-Eu… am soptit în sila, eu… căutam iubirea…
-Iubirea? … fu răspunsul străinului. Eu sunt.. !!(Costache Ioanid)

Doamne, n-am isprăvit.. cântecul pe care mi l-ai şoptit


flori 5
Doamne, n-am isprăvit
cântecul pe care mi l-ai şoptit.
Nu-mi trimite îngeri de gheaţă şi pară
în orice sară.
DOAMNE4
Nu pot pleca. Arborii îmi şoptesc;
florile calea-mi aţin şi mă opresc.
Despre toate-am început o cântare
de laudă şi naivă mirare.
leo 2
Oamenilor voiam să le las
sufletul meu, drept pâine la popas,
drept păşune, livadă şi cer.
Tuturor acelora care nu mă cer
şi nu mă cunosc, am vrut să le fiu
o candelă pentru mai târziu.
DOAMNE5
Căutam în iarbă şi-n mohor
tainele ascunse tuturor.
Mă uitam în fântână şi-n iaz,
şi-ascultam – îndelung – sub brazi…
doamne 6
Atunci au venit îngerii şi m-au chemat.
Doamne, nu pot pleca, n-am terminat!
Deschide colivia, fă să zboare
cântecele mele nerăbdătoare.(Magda Isanos)

pagina Lia Neamt Cluj 2014

In memoriam Nina Cassian…


nina 2
„Ei, da, ce să-i faci! Mi-e foame, mi-e sete,/ Ca sunetul umblu prin lumea cea vie./Nu cunosc mersul pe-ndelete,/ nici sărutul pe datorie./ Lacomă sunt. şi sorb şi-nghit şi zbor/ şi-s mândră că la reveru-mi subtire,/ sclipind, mă decorează uneori/ rozeta ta de aur, fericire!“(“Cearta cu haosul”, Nina Cassian, Editura Minerva, Bucuresti, 1993)
nina3
Voiam să rămân în septembrie
pe plaja pustie si palidă,
voiam să mă-ncarc de cenuşa
cocorilor mei nestatornici
si vântul greoi să-mi adoarmă
în plete cu apă năvoade;
voiam să-mi aprind într-o noapte
tigara mai albă ca luna,
si-n jurul meu – nimeni, doar marea
cu forta-i ascunsă şi gravă;
voiam să rămân în septembrie,
prezentă la trecerea timpului,
cu-o mână în arbori, cu alta-n
nisipul cărunt – şi să lunec
o dată cu vara în toamnă…
Dar mie îmi sunt sorocite,
pesemne, plecări mai dramatice.
Mi-e dat să mă smulg din privelişti
cu sufletul nepregătit,
cum dat mi-e să plec din iubire
când încă mai am de iubit…

Mediocritatea sentimenteor e uneori mai cumplită decât deciziile zeilor.

pasare
O pasăre foarte-apropiată mie
– un fel de rudă –
mi-a indicat un izvor ascuns în pădure,
de nimenea stiut pâna atunci.

Am gustat din el
si m-am umplut de frunze.
Două veverite mi-au sărit pe umăr,
iar izvorul însusi
mi-a încolacit picioarele
ca o buruiană limpede.

Am stat aşa până seara.
Apoi pasărea mi-a anuntat
sfârsitul tineretii.

flori 0

Tu eşti tăios şi drept ca un pumnal înfipt în carnea clipei stătătoare şi eşti neîntrerupta sărbătoare care-nsoţeşte chiotul vital.
A fost o dragoste ca un acord de Bach,
de-o gravitate limpede… Aveam o dată
o nobilă miscare-analizată
ca a figurilor, la sah.
ag3
Si iată-te în plina dezordine. Străin de legi.
Silaba ta de gura mea nu o mai legi,
si nu îmi mângâi umerii si nu îmi iei
în palme fruntea fulgerată de idei.

Nu pot întârzia prea mult,
încovoiată de durere, de rusine.
Respir adânc: un nou acord ascult,
ca să mă urce dincolo, mai sus de tine.(Nina Cassian- A fost)

Sunt clipe ciudate, neînsemnate pe harta iubirii de la-nceput. Clipe pe care, mult mai târziu, le cauţi cum cauţi, printre nisipuri, firul de aur pur, străveziu… Iata ca-ti pun parafa de sfirsit/ chiar tie, mare iubire, mare iubire…/ Taraful a plecat, paharele s-au golit,/ si-am ramas in patul nuptial, fara mire.(Nina Cassian)

pagina Lia Neamt cluj 2014

Oamenii sunt precum florile…


ag6

Oamenii sunt precum florile;
e plină lumea de flori,
De oameni şi… OAMENI.
La fel ca florile,
trăiesc şi mor
Atât cât le este dat
sa trăiască.
ag7
Cunosc oameni ca florile perene;
aceştia sunt prietenii mei.
Trec ierni,
vin primăveri,
iar ei sunt lângă mine.
Nu au nevoie decât să-i ţin aproape
aşa cum florile trebuiesc udate,
din când in când
să nu se usuce.

ag4

Alţii sunt ca nişte buruieni inflorite…
trăiesc doar pentru ei,
işi trag puterea din seva pământului
si mor fără regretul celor din jur.

ag8

Unii sunt precum bujorii infloriţi
ii simţi arzînd mereu pentru alţii,
dăruiesc dragoste,
pace şi linişte,
precum bujorii parfumul lor;
Aceştia sunt adevăraţii OAMENI.(Angelina Nădejde)

pagina Lia Neamt cluj 2014

DICŢIONARUL ÎNŢELEPCIUNII…Abraham Lincoln


lin 1
DICŢIONARUL ÎNŢELEPCIUNII…Abraham Lincoln
Cei care care îi privează pe alţii de libertate, nu merită să fie liberi.
Adevărul este în principiu cea mai bună soluţie împotriva calomniei.
Caracterul este precum un copac, iar reputaţia precum umbra lui. Umbra este ceea ce credem despre el, dar copacul este cel adevărat.
Aproape toţi oamenii rezistă nenorocirilor. Dacă vrei să testezi cu adevărat caracterul unui om, dă-i putere.
Poţi să păcăleşti câţiva oameni tot timpul şi toţi oamenii o perioadă, dar nu poţi să păcăleşti toţi oamenii tot timpul.
Libertatea nu este dreptul de a face ceea ce vrem, ci ceea ce se cuvine.
Poţi să te plângi că tufele cu trandafiri au spini, sau poţi să te bucuri că tufele cu spini au trandafiri.
lin9
149 de ani de la moartea celui care a reusit să ocupe prima pozitie şi să-şi graveze pentru totdeauna cu litere de aur numele în istoria SUA, devenind cel mai bun Presedinte pe care l-au avut SUA vreodată.
O caracteristică esentială care îi diferentiază pe oamenii de succes de cei mediocri este dată de felul în care tratează esecurile. Astfel, pe oamenii obisnuiti eşecurile îi descurajează, îi doboară, îi fac să renunţe la visurile lor şi să le abandoneze. Pe oamenii de succes însă, eşecurile îi determină să înceapă din nou, de data aceasta mai înţelept.
Numeroase persoane de succes au avut parte de multe esecuri si infrangeri, inainte de a cunoaste marele succes. Printre oamenii de succes care au esuat de foarte multe ori inainte de a invinge, se numara si Abraham Lincoln – al 16-lea Presedinte al SUA.
Este nelipsit din orice top al omenilor de succes. Abraham Lincoln ramane – la un secol si jumatate de la trecerea sa la cele vesnice – unul dintre cei mai admirati oameni de pe planeta. Viata sa plina de obstacole, esecuri, dar si realizari notabile, fascineaza si azi pe oamenii din intreaga lume. Forta sa deosebita de a se “ridica”, ori de cate ori soarta ii dadea cate o “lovitura”, impresioneaza pe oricine.
Povestea lui de succes este una incredibila. Nascut 12 februarie 1809, intr-o ferma modesta din Kentucky. cand avea 7 ani, familia sa si-a pierdut toate proprietatile.
Intr-o familie saraca de fermieri, din parinti analfabeti, pierzandu-si mama cand avea 9 ani, a fost nevoit să muncească din greu încă din copilarie pentru a-si ajuta familia.
Si-a pierdut sora mai mare (care a avut grija de el de când le-au murit mama şi până ce tatăl lor s-a recăsătorit), când el avea 19 ani.
La 23 de ani, a esuat in afaceri – desi economia inflorea in regiune, magazinul pe care l-a cumparat pe credit a dat faliment.La 26 de ani, si-a pierdut prima iubita, Anne Rutledge.
A inceput să studieze – de unul singur – Dreptul, citind cărţi de Drept.
A fost admis în avocatură la 27 de ani şi a devenit un avocat de succes, fiind celebru pentru isteţimea sa.
lin2
La 33 de ani s-a căsătorit cu Mary Todd, fiica unei familii înstărite, deţinătoare de sclavi. Si-a pierdut 3 fii (din cei 4 pe care i-a avut), care au murit de tineri, la varstele de 4, 12, respectiv 18 ani, motiv pentru care Abraham Lincoln si sotia sa au sufe
lin3
La 51 de ani (in 1860), a fost ales al 16-lea Presedinte al SUA; a fost primul presedinte din Partidul Republican. In sfarsit, anii lungi de perseverenta si munca asidua i-au fost rasplatiti. In 1864, la 55 de ani, Abraham Lincoln a fost ales Presedinte al SUA, pentru al 2-lea mandat. In acest al doilea mandat, Abraham Lincoln a inceput sa reconstruiasca Uniunea, sa “vindece ranile” natiunii si sa instaureze pacea.
lin6
Din nefericire, Abraham Lincoln nu a mai apucat sa-si duca la bun sfarsit planul de refacere a natiunii, deoarece, la doar 5 zile de la capitularea definitiva a confederatilor, pe 14 aprilie 1865, a fost asasinat – in timp ce participa la o piesa de teatru – de un actor simpatizant al Confederatiei. Abraham Lincoln a murit a doua zi, pe 15 aprilie 1865.
lin7
Cel mai fascinant aspect al povestii de succes a lui Abraham Lincoln este faptul ca acesta a esuat de foarte multe ori, dar nu a renuntat, ci a continuat sa “lupte” de fiecare data, in ciuda circumstantelor nefavorabile. De aceea, Abraham Lincoln a devenit un adevarat simbol al perseverentei.
lin4
A fost toata viata un autodidact pasionat si “infometat” de invatatura – a regretat toata viata faptul ca nu a beneficiat decat de foarte putina educatie formala, de aceea s-a auto-educat si a fost un cititor pasionat, citind si invatand din orice carte pe care o putea obtine, studiind singur de la matematica, la literatura si drept. Desi ambii sai parinti erau aproape analfabeti, mama lui vitrega l-a indemnat sa citeasca. Din cauza ca in statul in care a crescut (Indiana) se gaseau carti foarte greu, Abraham Lincoln mergea kilometri intregi pentru a imprumuta o carte. In timpul Razboiului Civil, pentru a putea comanda mai eficient armata Uniunii, a studiat singur carti militare.
A muncit – si fizic, nu doar intelectual – foarte mult. Cand era mic copil, atunci cand isi termina munca la ferma in care a crescut, mergea pe jos 3 kilometri pana la scoala, pentru a invata sa citeasca, sa scrie si sa faca calcule aritmetice. Tot cand era mic, pentru a-si ajuta familia, lucra la fermele vecinilor. A lucrat si ca taietor de lemne, a construit garduri feroviare, a fost vanzator si sef de posta.
Dale Carnegie, renumitul autor de literatura motivationala, a fost un mare admirator al lui Abraham Lincoln, caruia i-a scris biografia in cartea “Lincoln the Unknown“. Din aceasta carte aflam ca Abraham Lincoln era un om cu un suflet nobil, cu mult bun-simt, foarte bland, smerit, generos, amabil, rabdator, dar totodata si foarte curajos si cu multa tarie de caracter, deosebit de perseverent, care, desi avea totul impotriva lui, a reusit sa invinga toate obstacolele pentru a-si servi tara. A fost un om care a suferit foarte mult in viata, in principal din cauza mariajului sau nefericit.
Si in cartea “Lasa grijile, incepe sa traiesti“, Dale Carnegie il da ca exemplu pe Abraham Lincoln, evocandu-i integritatea si corectitudinea. Aflam ca Abraham Lincoln era atat de corect, incat “nu i-a judecat niciodata pe oameni in functie de faptul daca ii placeau sau nu. Daca un om il defaima sau il trata rau, dar era cel mai potrivit pentru un anume post, Abraham Lincoln ii dadea postul ca si cum l-ar fi dat unui prieten.” Nu a dat niciodata pe cineva la o parte pentru ca ii era adversar sau pentru ca nu il placea.
Dale Carnegie ne mai dezvaluie si un alt aspect al personalitatii lui Abraham Lincoln: era un om foarte intelept, intelegator si iertator. Desi a fost insultat chiar de cativa dintre oamenii pe care ii numise in pozitii inalte, Abraham Lincoln nu se supara pe ei, ci ii intelegea si ii ierta, deoarece era de parere ca “nimeni nu trebuie elogiat pentru ce-a facut, ori cenzurat pentru ceea ce a facut sau n-a facut, intrucat suntem toti copiii conditiilor, imprejurarilor, mediului, educatiei, ai obiceiurilor deprinse si ai ereditatii, care fac din oameni ceea ce sunt si vor fi vesnic.”
Visul de-o viata al lui Abraham Lincoln a fost sa aboleasca sclavia si sa mentina unite SUA (statele din Sud si din Nord).
lin5
A fost in stare sa mentina unita o natiune divizata (statele din Nord si cele din Sud), intr-o perioada foarte dificila (dupa Razboiul de Secesiune).
A condus statele din Nord in victoria din Razboiul Civil.
I se mai spunea “Abe Lincoln“; a fost supranumit “Honest Abe” (i.e. “Abe cel cinstit”) – datorita corectitudinii si integritatii sale – si “The Great Emancipator” (i.e. “Marele Eliberator”) – deoarece a eliberat pentru totdeauna afro-americanii din lanturile sclaviei.
Discursurile sale memorabile sunt: Proclamatia de Emancipare (prin care era abolita sclavia), “Casa Divizata” – in care prezinta pericolul desfacerii Uniunii datorita sclaviei, discurs ce a declansat cele 7 Dezbateri Lincoln-Douglas – cele mai celebre din istoria SUA, Discursul de la Gettysburg (in care a definit razboiul ca un efort dedicat libertatii oamenilor).
A fost membru al Partidului Republican, dar a fost si un nationalist, a militat pentru libertate si traditie, si a fost devotat principiilor Parintilor Fondatori ai SUA.
A favorizat modernizarea economica, afacerile, bancile, imbunatatirile interne (mai ales caile ferate) si a incurajat urbanizarea.

“Ingrijorarea mea nu este că ai putea eşua, ci că ai putea fi mulţumit cu eşecul tău.” Abraham Lincoln
pagina Lia Neamt cluj 2014

Mai ţii minte ceva din tulburatul april?


 

april 5
Mai ţii minte ceva din tulburatul april?
Mai ştii alfabetul acelor frenetice zile?
Turnu-n flăcări de unde săream amândoi
Îţi mai joacă şi-acum în pupile?
april 3
Ţii minte? sângele tău se vindea bucuros
Pe-o monedă de aer, pe-o frunză, pe-o părere…
Ca să poţi auzi în mijlocul codrului
Pe cerul scorburii dulci, cum toarce îngerul miere?
april 4
Numele meu, mai schimbă el echilibrul luminii?
Îţi lunecă-n sânge, corabie cu mirodenii din cer?
Te mai temi cum să nu mă strivească amurgul
Sub o-nroşită petală, petală de fier…
APRIL6
Mai ţii minte ceva din tulburatul april?
Mai ştii alfabetul acelor frenetice zile?
Câte clipe, câţi ani, şi vremea… şi vremea…
Mai ţii minte ceva din tulburatul april?
Mai ţii minte…? (Daniela Crasnaru-Scrisoare)

Pe data de 7 februarie 2004, se conferă poetei Daniela-Carmen Crăsnaru ordinul „Meritul Cultural” în grad de comandor, categoria A Literatură. Obtine premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru poezie în anii 1979 si 1992, premiul Academiei pentru întreaga operă în 1991 si premiul Fundatiei Rockefeller pentru literatură în 1994.
Daniela Crăsnaru este director adjunct al Accademia di Romania din Roma. A condus Editura Ion Creangă. (născută la 14 aprilie 1950)
pagina Lia Neamt cluj 2014

„Păstraţi vie flacăra ştiinţei şi a conştiinţei…“


iuliu 1

Iuliu Haţieganu este o efigie emblematică a Clujului universitar şi medical. Personalitate proeminentă (născut în 1895 şi decedat în 1959) a fost ani la rândul directorul Clinicii din Cluj, rector al Universităţii „Regele Ferdinand I” şi ministru în câteva guverne interbelice. El reprezenta, în 1948, tradiţia medicală românească, un personaj democrat ce fascina generaţiile de studenţi. Tocmai de aceea, comuniştii şi au propus să l înlăture din învăţământ şi de la direcţia clinicilor. Ştefan Blăjan i a fost medic subaltern în Clinică, lucrând alături ani de zile. “Au existat elevi şi colaboratori care l-au considerat a fi un geniu.
Simplificatoare definiţie, am zice noi. Şi totuşi, dacă ar fi să l judecăm pe Iuliu Haţieganu numai prin aceasta prisma (cu toate determinările pe care le presupune noţiunea), ar trebui să spunem că imensa răbdare şi înţelegere de care dădea el dovadă nu era altceva decât o deplină comprehensiune a uimitorului şi mereu imprevizibilului mecanism al vieţii, o perfectă înţelegere a complexului de factori pe care îl reprezintă boala, curajul în asumarea răspunderilor şi hotărârea în aplicarea remediilor. Adăugaţi la acestea farmecul indicibil al persoanei sale fizice, lipsa de ostentaţie, pe care o mărturisea în toate acţiunile sale, modestia, calmul, pasiunea şi dăruirea de mucenic pe altarul durerii şi vom vedea un portret – fie şi fragmentar – al covârşitoarei sale personalităţi.”
Ca rector, în perioada antonesciană, şi ca protector al călugărului medicinist Valeriu Anania – liderul Societăţii Academice Petru Maior – care i-a oferit cazare într o cabană izolată din Parcul Babeş pe perioada grevelor pentru a fi ferit de poliţie, Iuliu Haţieganu a intrat în vizorul distructiv al organelor de propagandă comuniste.
În cel mai pur stil stalinist, comuniştii îi înscenează lui Iuliu Haţieganu o şedinţă de „execuţie” prin care era înlăturat de la Universitate şi înlocuit cu carieristul dr. Aurel Moga, de altfel reputat medic clujean. Scenariul este similar ca în cazul Lucian Blaga – Pavel Apostol. Fapt ce dovedeşte că liderii din învăţământ au acţionat după un plan prestabilit, iniţiat în comun. Istoricul Florea Marin a publicat o descriere istorică a acestei acţiuni de epurare a marelui profesor Haţieganu.
„În seara zilei care a premers evenimentul, 7 decembrie 1948, cineva s- a prezentat acasă la prof. Iuliu Haţieganu şi l-a sfătuit să nu vină a doua zi la clinică, fiindcă în dimineaţa acelei zile va fi înlocuit de conf. Aurel Moga, care va citi un discurs acuzator de tip ciceronian. Reţinând sfatul primit, după o discuţie în familie, s-a hotărât ca Haţieganu să rămână acasă, urmând ca a doua zi să meargă la clinică numai ginerele său, Octavian Fodor, căruia i s-a recomandat să fie cât se poate de liniştit.
A doua zi dimineaţa, la prima oră, întregul personal al clinicii a fost invitat în amfiteatru, care azi poartă numele „Iuliu Haţieganu”. Curând a intrat conf. Aurel Moga, însoţit de decanul Facultăţii de medicină, prof. Mihai Kernbach şi de secretarul de partid al clinici şi cel al IMF. Mai era de faţă şi un reprezentant la UNSR (Uniunea Naţională a Studenţilor Români), Borcoman. În continuare cităm din fulminantul discurs al lui A. Moga, după prof. dr. Radu Iftimovici, selectând doar părţile care ne interesează şi completând unele afirmaţii: „În ce constau acuzaţiile – elaborate şi regizate de judeţeana PCR Cluj (dominată în acea vreme mai mult de horthyşti deghizaţi în comunişti şi, ciudat, de o parte din fostele lor victime, recent întoarse din lagărele naziste sau sosite cu tancurile sovietice).

AUREL MOGA

«Procurorul Aurel Moga aducea următoarele acuzaţii:
1. Profesorul Iuliu Haţieganu a avut o atitudine net reacţionară între cele două războaie mondiale şi în timpul celui de al II lea război;
2. În timpul guvernării lui Ion Antonescu a avut o atitudine profascistă, şi anume:
a). A fost rector al Universităţii ‘Regele Ferdinand I’, între 1941 1944;
b). A fost decorat de germani;
c). Pe timpul rectoratului a patronat acordarea de titluri de Doctor Honoris Causa unor oameni de ştiinţă din Italia fascistă (Aurel Moga a reluat aici o mai veche acuzaţie a fostului rector, prof dr. Florian Ştefănescu-Goangă, de altfel un distins psiholog, elev al lui Wundt la Leipzig);
3. A transformat Clinica Medicală 1 în sanatoriu particular;
4. A favorizat nepotismul (referire la O. Fodor, ginerele său);
5. A întemeiat şi cultivat la Cluj ‘şcoala misticismului’ (sic!);
6. A fost propus ca ministru în guvernul trădătorilor;
7. A avut o atitudine cosmopolită şi a desconsiderat ştiinţa şi pe savanţii sovietici».
Atunci şi mai târziu, decanul M. Kernbach (1895 1976), medic legist, s- a asociat rechizitoriului lui A. Moga, ceea ce a dat demascării girul oficial. Acuzaţiile au fost reluate şi în şedinţa de luare în primire a Clinicii Medicale I, de către noul profesor Aurel Moga.
După citirea discursului acuzator pe care cei prezenţi l-au ascultat înmărmuriţi, în amfiteatru s- a aşternut o penibilă tăcere paralizantă. Tânărul asistent Octavian Fodor, ginerele prof. I. Haţieganu, era însă extrem de tensionat şi – afirma prof. Ion Macovei – era în stare să- l lovească pe Aurel Moga, dacă n- ar fi intervenit el să-l oprească.
Acuzaţiile lui Moga – formulate de conducerea de partid a timpului – nu erau chiar noi. În fapt, Aurel Moga repunea pe tapet seria de acuzaţii care i fuseseră aduse profesorului Iuliu Haţieganu în anul 1945 (5 şi 6), în care se spunea: Atitudine reacţionară între cele două războaie mondiale, atitudine pro/fascistă manifestată în timpul regimului antonescian, patronarea acordării de titluri de Doctor Honoris Causa unor savanţi italieni ş.a.m.d. Acuzatorul profesorului Haţieganu trecea în mod voit sub tăcere faptul că, în perioada 1941-1944, acesta refuzase oferta de a fi numit ministru al Educaţiei Naţionale, preşedinte al Societăţii Culturale româno- germane, şi chiar aceea de a participa la mai multe congrese ştiinţifice în Germania şi Italia. Atitudinea sa de protejare a medicilor evrei era de asemenea cunoscută opiniei publice la acea dată».
Să vedem cum s-au petrecut lucrurile în familia prof. Iuliu Haţieganu imediat după aflarea celor întâmplate: «la amiază soseşte acasă Tavi, soţul meu. Era palid ca ceara şi răvăşit. Abia a povestit cum a decurs faimoasa şedinţă. A spus că Moga a citit emoţionat rechizitoriul, dar toată lumea bănuia că cel care l- a întocmit a fost prof. Mihail Kernbach, la sugestia conducerii de partid de atunci. Atât Tavi cât şi tata căutau să i înţeleagă atitudinea şi să-l scuze pe Moga, repetând mereu că el a fost constrâns să citească raportul pe care nu l a făcut el. Din aceleaşi motive, presupuneam, nu l-a invitat şi pe tata să fie prezent la şedinţă. Am trecut cu toţi în revistă relaţiile pe care le-am avut cu familia lui A. Moga şi n am motive de supărare. Mai mult, o verişoară de a lui Tavi era căsătorită cu fratele vitreg al acestuia, Ermil Moga, aflat la Braşov, motiv pentru care familiile Fodor şi Moga, iar uneori şi Haţieganu, se întâlneau cu toţii la Braşov sau la Cluj».
Adăugăm noi, Moga nu avea nici un motiv de duşmănie faţă de maestrul său, care l a format şi l a ajutat să urce pe scara didactică şi să se specializeze în domeniul bolilor cardio vasculare, în străinătate, la Paris şi Viena.
La câteva zile după acest act reprezentativ al totalitarismului s- a ţinut o şedinţă la regiunea de partid, la care a participat conducerea de stat şi de partid locală a vremii. Între problemele discutate a fost şi schimbarea Clinicii Medicale I, care a fost apreciată de mulţi vorbitori ca o acţiune necesară, revoluţionară, de îndepărtare a elementelor burghezo-moşiereşti, care cultivau misticismul şi naţionalismul în Clinica Medicală I şi în întreg centrul medical clujean. Între ei se afla şi vestitul istoric Mihai Roller.
Aceasta este povestea îndepărtării prof. I. Haţieganu din clinica pe care el însuşi o zidise cu sufletul şi mintea sa, în decursul a zeci de ani de muncă.”
Haţieganu s a retras „distrus sufleteşte în casa lui de pe str. M. Eminescu nr. 10. Abia în 1952 a fost repus în drepturi şi reabilitat”.
Studenţii şi medicii din acea vreme au resimţit acut şi negativ înlăturarea lui Haţieganu de la catedră şi din clinicile clujene.
Medicul Corneliu Tiberiu Opriş „a aflat de epurarea lui Haţieganu. Toţi spuneau ca e o pierdere, dar nu au putut zice mai mult”.
Ştefan Blăjan, student la Facultatea de Medicină, a perceput frământările din sânul şcolii medicale clujene: „Acum să vă mai spun (Aurel) Moga a lovit în Haţieganu. Aurel Moga, academicianul, pe care l- au luat de pe stradă şi l-au făcut ministru şi a dat legea cu întreruperea de sarcină. Acest Moga era şef de grupă la anul meu şi într- o dimineaţă, după ce au fost daţi afară Pop, Ţeposu şi Haţieganu, Moga, care era conferenţiar la Medicală II, a trecut profesor la Medicală I. Şi a venit în amfiteatru şi a zis: «– După cum vedeţi, eu sunt profesorul vostru de medicină generală în locul profesorului Haţieganu.Şi l-a criticat. Nu eram de acord de loc cu Moga. M-a impresionat când i-a dus de la secretariat plicul la catedră (lui Haţieganu) că nu mai este profesor, că este epurat. A întrebat: «– Cine este în locul meu?». I s-a răspuns: «Profesorul Moga». El a zis: «– Un bun student de al meu». Două caractere.”
Acele epurări au dus la moartea profesorului Ţeposu care, când a auzit că a fost înlocuit,
s- a sinucis.
Despre aceste cazuri, tânărul medic de atunci, Crişan Mircioiu, azi un venerabil nonagenar, îşi aminteşte că: „atunci, în 1948, i- a scos pe profesori din clinici, pe Haţieganu, pe Pop Alexandru de la Chirurgie. Atunci s -a întâmplat chestiunea cu profesorul Ţeposu, fiindcă pe Ţeposu l a trecut de la Urologie, de la Clinica Chirurgicală II, la Clinica Chirurgicală I, el fiind prieten foarte bun cu Pop Alexandru, care a fost dat afară. A fost aşa de mare tulburarea că a trecut la Chirurgie I, încât s-a sinucis.
Mi s-a dat de înţeles că trebuie să mă înscriu în partid, ca să fac ceva să mă mişc de la un anumit nivel Se întâmpla că cei care erau în partid puteau să facă ceva, iar dacă nu erai, nu puteai.”
Şi tânărul doctor Ioan Macovei a trăit „pe viu” tragedia epurării lui Iuliu Haţieganu: „În decembrie 1948, (Aurel) Moga era conferenţiar la Medicală II şi a ţinut un discurs la o şedinţă care îl acuza pe profesorul Haţieganu de clientelism, favoritism asupra unor persoane apropiate, misticism şi naţionalism. Haţieganu nici nu a venit la şedinţă. A fost anunţat cu o zi înainte să nu vină la clinică. Moga a fost numit profesor în locul lui Haţieganu şi director la Clinica Medicală I”.
Se poate observa cum comuniştii epurau în maniera naziştilor, fără decizie scrisă, fără urme care le-ar fi putut incrimina acţiunile. Pur şi simplu erau înlăturaţi prin eludare. Cazurile Blaga, Haţieganu şi Mărgineanu au numeroase similitudini.
De epurarea lui I. Haţieganu se leagă şi sinuciderea lui Emil Ţeposu. Tot medicul Macovei îşi aminteşte: „Ţeposu Emil era profesor de Urologie în clădirea nouă de la Clinica II, iar la Chirurgie era profesorul Alexandru Pop, care a fost pus în aceeaşi situaţie ca profesorul Haţieganu. A fost scos de aici (sic!) şi mutat la Timişoara, scos şi de la Universitate. Ţeposu de la Urologie a fost delegat să preia Clinica Chirurgicală în locul lui Pop. Însă Ţeposu a protestat. Nu a vrut să preia din două motive: unul profesional, nu era pregătit pentru Clinica de Chirurgie Generală, şi doi, moral, că erau prieteni. S-a sinucis acasă, cu morfină. L-am văzut ca un protest împotriva comunismului. A primit şi el o dispoziţie, dar a refuzat. A fost dus la noi, la clinică. Era Moga acolo şi era penibil pentru Moga.” În epocă s-a apreciat gestul profesorului Ţeposu. Decât să fie unealta comuniştilor, a preferat să moară.
Şi studentul Pitea Petru a fost un martor tăcut al acelor vremuri şi a contabilizat fără durere schimbările făcute de comunişti. „Nu prea m-a interesat. Eram preocupat de învăţătură. Cunosc totuşi evenimentele. Profesorul Alexandru Popa de la Chirurgie a fost dat afară şi trebuia să-i ia locul profesorul Ţeposu.
Profesorul Ţeposu s a sinucis în 1947. După aceea, profesorul Moga a ajuns să preia Medicală I. Atunci, acolo era profesorul Haţieganu şi a venit Moga Aurel, care era conferenţiar la Medicală II. Profesorul Goia i- a spus în faţă profesorului Moga: «– D-le profesor, nu puteai ajunge pe uşa din faţă, nu pe cea din dos?». S a considerat că a fost un gest urât”. Ca şi o parte din colegi, nici Pitea Petru nu avea cunoştinţă de alte epurări şi „nu prea le comentam”. Colegii arestaţi au fost permanent acuzaţi de legionarism, „Sumanele Negre.”

iuliu 2
Cazul îndepărtării lui Iuliu Haţieganu a fost asimilat în „zvonistica” studenţească a acelor ani negri pentru învăţământul românesc. Studentul medicinist Igna Cornel a trăit din plin pulverizarea unui învăţământ medical european. „Erau nişte elemente care aveau simpatii comuniste, bineînţeles de forurile conducătoare. S-a întâmplat următorul lucru. S-a făcut o şedinţă pe la începutul lunii decembrie 1948. Haţieganu a fost înlocuit. L- au pus pe profesorul Aurel Moga. Acest Moga ajunge academician. Mulţi dintre doctori au plecat la Turda, Petroşani, Abrud. Politica lor a fost să creeze un nucleu comunist aici şi restul au fost repartizaţi la Sibiu. Ei plecau că nu mai aveau loc la catedră. Şi erau nevoiţi să plece Aurel Moga s-a orientat spre Spitalul Evreiesc. Clinica III l-a adus pe Ţeposu. El era la Urologie. Nu a acceptat treaba şi s-a sinucis. La înmormântarea lui Ţeposu la Colegiul Academic au fost manifestaţii de nemulţumire a studenţilor din anii III şi IV. În noaptea de 28 iunie 1948 am fost arestat până în 30 martie 1949. Auzeam de epurări. Noi între noi le comentam, dar nu ţinea nimeni cont de părerile noastre. Era numit un profesor unul Pavel Apostol ce ţinea cursuri de marxism leninism la Colegiul Academic în sala mare. Acolo ne aduceau pe toată Medicina. Lucian Blaga era în Cluj. Grigore Popa era profesor de filosofie şi director la «Ţara». Ne-am trezit că a dispărut. Noi am aflat că a fost arestat. Am aflat că a fost arestat şi Nicolae Mărgineanu. Nepotul lui ne a spus despre el că Daicoviciu a fost vinovat deoarece a îmbrăcat cămaşa verde. Cu Hadrian eram prieten. El a beneficiat de toate beneficiile. Îi uram pe profesorii care se dădeau cu comuniştii. Dar nu aveam ce face. Studenţii comunişti erau lingăi şi nu aveau caracter…”
Dincolo de aceste epurări de la Facultatea de Medicină, dăruirea profesorilor şi medicilor rămaşi au păstrat faima şi profesionalismul şcolii medicale clujene. Au existat şi profesori care au fost epuraţi numai pentru câteva luni, cum a fost cazul tânărului asistent şi chirurg Crişan Mircioiu. Acesta a primit, în toamna lui 1948, o decizie scrisă din partea decanului Facultăţii de Medicină că a fost eliminat de la Clinică. I s a spus personal că „nu mai are ce căuta la Clinică”. A stat câteva luni acasă, ca apoi, după cercetări, să fie rechemat la catedră” .
Medicul trebuie să răspundă faţă de pacient la 3 întrebări
În lumea medicală circula o glumă cu privire la atitudinea unor specialişti faţă de actul medical, şi gluma suna cam aşa: internistul ştie multe şi face puţin, chirurgul ştie puţin şi face multe, iar igienistul nu ştie nimic, nu face nimic, ba îi mai încurcă şi pe ceilalţi în treabă.
Profesorul Haţieganu ne învăţa iarăşi: „Medicul, după consumarea actului medical, trebuie să răspundă faţă de pacient la 3 întrebări: „Quo ad vitam? Quo ad sanationem? Quo ad laborem?“
În primul rând trebuie salvată viaţa, dar dacă se poate, nu oricum, şi cu un grad de sănătate cât mai deplin; mai departe: pacientul salvat, vindecat, trebuie să fie în stare să se reîncadreze în procesul muncii. Medicina nu trebuie să scoată rebuturi, invalizi, ci oameni întregi, buni de muncă, oameni care să se bucure de binefacerile vieţii.
Acestea erau sfaturile hipocratice ale profesorului Haţieganu.
Există un discurs testamentar rostit de profesor cu ocazia banchetului de absolvire a promoţiei 1957. Din fericire, promoţia noastră a fost prima pe care profesorul a păstorit-o din anul IV până în VI, după revenirea la catedră. Reamintim că profesorul a fost ţinut câţiva ani buni în afara lumii universitare din motive politice.
„Păstraţi vie flacăra ştiinţei şi a conştiinţei…“
Cuvintele celebre din discursul profesorului Haţieganu sunau cam aşa: „Acum sunteţi la sfârşitul celor şase ani petrecuţi pe băncile facultăţii. În toţi aceşti ani aţi acumulat cunoştinţe suficiente care vă pot atesta intrarea în serviciul oamenilor suferinzi. Noi, cei care v-am îndrumat paşii, vă dăm asigurarea că puteţi păşi în viaţă cu toată încrederea. Am contribuit să vă crească aripile, să puteţi zbura pe cont propriu în toate cele patru zări. Deci urcaţi-vă pe umerii noştri şi luaţi-vă zborul.“
Acestea au fost cuvintele de duh pe care profesorul ni le-a înfipt adânc în sufletul nostru de tineri entuziaşti.
Conştiinţa naţională înseamnă mai întâi recunoştinţă şi respect înaintaşilor, apoi răspunderea şi grija urmaşilor.(Iuliu Hatieganu)
sursa Ionuţ Ţene-Cazul Iuliu Hatieganu 28.03.2009 Napoca News
Dr.Eugeniu Costea- Iuliu Haţieganu, pionierul şcolii medicale clujene 16 septembrie 2009 ziarul Lumina

pagina Lia Neamt cluj 2014

Händel, „maestrul nostru al tuturor”,


handel 2

Un copil în cămaşă de noapte, desculţ, cu mâinile pe clapele unui clavicord ascuns în podul casei. Lanterna tatălui proiectându-şi cu răutate raza de lumină asupra lui. Clarobscur de legendă romantică.
Această imagine dintr-un tablou al pictorului englez din secolul al XIX-lea, Dicksee, aminteşte povestea, posibilă, a copilăriei lui Georg Friedrich Händel, unicul fiu rămas în viaţă al unui felcer ambiţios, devenit chirurg, Georg Händel, angajat al ducelui de Saxa. Un om tenace, cu o voinţă de fier, plin de energie, trăsături moştenite de copilul venit pe lume la 23 februarie 1685, la Halle, viitorul „cetăţean al lumii”, cum l-a numit Romain Rolland.

HAENDEL
Spre deosebire de Bach, născut în acelaşi an şi care provenea dintr-o veche familie de muzicieni germani, Händel este primul şi ultimul reprezentant al familiei sale în dreptul căruia se înscrie o profesiune deprinsă de obicei din tată în fiu, într-o epocă atât de bogată în dinastii de artişti. Marcată de talentul precoce deloc încurajat de tatăl său, cel puţin conform legendei cultivate de mulţi biografi, viaţa lui Händel a fost complet diferită de cea a ilustrului său contemporan, Johann Sebastian Bach. Paşnicul Bach, tatăl unei familii numeroase, autorul cantatelor săptămânale – şi ambiţiosul Händel, celibatar, monden poate, vorbitor a şase limbi, un om cu gust cosmopolit, dacă e să dăm crezare imaginii consacrate a unui compozitor exilat voluntar în Anglia, a doua sa patrie. Avea să moară la Londra, în 14 aprilie 1759. fiind înmormântat cu deosebite onoruri în „Coltul Poetilor” din Westminster Abbey.

La 9 ani, Händel improviza la orga capelei din Weissenfels, uimindu-l, între alţii, pe vestitul organist Johann Philipp Krieger. La 11 ani, micul muzician care transcrisese o mulţime de pagini cu note în caietele sale de studii, apare la Berlin în faţa curţii marelui elector, Frederic I, devenit în 1701 primul rege al Prusiei. Înscris la Universitatea din Halle, Händel face studii juridice, ca şi înaintaşii săi Heinrich Schütz şi Johann Kuhnau. La 17 ani ajunge organist la catedrala din Halle, compune muzică religioasă, partituri pe care avea să le transforme substanţial ulterior. În 1703 îl găsim la Hamburg, după un popas făcut la Hanovra, unde cântă în faţa principelui elector, viitorul rege al Angliei, George I, a cărui figură îi va marca decisiv existenţa. O existenţă poate mult prea agitată, suficient de controversată pentru a da naştere „mitului”…
În primăvara anului 1710, Haendel revine în Germania pentru a prelua postul de Kapellmeister la curtea printului de Hanovra, dar deja către sfârsitul anului pleacă la Londra, unde obtine succes cu opera feerică „Rinaldo” la Haymarket Theatre. Rămâne definitiv în Anglia în calitate de compozitor si muzician al curtii regale. Din anul 1713 primeste o pensie anuală din partea casei regale britanice, iar în 1727 Haendel devine cetătean britanic

Händel, „maestrul nostru al tuturor”, cum l-a numit Haydn, „cel mai mare compozitor”, de la care „mai am încă multe de învăţat”, după Beethoven, a fost un risipitor, acumulând, scrie Gérard Pernon, „minuni, îndrăzneli, plagiate, convenţii şi repetiţii”, pasionat de teatru şi de grandios.
S-ar zice, citind cele de mai sus, că Händel a avut o existenţă lipsită de adversităţi, cu glorie constantă. Mărturiile documentare atestă însă că, la Londra, nu a fost ferit de intrigi, de piedici, de duşmani. Că desele succese alternau cu momente în care compozitorul se afla în dificultate, uneori în pragul depresiunii. Este eronat să vedem în existenţa sa londoneză o pajişte cu flori. Episodul petrecut în primăvara anului 1741 este destul de elocvent pentru seria de momente sumbre prin care Händel a trecut în patria adoptivă, care – se crede – i-ar fi oferit succesul pe tavă. La sfârşitul lui februarie, compozitorul fusese nevoit să-şi închidă teatrul (Lincoln’s Inn Fields Theatre). O mai făcuse cu un an înainte din cauza frigului care îi oprea pe statornicii spectatori să umple sala la vreo premieră sau la o reluare. Händel trecea prin serioase dificultăţi financiare. Opera „Imeneo” căzuse în 1740 după al doilea spectacol, autorul ei fiind complet dezorientat. Noua operă, a 46-a şi ultima, „Deidamia”, jucată în premieră pe 10 februarie 1741, a fost reprezentată de trei ori. Händel era aproape ruinat.

Muzica apelor” nu este numai cea mai cunoscută compoziţie händeliană, concurată doar de celebritatea oratoriului „Messiah”; suita aceasta rămâne emblematică pentru stilul muzicianului născut cu aproape patru săptămâni înaintea lui Johann Sebastian Bach, de care mai multe trăsături îl despart decât îl apropie. Operei savante a lui Bach, Georg Friederich Händel (Haendel pentru lumea latină şi anglo-saxonă, evitând particularităţile grafiei germane) îi opune fantezia exuberantă, adesea de inspiraţie populară, cu orchestraţii strălucitoare şi gustul teatralităţii, o fantezie cuceritoare pentru un public larg.

SURSA Costin Tuchilă-250 de ani de la moartea lui Handel 14 aprilie 2009
Wikipendia

Pahina Lia Neamt cluj 2014

Dă-mi uitarea ca un văl de ceaţă…


tim1
Voi lua doar timpului uitarea
ca la cingătoare să mi-o pui
şi, lăsând iubirilor chemarea,
peste dealuri voi pleca haihui
tim2
Mă aşteaptă-n fulgerări de stele
vântul, ca şi mine, un hoinar
şi visatul rod muşcat de vreme
răstignit pe-o piatră de hotar.
tim4
Visul ce-a plutit târâş prin ceaţă
e un mugur ofilit pe ram,
vorbele s-au prefăcut în şoapte
ca şi timpul greu prelins pe geam.
tim3
N-o să-ncerc să mă opresc vreo clipă
lacrima se pierde în zadar
viaţa, fulgerând cu-a ei aripă,
între noi a pus un greu hotar
tim5
Dă-mi uitarea ca un văl de ceaţă
vorbe fără rost tu n-o să spui,
timpul m-a strigat de dimineaţă
s-o pornesc cu el, pe deal, haihui.(Leonid Iacob)

pagina Lia Neamt cluj 2014