Nu s-a zis că adevărul unui om este ceea ce el ascunde?

OP1
REMEMBER OCTAVIAN PALER
Rep: Ati fost mai liber în perioada anterioară, care era perioada non-libertătii?
Octavian Paler: O, nu! Dimpotrivă. Dar as vrea să vă spun că eu nu mă simt liber nici acum. In primul rând, ce înseamnă a fi liber? Mi-aduc aminte de o deviza care era asezată deasupra intrării în amfiteatrul principal de la Universitatea din Uppsala. Si scria acolo, nu mai tin minte cui apartineau aceste vorbe:
„A fi liber e mare lucru. A fi corect e si mai mare lucru“. Bine, eu nu pretind că sunt corect în judecătile mele, în opiniile mele, în nedumeririle mele, în nemultumirile mele. De altfel, nu stiu să existe undeva un metru-etalon al corectitudinii, care să măsoare cât de corecte sunt opiniile unui om. Cum nu stiu să existe un asemenea etalon, zic si eu că am dreptul să fiu, ca toată lumea, incorect, sau nesigur în legătură cu corectitudinea. Mai ales corectitudinea politică îmi repugnă total. Liber? Ce inseamnă să fii liber? A fi fără trecut, fără sentimente, fără amintiri, fără cenusa unui trecut, pe care fiecare o duce cu sine… Cred că „libere“ sunt numai calculatoarele. Eu, unul, nu ştiu, mărturisesc sincer, ce înseamnă să fii obiectiv. Singura mea pretentie este că am o subiectivitate onestă… Dacă eram mai liber inainte? Cum să fiu liber într-o vreme în care încercam să-mi dau curaj vorbind despre frică? In „Viata pe un peron“, n-am facut altceva decât să vorbesc despre teroare, despre frică, cu gândul că frica te domină în clipa în care nu mai îndrăznesti să o mărturisesti. Chiar aveam o teorie pe vremea aceea, o teorie pe care o dezvoltam într-un jurnal pe care-l am si azi, dar nu mai vreau să-l public pentru că eram mai radical atunci decât sunt acum.
Mă amăgeam, poate, că-l voi publica într-o zi, că-l voi trimite în Occident, dar, de fapt, nu ştiu dacă as fi avut curajul să-l trimit. Mă rog, s-ar putea întâmpla să exagerez. Jurnalul avea chiar un titlu, se chema „A doua politie“. Obsesia mea era că, de fapt, noi toti faceam parte din „a doua politie“, colaborând, prin frica noastră, cu cei care ne înfricosau. Pentru că frica reprezenta unul dintre pilonii regimului. Am scris în „Don Quijote în Est“ despre „omul acrobatic“, omul care mergea pe sârmă – cam asta făceam toti, exceptindu-i pe cei care au avut curajul să spună deschis niste adevăruri – cu teama de a nu cădea cumva, fie intr-un beci al securitătii, fie intr-o puşcărie.
OP3
Rep :Dumneavoastră ati căzut de pe sârma aceea, în 1983.
Octavian Paler: Da, atunci când am fost dat afară de la România Liberă
Rep.: De ce v-au dat afară? A fost un pretext violent sau se acumulaseră mai multe?
Octavian Paler: Se acumulaseră, cred, mai multe, dar mie nu mi s-a dat nici o explicatie. De altfel, mă asteptam. Din câte am auzit, dacă e adevărat sau nu, nu stiu, unul dintre detaliile care au grăbit decizia a fost un articol al lui Adrian Păunescu,
„Competenta“, în care era vorba despre niste pompieri care dădeau foc într-un oras, pentru ca apoi tot ei să îl stingă. O aluzie la ce facea, de fapt, Securitatea. Dar, sincer să fiu, nu m-a bulversat din cale afară toată povestea desi nu-mi trecea prin cap că regimul comunist se va prăbusi într-o zi. Eram perfect convins că-mi voi petrece restul vietii uitindu-mă la televizor, să vad un semn al mortii pe chipul lui Ceausescu, imaginindu-mi cum va fi o zi „după“…
Octavian Paler: Iată că au trecut 16 ani si vedeti cum arată „după“. Dar, apropo de libertatea pe care o invocaţi dumneavoastră… După ce m-au dat afară de la „România Libera“, nemultumiţi de ce ziceam eu pe la sedinţele Uniunii Scriitorilor, şi văzând ei că m-au scăpat din sistem, pentru ca asta era o tehnica a sistemului, să te tină sub control continuu, mi-au făcut trei oferte. Trei oferte care de care mai interesante. Prima ofertă, prin ’85 cred, a fost să fiu directorul Teatrului Nottara. Si am zis: „Nu va supărati, n-am nici o slăbiciune pentru artiste, nu mă pricep la teatru.“ Si am plecat. Pe urma m-au chemat să-mi propuna să preiau revista „Magazin“, ce tinea de „România Libera“, să fiu redactor-sef.
Rep: Si ar fi fost ca o întoarcere din facultate în liceu, nu?
Octavian Paler: Da, si am zis iar: „Nu vă supărati, «Magazin» e o revista stiintifică, eu n-am pregătire stiintifică si nici nu mă interesează, nu îmi place. Poate dacă ar avea o deschidere culturală, as mai discuta.“ Si iar am plecat. A treia e cea mai interesanta. Mi s-a propus să stau acasă
Rep.: Pentru dumnevoastră, asta ar fi fost cel mai complicat!
Octavian Paler: Mi s-a propus să stau acasă, primind, lunar, o suma importantă, pentru scrierea câtorva articole pe an în „Scânteia“. Am refuzat si asta.
Rep: Spuneati inainte că n-aveati nici o slăbiciune specială pentru artiste. Dar pentru femeie, în general, aveti o slăbiciune?
Octavian Paler: E foarte complicată o opinie… In primul rând, sunt constient că trăiesc într-o tară de misogini. Cred că România este o tară de misogini. Si dacă ma veti contrazice, vă voi ruga să-mi dati un exemplu, măcar unul, de mare poveste de dragoste la români. In toate culturile, mai mari sau mai mici, există o poveste de dragoste: „Tristan si Isolda“, „Romeo si Julieta“, „Anna Karenina“… până si cei din pesteri au desenat un corp de femeie. La noi nu exista nici o poveste de dragoste. După cum nu există sentiment tragic. Cred că dragostea, la noi, parcurge doar distanta dintre romanţă şi pat. Altfel spus, dragostea nu este un sentiment puternic, care să tulbure spiritele.
Rep:: Si credeti că asta se ..întâmplă din cauza lipsei de pretuire profundă faţă de femei?
Octavian Paler: Nu, din cauza psihologiei noastre, care este o psihologie de popor superficial, de popor care poate frige mititei pe orice Golgota. Inteleg, din punct de vedere istoric, de ce s-a întâmplat asa, pentru că asta ne-a ajutat să facem faţă multor nenorociri, multor drame, multor mizerii, multor vicisitudini. Am iesit din toate tragediile prin zeflemea, prin bancuri.
Rep: Dar Octavian Paler cum a iesit din dramele sau din tragediile sentimentale?
Octavian Paler: Eu n-am avut tragedii sentimentale.
Tango: Dar singurătatea dumneavoastră, care apare pretutindeni, în tot ceea ce scrieţi, şi care este reală şi profundă…
Octavian Paler: E reală. E un blestem.
Rep: Această singurătate este o dovadă a faptului că nu aţi întâlnit acea dragoste care te face să nu te mai simti singur?
Octavian Paler: Dragostea este, dupa părerea mea, experienţă cea mai profundă pe care poti s-o ai într-o viată.
Rep: Dumneavoastră când v-ati constientizat aceasta singurătate?
Octavian Paler: Vorbesc despre singurătate de când mă ştiu. Si aici au colaborat două lucruri: întâi este vorba de structura mea, uşor anapoda. Ştiţi cum zicea Heraclit (si zicea bine):
„Destinul este propriul nostru caracter“. Caracterul meu m-a făcut să am o comunicare grea cu lumea. Am vrut să ştiu să spun bancuri, am vrut să am farmec în societate. Din păcate, m-am învârtit ca un fel de elefant printre portelanuri.
Rep: Dar astazi aveţi succes cu aceasta imagine…
Octavian Paler: Ce-i acela succes?
Rep: Sunteţi urmărit, respectat şi luat în seamă…
Octavian Paler: Şi asta-i succes?! Mi-ar fi plăcut să nu fiu un inhibat, un rigid. In societate, fie vorbesc prea tare, ca să par necomplexat, fie mă retrag. E limpede, a fi om de lume e un dar. Pe care îl ai sau nu-l ai. Eu nu l-am avut. In al doilea rând, experienta mea de viaţă a fost complice caracterului meu, pentru a consolida aceasta singurătate. Trebuie să stiti că eu am venit din Evul Mediu în secolul 20, am venit dintr-un sat în care functionau regulile din secolul 17. De altfel, în România, si astăzi sunt prelungiri de Ev Mediu. Când am venit din Lisa în Bucuresti, nu stiam mai mult de jumătate dintre cuvintele limbii române, nu pentru că n-as fi fost născut din părinti români, dar n-auzisem in viata mea de electricitate, de tren, de şosete, de telefon sau de ascensor, de concerte, de cinematograf si asa mai departe. Am povestit în cartea mea, „Autoportret într-o oglindă spartă“, cum am nimerit, ca bursier, la Liceul „Spiru Haret“, care era liceul cel mai simandicos din vremea aceea. Erau acolo numai fii de ministri, de mari boieri, de mari industriasi. Aproape toti colegii mei din clasa stiau frantuzeste de-acasă, aveau lectii de pian…
Rep: Dar dumneavoastră aveati lectii de metafizică din copilărie…
Octavian Paler: De metafizica am auzit în Bucuresti. In Lisa mă uitam la Carul Mare si-mi populam mintea cu diverse fantasme. Dar să revin la relatiile cu colegii mei de liceu. Ei făceau, saracii, tot ce se putea ca să mă integreze si pe mine, dar eu, ca un câine râios ce eram, mă tineam deoparte.
Rep: Erati ca România, azi, fată în fată cu comunitatea occidentală. Toti trag de ea să ne integreze!
Octavian Paler: Cam asa, da. Sigur, s-au accentuat niste lucruri. …
Căci n-aveam bani să mă duc să vad un film. Eu n-am vazut un film până la începutul studentiei. N-aveam bani să mă duc la un teatru. Am descoperit bibliotecile din Bucuresti, singurele care aveau intrarea liberă, asa că am năvălit spre cărti. Imi luam cărti acasă, cu bratul, si am ajuns să mă visez în multe realităti paralele. Stiam mai multe despre războiul peloponesiac decât despre al Doilea Război Mondial.
Rep: Cât ati rezistat astfel, pentru că ati povestit undeva că, în timp, ati pierdut bucuria asta, de a citi năvalnic?
Octavian Paler: Da, n-o mai am. Pe vremea aia citeam până la 1 noaptea. Intr-o noapte, chiar am scris pe o foaie de hârtie toate materiile scolare si am tăiat jumătate dintre ele. Am zis: gata, la astea nu mai pregătesc nici o lectie. Ca să-mi fac timp de lectură. E adevărat că asta m-a costat faptul că astăzi stiu putină anatomie… si altele. Citeam fără nici un program, fără nici un criteriu, fără nici un Dumnezeu, tot ce imi pica în mână, dar citeam cu o libertate, cu o pasiune virginală. Acum, de exemplu, când citesc, nu mai pot citi normal, judec stilistic fiecare frază, citesc criticând sau admirând stilul.

Rep: Cărtile dumneavoastră cum le recitiţi? Vă mulţumesc sau le cititi cu o strângere de inimă?
Octavian Paler: Nu prea le recitesc.
Rep: In sistemul dumneavoastră interior, aţi sacrificat vreodată dragostea pentru carieră, sau cariera jurnalistică pentru creatia pur culturală? Pe care dintre ipostaze ati sacrificat-o mai mult în favoarea celorlalte?
Octavian Paler: Cred că n-am fost fericit decât în clipa în care am putut spune si eu, ca orice om, că am iubit. Nu ca scriitor am fost fericit si nici ca gazetar.
Rep: Când aţi iubit cel mai mult?
Octavian Paler: Prima mea dragoste s-a petrecut când aveam 19 ani si a rămas si acum unul dintre cele mai luminoase episoade din viata mea. Cu iluziile dragostei am început mai devreme, pe la vreo 16 ani…
Rep: Ce aţi început devreme? Să vă luaţi în seama ca bărbat?
Octavian Paler: Nu, nu eram în postura asta, dar cred că aveam vreo 15-16 ani, în timpul războiului, când am trăit o întâmplare idilică într-o gară. Ea era tot elevă si pleca la Sibiu, eu plecam la Bucuresti. Am stat în gara aceea, era iarnă, lăsând să treacă trei trenuri ale ei si trei trenuri ale mele. Aveam o stare, o căldură interioară, pe care n-ai norocul s-o întâlneşti mereu.
Rep: Inseamnă că si fata respectiva avea aceeasi căldură dacă a rezistat.
Octavian Paler: Presupun că da, din moment ce si ea a lăsat trei trenuri să treacă. Eram găzduit, în vremea aceea, în calitate de bursier, într-o cladire a liceului, unde locuia si directorul liceului. Intr-o zi acesta a apărut la usa mea cu un plic alb, intrebându-mă: „Ce-i asta?“. Era o scrisoare de la fata din gara. M-a intrebat „Ce-i asta?“ cu aerul ca un mucos ca mine se tine de prostii, primeste scrisori de amor. Culmea este ca prima scrisoare de dragoste pe care am primit-o nici macar n-am citit-o, pentru ca nu mi-a fost data.
Rep: Dar aţi avut vreodată sentimentul ca dragostea este o prostie?
Octavian Paler: Nu, dragostea nu poate să fie niciodata o prostie. Dragostea e o sansă, un miracol.
Rep: De ce, totuşi, uneori nu rezista, de ce ni se pare că trăim miracolul asta şi, peste numai o luna, un an, se risipeşte totul?
Octavian Paler: Misterul asta n-a fost dezlegat de când se vorbeşte despre el.
Acum, la bătrâneţe, toate greşelile sunt, din păcate, ireparabile
Rep: Dar prima dragoste, de care vorbeaţi, a fost de lungă durata, sau a fost o explozie de moment?
Octavian Paler: De lungă durată, trei, patru ani. Atunci nu mă mai interesa diferenţa dintre eternitate şi clipa.

Rep: Ce relaţie aţi avut cu părintii dumneavoastră?
Octavian Paler: Am avut nişte părinţi de excepţie, pe care nu i-am meritat, dupa părerea mea. Pentru că n-am ştiut, cât au trăit, să le spun cât de mult i-am iubit. Si, intr-un fel, m-am dovedit cam ingrat în relaţiile cu ei, considerând că, din moment ce m-au adus pe lume, era de datoria lor să mă iubească. Eu consideram că n-aveam nici un fel de datorie să le răsplatesc sentimentele. Am povestit recent în revista „Cultura“, si m-am referit la asta de nenumărate ori în cărţile mele, despre o rana a mea, care sângerează încă după 52 de ani. Tatal meu a murit in 1954, în ianuarie, în urma unui accident, deoarece, dus la spital, i s-a facut operatie, dar nu i
s-au administrat antibiotice, pentru că nu era colectivist, refuzase. Si atunci regula care functiona era să nu se dea antibiotice decât celor care erau inscrisi în cooperativele agricole de producţie. Până m-am dus eu din Bucuresti la Fagaras, până am reuşit să fac rost de câteva flacoane de Streptomicină, tata a făcut septicemie şi a murit. Eram reporter la Radio în vremea aceea şi m-am întors dupa marele viscol din iarna lui 1954. Am umblat trei zile prin troiene, năucit de catastrofa care se întâmplase în viaţa mea. Am iubit-o şi pe mama foarte mult, dar tata a fost pentru mine modelul cel mai înalt din viaţă. Nu vreau să insist pe tema asta, dar atunci, dacă n-aş fi fost laş, ar fi trebuit să nu-mi pese de nimic şi să încerc să fac un scandal monstru, pentru că tatăl meu fusese, practic, asasinat. Iată de ce nu mă pot considera un fiu care să poată afirma că si-a meritat părinţii.
Rep: Dar ca tată cum aţi fost?
Octavian Paler: Imi fac reprosuri mari. Am un fiu, Alexandru, care e în Italia acum. Am relaţii excelente cu el, e un fiu cum nu merit eu să am, un fiu atât de bun…
Rep: Dumneavoastră nu vă meritaţi nici părintii, nici fiul?
Octavian Paler: Aşa e.
Rep: Este o trăsătura a oamenilor foarte sensibili, să se simta vinovaţi…
Octavian Paler: Nu, nu este aşa şi vă spun si de ce. Pentru că acum, la bătrâneţe, toate greşelile sunt, din păcate, ireparabile. Când fiul meu era copil, n-am fost alături chiar de toate micile lui întrebări, de toate nedumeririle lui, de toate micile lui probleme. Eu mă ocupam de lucrurile mari, să fie totul în regulă, să-i asigur tot ce era necesar, dar viaţa e făcută şi din detalii.
Rep: Povestiţi-ne cum v-a schimbat viaţa apariţia unui copil. Cum l-aţi aşteptat şi cum aţi primit venirea lui pe lume?
Octavian Paler: Am fost fericit.
Rep: V-aţi dorit acest copil?
Octavian Paler: Sigur, foarte mult. Si cred că dacă vă spun următorul …
lucru, vă spun tot: deseori am fost întrebat dacă, dând timpul înapoi, aş vrea să schimb ceva. Niciodată, dar niciodată, n-am putut să fac abstracţie de anul în care a apărut fiul meu, 1955. Cu alte cuvinte, nu doresc să-mi schimb viaţa de înainte de existenţa lui. Pot să-mi doresc să fi făcut altceva după ce el a apărut pe lume. El este pentru mine un punct fix.
Rep: De ce a ales să nu mai trăiască în România si de când e plecat?
Octavian Paler: E plecat din 1990, dar vine foarte des în România, trăieşte de fapt uitându-se spre Bucuresti.
Nu mai sunt, nicăieri, acasă
Rep: D
umneavoastră de ce n-aţi avut puterea să plecaţi? Sau nici nu v-aţi gândit vreodată să plecaţi din ţară?
Octavian Paler: Unde să plec? Ce să fac? Eu nu îi judec pe cei care au plecat. Fiecare are propriile lui motive şi propriile lui raţiuni. Eu, însă, fiind un conservator, n-aş fi putut trăi în altă parte. Oricât de multă mizerie ar fi în ţara asta, dacă aş fi făcut prostia de a rămâne în străinătate, sfârşeam prost, cu un glonte în cap, undeva într-o cameră de hotel. N-aş fi avut puterea să mă acomodez. Dar adevărul e că şi în Bucureşti mă simt străin. Nu mai sunt nicăieri, dacă mă gândesc bine, acasă. In Lisa, nu mai am pe nimeni. Acolo e o casa goală, locuită numai de fantome, cu iarba în curte. Când mă duc acolo, am întotdeauna sentimentul că trebuie să plec cât mai repede. Mă izbesc prea mult de trecut.
Rep: Dar mai seamănă satul de acum cu cel care era?
Octavian Paler: Nu, nu. Inainte era un sat mai modest decât cel de azi, un sat cu case mai mici, mai umile, toate vopsite în albastru de Voronet, un sat aproape în întregime albastru. Acum sunt case mai arătoase, viloaie cu ziduri mari, cu jaluzele la ferestre. Dar jumătate din locuitori sunt plecaţi în Italia, în Spania… Ultima dată când am fost, am văzut la multe ferestre, bătute scânduri, în cruce. Veşnicia, de care vorbea Blaga, a luat sfârşit.
Rep:Vreti să ne spuneţi ceva şi despre femeia care v-a dăruit singurul fiu?
Octavian Paler: Nu mai trăieşte, a murit în urmă cu doi ani.
Rep: Cit timp v-a fost alături?
Octavian Paler: De când m-am căsătorit, în 1951, până în 2004, când a murit.
Rep: Cum a suportat alături o vreme atât de lungă, un om şi dificil, şi aflat sub reflectoare mai mult sau mai puţin direct, şi care a avut un suflet zbuciumat, care a iubit femeia si femeile?
Octavian Paler: Eu n-am iubit femeile! Cine v-a spus dumneavoastră că eu am iubit femeile?
Rep: E un plural pe care-l bănuiesc…
Octavian Paler: Vă înşelaţi. Pot să spun că iubesc o femeie, nu c-am iubit femeile. Eu n-am fost ceea ce se numeşte în termeni foarte româneşti, un afemeiat. In schimb pot să vă spun altceva. Cred că o parte din sufletul meu are ceva feminin. Şi asta-i poate chiar bizar, dacă mă gândesc la felul meu posac de a fi. Eu sunt un tip destul de acru, de ursuz, de posomorât, dar e ceva, probabil în psihologia mea, în sufletul meu, care mă face să înţeleg mai bine decât sufletul unui bărbat, sufletul unei femei. Si am făcut aceasta descoperire, nu lipsită de un anumit interes, chiar recent. …
Lucrez la o carte care se cheamă „Calomnii mitologice“. In aceasta carte, un capitol destul de larg este consacrat lui Don Juan. Mi-am imaginat eu un proces al lui Don Juan, unde, în faţa unui tribunal alcătuit exclusiv din bărbaţi, se prezintă o femeie care vrea să pledeze cauza lui Don Juan, arătând care sunt prejudecăţile bărbaţilor în legătură cu „inculpatul“. Scriind acest text, mi-am dat seama cât de bine îmi făcea să mă simt în sufletul unei femei şi să-i acuz, cu o plăcere evidentă, pe bărbaţi.
Dreptul la dezamăgire îl are fiecare

Rep: Dacă vorbiţi de prejudecăţi, cum comentati prejudecata, încă foarte puternică la noi, cum că a fi bărbat infidel e o glorie, dar a fi o femeie infidelă este o ruşine?
Octavian Paler: Mi se pare o prostie.
Rep: Daţi ambelor genuri drepturi egale?
Octavian Paler: Dreptul la dezamăgire îl are fiecare, şi bărbatul şi femeia. Dar cred că sunt de invidiat bărbaţii care iubesc o singură femeie.
Rep:Dumneavoastra aţi fost infidel?
Octavian Paler: Cred că da.
Rep: Deci nu sunteţi în categoria pe care aţi putea-o admira?
Octavian Paler: Nu.
Rep: Aţi întâlnit în viaţa reală, oameni care au avut norocul unei singure iubiri?
Octavian Paler: Da, am întâlnit.
Rep: Pe cine?
Octavian Paler: Nu, nu dau exemple. Dar e vorba de un dublu noroc. Un noroc al lui si un noroc al ei. Dacă au ghinionul să nu fie perfect compatibili, atunci, într-adevăr, nu se întâmplă nimic bun. Una dintre ideile pe care le dezvolt eu în povestea asta cu Don Juan este că dragostea nu e aritmetica şi că 1003 victime nu înseamnă neapărat o glorie. Poate că, de fapt, Don Juan n-a iubit pe nimeni.
Rep: Când vorbiţi despre infidelitate, vă referiţi la o infidelitate a sufletului, a inimii, sau la infidelitatea concretă, a trupului?
Octavian Paler: Nu sunt specialist nici în fidelitate, nici în înfidelitate. Si văd că vreţi să mă amestec în lucruri în care n-am nici un…
Rep: Nici un doctorat?
Octavian Paler: Nici licenţă, măcar! Nu pot spune, , lucruri care nu mă preocupă. Intrebaţi-mă ce cred despre tango, asta va pot spune.
Rep: Ce credeţi despre tango?
Octavian Paler: E un dans frumos, pe care l-am exersat cu mare plăcere, eram un virtuoz al tangoului la balurile studenţeşti. Am fost un excelent dansator.
Rep: Asta chiar nu am ştiut!
Octavian Paler: O să vă mire, dar am fost. Ştiam bine să dansez şi foxtrot, swing…
Rep: V-aţi gândit vreodată că poate au fost mii de femei care s-au îndrăgostit de dumneavoastră citindu-vă?
Octavian Paler: Nu cred. De altfel, experienta mea erotică este extrem de sumară, neinteresantă şi lipsită de senzaţional. Eu am avut viaţa mea, cu micile mele iluzii şi cu marile mele dezamăgiri. Dacă mă întrebaţi despre dezamăgiri, vă pot vorbi mult.
Rep: Care ar fi dezamăgirea cea mai dureroasă?
Octavian Paler: Descoperirea bătrâneţii.
Rep: Aţi avut o zi, în care aţi descoperit bătrâneţea?
Octavian Paler: Da. In 2000, în ziua în care am făcut infarct. De fapt, în ziua în care mi s-a spus că am făcut un infarct. Pentru că l-am făcut aici, acasă, dar n-am ştiut până a doua …
zi, când m-am dus la spital. Nu mi-a venit să cred în primul moment, am zis chiar: „Cum adică, eu am făcut infarct?“. Aveam 74 de ani. Până la 74 de ani n-am ştiut că am „cord“. Stiam că am inima. Atunci, dintr-o dată, m-am confruntat cu perspectivă bătrâneţii. Am început să am şi obsesia marii taine care se apropie. Pentru prima oară moartea n-a mai fost o idee abstractă, am descoperit că moartea mă priveşte şi pe mine, nu numai pe altii. Revelatia asta a avut asupra mea un efect devastator. Dacă aş fi fost un înţelept, ca Marc Aureliu, să zic „să trăieşti în fiecare zi ca şi cum ar fi ultima“, ar fi fost în regulă. Dar atunci eu am descoperit că toate vanităţile nu fac doi bani. Că toate ambiţiile care au nălucit prin viaţa mea nu valorează nimic. Atunci am descoperit cât de adevărata e vorba Ecleziastului: „Toate sunt desertăciune“, zicea. Si zicea bine. Atunci am descoperit adevărata modestie. E o virtute să fii modest când eşti la vârsta dumneavoastră. Eu sunt acuma obligat să fiu modest. Céline spune undeva că „viaţa e o comedie, totul e să ştii în ce act te afli“. Eu mă aflu între ultimul act şi epilog. Şi asta nu mă face foarte vesel.
Rep: Care sentiment vă este mai apropiat de suflet, regretul, sila, mila, detaşarea, dragostea?
Octavian Paler: Toate, mai putin detaşarea.
Rep: Dar sunteţi un om milos? Nu păreţi.
Octavian Paler: Cum să nu!
Rep: Sau nu arătaţi aceasta faţă…
Octavian Paler: Mie mi-a fost milă şi de Băsescu. Când am văzut ce probleme a avut, mai ales că şi eu sufăr de coloană, mi-a fost milă de el. Nu-mi imaginam că-mi poate fi milă de Băsescu, dar mi-a fost.
Rep: Scrieţi, în continuare, şi poezie?
Octavian Paler: Acum nu.
Rep: Vă trebuie o stare anumită pentru asta?
Octavian Paler: Nu, poezia a fost la mine un accident.
Rep: Un accident superb.
Octavian Paler: Am avut o perioadă când am simţit nevoia să mă exprim şi în felul asta, dar nu cred că a murit în mine un mare poet.
OP2
Mai departe de moarte, mai departe de viaţă,
mai departe de dragoste, mai departe de mine,
mai departe de noi,
mai departe de cei care-am fost,
de cei care-am fi putut deveni.
Şi cursa continuă.

pagina Lia Neamt cluj 2014

 

Sursa Alice Nastase-OCTAVIAN PALER: O parte din sufletul meu are ceva feminine /13 iunie 2006

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s