Mai bine taci sub vastele portale…


RS0

Taci, să s-audă noaptea care vine!
Taci, să s-audă pasul ei sfios!
De-acum începe-alt glas să cânte-n mine,
De-acuma glasul tău e de prisos.
Tăcere! Numai noaptea să cuvânte!
Ea singură cu glasul ei sonor!
Tu stai şi-ascultă-n pajişte ce vânt e,
Ce vânt însângerat, prevestitor.
Nu te mişca! Să nu cumva să scape
Urechii mele glasu-acela pur
Pe care îl aud tot mai aproape
Şi tot mai clar, mai fără de-nconjur.

rs11
Nu tulbura cu sunetele tale
Această gravă muzică de sus,
Mai bine taci sub vastele portale…
Sub care stai cu umărul adus.
Mai bine taci în noaptea care vine
Şi-n care-atâtea patimi mari se nasc.
Din nepătrunsa, larga-ntunecime
Nu poţi să ştii ce noi dureri mă pasc.
Iubito!-n noaptea asta-mpărătească
Numai tăcerea las-o să vorbească!(Silentium nocturn)

Spuneai că niciodată n-o să piară
Acel minut – şi totuşi a pierit,
Aşa încât mi-am zis că o să moară
Şi dragostea – dar, vezi, ea n-a murit.
Şi chiar dac-ar mai trece înc-o seară
Şi multe alte-apoi, în şir sporit,
Iubirea, ea, nicicând n-o să dispară.

rs10
Va dăinui-ntre noi la nesfârşit.
De-aceea pune-ţi mâinile pe poale
Şi-aşteaptă-mă sub geamurile tale.
Eu voi veni cu tainice cununi
Şi amândoi, căutând desăvârşirea,
Vom învăţa-mpreună că iubirea-i
Cea mai puternică din slăbiciuni…(Radu Stanca-Sonet)

94 DE ANI DE LA NASTEREA LUI RADU STANCA

… Radu Stanca (n. 5 martie 1920, Sebeş – d. 26 decembrie 1962, Cluj) dramaturg, poet, eseist şi regizor de teatru român.
Teatrul din Sibiu îi poartă numele. Este nepotul medicului Dominic Stanca, cel care a descoperit Băile Someşeni din Cluj-Napoca, unde a creat o mică staţiune balneo-climaterică vizitată şi de englezi în perioada interbelică.
În1942 îşi ia licenţa în litere şi filosofie, calificată „magna cum laude”, cu o dizertaţie despre Problema cititului, iar un an mai târziu e numit suplinitor în postul de asistent de la catedra de folosofie a culturii, condusă de Lucian Blaga. Premiile nu îl ocolesc şi îi confirmă performanţa ( un exemplu este – în 1947 primeşte Premiul „Sburătorul” pentru piesa de teatru în manuscris „Dona Juana”)
În 1951 se căsătoreşte cu Dorina Ghibu (i se spunea Doti), actriţă de la Teatrul Naţional din Cluj, cu care poartă o avidă corepondenţă atât înainte de căsătorie, cât şi după, în perioadele când era la Sibiu sau Bucureşti. Scrisorile sunt foarte frumoase, redau atât sentimentele celor doi, cât şi planurile lor de viitor – au fost publicate într-un număr al revistei clujene Apostrof, într-un material amplu semnat de Ion Vârtic. Una dintre scrisori, pe care o redăm fragmentar, a fost trimisă de Radu Stanca pe 6 martie 1951, de la Sibiu, cu câteva zile înainte de căsătorie, scrisoare care este o adevărată declaraţie de dragoste şi un jurământ de iubire.

RS3

Doti, draga mea
Sunt tot numai aşteptare, numai dor de tine.
Un singur gând, o singură râvnă: aceea de a fi, din nou, aproape de tine, aproape de îmbrăţişarea ta, de apa vie a buzelor tale – mereu dorindu-te, mereu setos de frumuseţea ta fără asemănare. Iată! Peste câteva zile vei fi soţia mea. La acest gând, cele mai pure zone ale spiritului se deschid înainte-mi – şi stau ca în faţa celui mai sublim act al desăvârşirii. Un jurământ sfânt mi se naşte pe buze, acum în preajma marei împliniri, şi totul se leagă de azi înainte, pentru mine, de acest jurământ. Lui voi închina ceea ce e mai bun în mine îndeplinirii lui – căci jur să mă închin cu totul pentru fericirea ta; să-mi dăruiesc toate puterile inimii idealurilor tale; să sfinţesc cu sârguinţă altarul căsniciei noatre cu harul celei mai dumnezeieşti iubiri. Fericirea mea nu are hotare; ea cuprinde, de la o margine la alta, universal – pretutindeni e numai ea; sunt învăluit în strălucirea bucuriei mele nelimitate. Aripi să am şi nu aş putea urca mai sus decât înălţimea cristalină de la care privesc acum, în faţă, viitorul. Toate s-au limpezit în mine, s-au purificat – am devenit un om nou. Şi mă îndrept, cu fruntea sus, spre treptele pe care mă vor conduce mâinile tale blânde şi înţelegătoare; privirile tale adânci, încărcate de viaţa pe care cu generozitate o răspândeşti ăn trupul şi sufletul meu.

rs2

Eşti, de acum înainte, înţelesul meu cel mai intim. Eşti sensul meu adevărat – şi dincolo de orice graniţe terestre eşti îndumnezeirea mea; mântuirea mea. Cu tine dobândesc nu numai un rost, dar şi un loc printre binecuvântaţii lumii – căci tu îmi aduci fericirea.  Vrând să te merit, voi frământa toate puterile spiritului meu – voi lupta cu nesăbuirile mele, cu infernurile mele; îmi voi limpezi căutările, voi munci cu pasiune. Vrând mereu să te cuceresc, voi căuta să devin – te voi avea mereu în faţă, ideal luminos, pe care mă vopi strădui într-una să-l dobândesc.  Mă voi cârmui după tine, precum corăbierul după steaua polară. Şi nu mai cunosc nimic altceva decât chipul tău. Nu mai şoptesc alt cuvânt decât numele tău, ce mi te aduce mereu, cu putere magică, în ochii sufletului – eşti permanent în mine, ai pătruns în locaşurile mele lăuntrice prin toţi porii fiinţei mele; îţi simt neîncetata făptura ta de fum suav, îţi ascult mereu glasul, legănător şi darnic, ca un clopot de mare sărbătoare; îţi văd ochii adânciţi între neguri de bună tristeţe; îţi cuprind cu palmele nerăbdătoare hulubii sânilor, ferecaţi parcă dintr-un pătimaş zbor; îţi cercetez cu copilărească uimire merele de pe marmora umerilor, linia plină de graţie, ca o amforă greacă, a trupului tău – şi-mi plec buzele, draga mea, pe marginea acestei amfore şi te beau în mine pe tine; te beau cu toată frumuseţea ta, cu tot trupul. Fiindcă de acolo, din adâncul sufletului tău, vine marea ta frumuseţe; – chipul tău, trupul tău sunt reflexul direct al sufletului. Şi eşti frumoasă, iubito, pentru că eşti toată numai suflet; suflet e privirea ta, suflet e mersul tău de pasăre măiastră, suflet e zâmbetul tău, suflet sunt degetele tale şi strângerea ta de mână. Între sufletul tău şi trupul tău au căzut toate obstacolele – divina lor contopire e desăvârşită.

rs1

Şi te iubesc pentru că eşti deplină. Şi te chem. pentru că vreau să mă îndeplineşti; te chem, te chem neîncetat, tu, lumina mea, viaţa mea, împlinirea mea. Al tău, Radu“

Cât ar costa speranțele sau visele noastre furate?..


oa5
„Ce-mi place: BUNUL-SIMŢ. Să beau apă în dimineţile cu soare, la fereastră. Îmi potrivesc paharul în aşa fel, încât soarele să se reflecte în el – şi beau… soare. Mozart. Să râd. Să mă uit la cer. Să spăl vase. Să dorm. Orice animal şi orice floare. Când oamenii zâmbesc. Mirosul de vopsea şi de detergent. Copiii. Casele, obiectele vechi. Ţarina. Bucuria, pur şi simplu. Să stau în iarbă. Inteligenţa umorului. Să spăl geamuri. Să văd oameni fericiţi. Podurile caselor. Să stau pe marginea apei. Sinceritatea. Mâncarea chinezească. Să stau acasă. Căldura. Să mă rog. Întunericul de la începutul spectacolului. Să întâlnesc oameni inteligenţi. Mirosul de curat. Iarna. Aventura spirituală. Ritmul. Ploaia. Armonia. Să fiu protejată şi să protejez.
oa3
 Dragostea. Zborul. Să dau valoare lucrurilor uitate. Albul şi negrul. Delicateţea. A dărui. Ciorapii de lână. Curiozitatea de a afla cine sunt. Modestia. Curajul de a plânge. Privirile senine. Senzaţia clară că fac parte dintr-un tot. Răsăritul. Responsabilitatea faptului că orice gând al meu poate salva sau distruge echilibrul omenirii. Să visez. Calmul. Lemnul. Happy-endul. Să-mi pun întrebări. Să înot. Briza. Certitudinea că nu există moarte. Să fac lucruri pe care nu le-am făcut niciodată. Prospeţimea tinereţii. Camerele mari. Misterul. Să fac torturi. Liberul-arbitru.

oa4
Aventura lecturii. Să nu am nimic de făcut. Să dau roată prin creierul meu. Să fiu îndrăgostită. Să mă lupt cu defectele mele. Să fiu un fel de martor al trecerii mele pe aici. Zacusca. Să mă împac cu oameni cu care la un moment dat nu m-am înţeles. Să merg pe jos. Mirosul de hârtie. Senzaţia de a fi şi de a nu fi aici şi acum, în acelaşi timp. Praful care devine aur sub reflector. Oamenii de scenă. Oamenii care montează filme. Oamenii simpli. Oamenii. Planeta asta vie, numită Pământ. Ţuica. Pacea. Comunicarea. Mama. Să-mi umplu golul din mine cu Dumnezeu. Amintirile. Înfrângerea răutăţilor din mine. Patul tare. Să fac cumpărături. Salata de andive cu ananas, mere şi portocale. Să văd lumea. Să caut în tot fărâma de bun şi frumos. Parcurile. Independenţa mea.Muzica care e muzică şi bărbaţii care sunt bărbaţi. Să mă caut şi să mă uit din când în când”,
,Orice aș face, nu pot înțelege timpul în care trăiesc. Și tot încerc, și văd în jurul meu oameni depresivi care și ei încearcă să înțeleagă sau să accepte. Ni se spune tot timpul că trebuie să ne adaptăm. La ce? Cum să mă pot adapta la o lume urâtă și bolnavă? Pentru că ochii mei așa o văd, ca pe o lume pur și simplu bolnavă. Nu, nu vreau să fiu bolnavă, nu, nu am cum să mă adaptez și nu vreau deloc să mă adaptez.”
oa6
,,Căutăm, ca nebunii, totul în formă. În forma caselor, în forma teatrală, muzicală. Trăim după tipare formale. Ne îmbrăcăm cu Versace, arătăm ca Madonna, vorbim ca Tom Cruise, trăim în forma lui Tânăr și neliniștit și murim foarte liniștiți și pierduți de noi, căci am adoptat alte formate și modele. Ne întrebăm din ce în ce mai rar ce căutăm aici. Cine suntem și ce vrem de fapt. Uităm cu desăvârșire să simțim noi, să gândim noi.”
,,Norocul e mic și lumea e multă.Caragiale. Doamne, ce om trist și amărui. Ca dulceața de cireșe amare. Mi-l închipui uitându-se la noi de departe cu mare milă și cu un zâmbet trist. Râdem cu hohote la piesele lui și nu ne dăm seama că despre noi e vorba, că noi suntem personajele penibile de care râdem…”

oa2
,,Mama: Când ești nemulțumită sau ți se pare că ai probleme… când vii acasă, pune mâna dreaptă la spate și încearcă să te descurci doar cu mâna stângă: să dai foc la aragaz, să te speli, să iei ce-ți trebuie din frigider… Zece minute, nu mai mult… Și, după zece minute, ia-ți mâna dreaptă de la spate și uită-te la ea cu ochii, cu ochii tăi de carne. Și ai să vezi minunea! Ai să vezi ce înseamnă să ai două mâni. Sau două picioare. Și întreabă-te după asta: cât de importante erau problemele pe care credeai că le aveai acum zece minute?

oa1
,Sunt întrebată de lume ce mai fac, că nu au mai citit despre mine în ziare. Răspund: slavă Domnului! Lumea râde și eu explic. Prefer să nu se scrie nimic decât să-mi apară nume și poza între o bătrână violată și un copil tăiat în bucăți. <<Aveți dreptate, de-aia nici nu mai cumpăr ziare>> mi se răspunde. Și totuși suntem intoxicați în fiecare zi, pentru că asta cere publicul… care public?”
● ,,Știre: se fură crucile de la Săpânța. Sfatul primarului: oamenii să-și ia crucile acasă. Se fură tot. Suflete, idei, imagini, case și mașini. Și acum, cruci. Ar fi interesant un bazar unde ne-am putea recupera lucrurile astea, inclusiv anii furați. Cam cât ar costa speranțele noastre sau visele noastre furate?”
● ,,În toate aparițiile și interviurile mele vorbesc despre nevoie de frumos și despre faptul că eu cred în frumusețea oamenilor. Și rezultatul e că tot felul de fătuci sau doamne, corectoare sau băgătoare de seamă, îmi taie tot ce e mai frumos și inventează scandaluri sau bârfe sau fraze de genul că urăsc actorii etc., și asta cu argumentul <> Voi muri și nu voi crede.”

oa7

,Există pe pământul ăsta oameni mari. Și când îi cunoști, îți dai seama că aerul din jurul lor are o altă densitate. Pe umerii lui Ciulei sau ai lui Peter Brook, pe care l-am cunoscut, aerul se așază altfel. Și când sunt în mișcare aerul parcă se despică, parcă le face loc. Se așeza blând aerul pe umerii lui George Constantin. Era solid în jurul lui Amza. Transparent și cald în jurul Ilenei Predescu. Aerul era bun și lumina în jurul muntelui Nichita Stănescu. Dacă știi să privești aerul din jurul unui om, îți poate spune multe despre el.”

„Ce este cert e că nu mai înţeleg nimic din ce trăiesc şi din ce văd în jurul meu”, mărturiseşte Oana Pellea în „Jurnalul” ei, publicat în 2009, de Editura Humanitas.

SURSA : Ionela Rosu- Aniversare Oana Pellea
adevarul.ro
http://www.ziarulmetropolis.ro

Necruţătoare ai fost,necruţător sunt şi eu…


i6

Când m-am născut..te-ai luat după mine
şi mă priveai, sărăcie printre şipcile putrede,
în iarna profundă.
Apoi..tot ochii tăi erau cei ce mă priveau printre grinzi.
Noaptea,streşinile repetau numele şi prenumele tău
sau, câteodată, solniţa spartă, cămaşa ruptă,
ghetele rânjite mi te-aminteau.

i8
Stăteai acolo, la pândă, cu dinţii tăi viermanoşi,
cu ochii de mlaştină, cu limba ta leşioasă
care taie haina şi lemnul, oasele, sângele.
Stăteai acolo, de când mă născusem,
mă căutai, mă urmăreai
pe unde mergeam.
Când închiriai o cămăruţă la mahala
te găseam şezând pe un scaun;
mă aşteptai;
când, adolescent, într-un hotel mohorât,
nu întâlneam mireasma
despuiatului trandafir,ci numai şuierul rece al gurii tale.

i3
M-ai urmărit, sărăcie,în cazarmi şi spitale,
în război şi pace.
Pe când zăceam, cineva bătu la uşa.
Nu era doctorul.
Intră iar sărăcia.
Te-am văzut scoţându-mi
mobila în stradă: oamenii o trânteau ca pe nişte pietroaie.
Tu, cu o dragoste fioroasă,dintr-un maldăr de boarfe,
in mijlocul străzii şi-al ploii,
îţi făceai, un tron hârbuit şi privind spre calici
culegeai de pe jos,
cea din urma strachină a mea,făcându-ţi din ea diadema.

i5
Acum, sărăcie,
eu sunt urmăritorul.
Necruţătoare ai fost,necruţător sunt şi eu.
Lângă fiecare sărac mă vei găsi cântând;
sub fiecare cearşaf de oribil spital
vei afla cântecul meu.
Te urmăresc, sărăcie,te păzesc, te impresur,
te ţintesc, te-nchid, ghearele ţi le retez,
iti frâng,
dinţi pe care-i mai ai.
Sunt pretutindeni: pe ocean cu pescarii,
în mină, oamenii când îşi şterg de pe frunte năduşeala cea neagră
dau de poeziile mele.

i2
In fiece zi o-nsoţesc pe textilistă.
Mâinile mi s-au albit împărţind pâinea în brutării.
Sărăcie, pe oriunde umbli, dai de cântecul meu
care cântă, de viaţa mea
care trăieşte, de sângele meu
care luptă.
Voi înfrange ofilitele-ţi flamuri oriunde le-ai înalţa.
Alţi poeţi, odinioară,
sfântă ţi-au zis, au adorat mantia ta,
cu fum s-au hrănit şi-au dispărut
Eu te desfid,cu versuri aspre te lovesc în faţă,
te îmbarc, te izgonesc de la noi.

i4
Eu, împreună cu alţi,cu alţi, mulţi alţi,
te-am surghiunit de pe pământ,
într-o temniţă de pe lună,
ca de acolo, pătrunsă de frig,
să priveşti, cu un singur ochi,
pâinea şi strugurii
ce-or să acopere pământul de mâine.(Pablo Neruda)

Am înţeles că energia apei este însetată de sărutul rece al pământului


13-0

Am înţeles că energia apei este însetată de sărutul rece al pământului ca plămânii focului de oxigen, ca aripile aerului de libertatea mişcării şi ca omenirea de fericirea supremă, încă umbrită de caprici ispititoare.
Am dedus că viaţa pâmânteană ar deveni o adevărată peliculă divină, dacă oamenii nu s-ar speti să o aglomereze cu viitoare religve materiale,ci s-ar înfrupta mai des din bucătăria frumuseţii ei spirituale,
care prin legile înţelepte va înflori sănătatea, fericirea şi pacea sufletească a omenirii.

7-4-1
Am învăţat că nu râvnesc şi să nu imit pe nimeni niciodată, pentru fericirea searbădă a confortului material, dar să fac tot posibilul să arăt oamenilor din jurul meu cât de aproape şi de sănătoasă este fericirea spirituală, apoi trăgând linie de fracţie să calculeze cu mintea sufletului câtul dintre fericirea materială şi cea spirituală şi să aleagă.
Am înţeles că nu întâmplător viaţa pământeană are scară de valori,dacă pe ea nu se coboară măcar o dată în infernul mizeriei morale nu avem cum să râvnim la caracterul frumos al înţelepciunii.

2-10-00
Am dedus că în travaliul vieţii pământene, iubirea umană ridicată mai presus de cea Divină, transformă viaţa oamenilor în episoade dramatice şi poate educative până la sfârşitul ei.
Am înţeles că oricât de ateistă şi nesaturată este stiinţa omenirii, în faţa neputinţei şi a morţii îngenunchiază la picioarele Divinităţii cerându-i cu pioşenie ajutor şi îndurare.
Am dedus că oamenii aţâţaţi de poftele cunoaşterii, dezgroapă barierele enigmelor îngropate de frământările trecutului, eliberând odată cu ele şi blestemele lor.

2-10-0
Am dedus că din coastele neprevăzutului curios s-au născut legile universale, dar că ele au suport divin.
Am înţeles că mai uşor scoţi apă din inima stâncii împietrite de timp, decât să scoţi prostia din omul catâr şi capriciile din femeia frumoasă.
Am dedus că în temniţa singurătăţii se aprind făcliile cugetărilor, idolii albi sau negri ai firii omeneşti, autocunoaşterea şi deseori moartea.

7-6
Am dedus că omenirea şi cercetarea universului înconjurător oricât de perfecte ar deveni se vor termina într-un punct mort ca şi construcţia turnului Babel, probabil că şi Geneza are anotimpuri şi luptă pentru regenerare.(Valeria Mahok)

Cuget târziu …


v4

Am observat că şi iubirea are scară de valori diferite, dar rucsacul ei merită cărat în spate toată viaţa, chiar dacă e greu.
Mi-am înţeles părinţii cu adevărat, doar când le-am călcat pe urme şi încă nu am reuşit să le mulţumesc suficient pentru tot ce-au făcut pentru mine.
Am dedus că darul cel mai preţios al copiilor este libertatea de a cerceta singuri.

v1
Am văzut că sinceritatea nu aduce întotdeauna bucurii, dar mai are încă susţinători rătăciţi.
Am observat că bucuriile dacă nu sunt împărţite nu sunt bucurii.
Am văzut că toate dărniciile au efect de bumerang.
Am dedus că experienţele vieţii rumegate în timp nasc boabe de înţelepciune pe care Biblia ne-o oferă gratis.
Am înţeles că numai diferenţa dintre caracterele omeneşti stimulează progresul.

v3
Am observat că bolovanii vieţii nu sunt imobili, dacă puterea crezului nu schiopătează.
Am început să simt cu adevărat gustul fericirii, când grăunţele înţelepciunii mele au intrat în faza de coacere.
Am simţit că iubirea are puteri magice şi dincolo de viaţă.

v2
Am dedus că pentru a escalada piramida vieţii cu bine trebuie să mă hrănesc cu pâinea înţeleptului.
Am invidiat oamenii bogaţi spiritual şi pacea inimii lor, dar nu şi renunţările lor lumeşti.
Admir plângând bucuriile performanţelor omeneşti şi sacrificiul lor nebănuit, dar sunt atât de departe de ele.
Am observat că darurile caracterelor omeneşti sunt diferite ca să ne înţelepţim unii pe alţii.
Am observat că fără vrerea lui Dumnezeu suntem nimic, dar El ne-a iubit mult dând lumii viaţa cu miracolele ei surprinzătoare.
Cred în Dumnezeu pentru că nu l-am văzut, dar l-am simţit.
Am dedus că oceanul purificării spirituale este singurătate îngenunchiată în credinţă.

v0
Am simţit că fără durere nu aş înţelege bucuria lipsei ei.
Am observat că în turma Domnului se înmulţesc lupii, nu oile.
Am învăţat de toate, ca să-mi dau seama că nu ştiu mai nimic.
Am iubit, am urât, am iertat,
Am să primesc ce-am dat.(Valeria Mahok)

pagina Lia Neamt
cluj 2014

Să mai umblăm şi după suflet, nu doar după bani” Grigore Leşe


gl1

Fiecare dintre noi trebuie sa se schimbe in interior. Apoi putem sa-i schimbam pe altii. Nu putem astepta schimbarea cum asteptam sa stea ploaia… Cei care realizeaza emisiunile de radio si televiziune, jurnalistii, oamenii de presa, profesorii, ar trebui sa fie modele, ca sa poata crea modele. Abia dupa ce oamenii vor sti, vor indragi si vor pretui munca noastra, vor avea credinta si un gand de schimbare le va incolti in minte.

Eram tanar, ne-nsurat, si puteam face asemenea „experiente” de viata, de-a cunoaste oamenii. Dormeam iepureşte, numai ca să nu pierd spectacolul acesta al lumii, iarna. Imi plăcea să aud copchii scâncind în pat şi cocoşii cântând la ceasurile nopţii. Si să vad de ce umblă lumea. Dacă mă întâlneam cu cineva pe drum – că nu era lume multă pe-atunci -, îl întrebam: „Unde meri?”. Unul imi spunea, altul se temea, doar se uita pieziş la mine şi-şi vedea de drum. Omu’ bun ştie unde mere, omu’ rău, nu. La oamenii care stiam eu că-s răi, le puneam intrebarea: „Unde vă grăbiţi?”. Rămâneau descumpăniţi o clipă, apoi plecau suduind.

Alteori, ca sa ghicesc firea oamenilor si sa vad cat le pasa de un semen de-al lor, ma culcam in zapada si asteptam sa ma acopere. Unii ziceau: „Ii beat!”. Altii: „Ii mort!”. Si-atunci, eu pufneam usor, sa-mi zboare zapada de pe buze, si sa vada ca respir. „Ia’ ca-i viu!”. Unii plecau mai departe, altii voiau sa ma ajute sa ma ridic. Ma ridicam de acolo si-n loc ramanea culcusul trupului meu in zapada. Ma uitam cateva minute la forma aceea scobita, pana o umplea iarasi zapada. Si plecam mai departe.

Mai sunt horitori si horitoare in ziua de astazi, dar putini. Lumea se indeparteaza de ceea ce este stravechi si profund. Asta am constatat eu de-a lungul anilor. Si-atunci, e mare nevoie sa facem eforturi, pentru ca maturii sa nu uite, iar tinerii sa afle! Horile sunt de dor, de dragoste. Bucuria se canta, dar si amintirea si jalea. Doina a fost declarata patrimoniu UNESCO, in urma cu doi ani, dar nu canta nimeni doina. Sunt foarte putini interpreti, foarte putine spectacole. Cantaretii de azi prefera o muzica de exaltare trupeasca, s-o numim asa, muzica de divertisment, fara emotie si fara pretentii.

Cultura traditionala, muzica veche din vatra satului, nu e o industrie. Asa a fost lasat de la Dumnezeu. Copilul se leagana, se adoarme pe muzica, mireasa se desparte de cei dragi tot pe muzica. Si pe drumul catre dincolo, tot de muzica sunt insotiti oamenii… Nu trebuie sa ne sperie lucrurile acestea… Aud vorbind despre identitatea noastra. Identitatea noastra exista. O avem. Nu trebuie s-o explicam si nu trebuie s-o afisam in fiecare zi. Fiecare trebuie sa-si gaseasca locul si sa se exprime in felul lui. Nu trebuie sa faca din asta un spectacol.

sursa: Corina Pavel-Cantece pentru zăpezi.
Formula As

Ce rău îmi făcuse mie pasărea aceea, ca s-o ucid? ..Dan Puric


pas2

Omul frumos în ziua de azi e cel ce urcă invers pe scară, înfruntând nu numai turma care coboară, dar şi insultele ei!

Apoi, crescând mai mare, le-am dat lor, celor ce mă priveau de după gard, sufletul meu. Iar ei îl dădeau de-a dura prin colbul vieţii şi mi-l înapoiau strivit, lovit şi fără de viaţă. Trist, îmi luăm propriul suflet în braţe şi-l mângâiam.

Apoi, când se refăcea, mă părăsea zâmbind şi se arunca naiv în braţele pofticioase ale celor din jur. Şi din nou, zdrobit de valurile vesele dar necunoscute ale vieţii, se-ntindea obosit la picioarele mele, spunându-mi că este pentru ultima oară.

De atunci îmi îngrop şi dezgrop propriul zbor sufletesc ca pe un blestem.

pasare

Ce rău îmi făcuse mie pasărea aceea, ca s-o ucid? Nu-mi reproşa nimic. Atârna în mâinile mele mici ca şi cum îmi dădea un sărut de adio. Am îngropat-o încet. Apoi bătrânul din mine a desenat pe moviliţă o cruce. O lacrimă a căzut în mijlocul ei. Murea specia din mine şi se năştea omul. De atunci, sufletului meu îi este hărăzit să cânte şi să zboare, dar să şi fie lovit de moarte. De atunci îmi îngrop veşnic sufletul ucis. Dar ce ciudat, de data aceasta, cu fiecare înmormântare devin mai tânăr. Da, pasărea mea de vis m-a iertat. Prin moartea ei nevinovată a ucis vânătorul din mine.

Într-o piaţă, într-o marchetizare a sufletului, sufletul însuşi devine o marfă cu diferite valori, cu branduri. Ticăloşia este un fel de a te descurca în viaţă, este un grad de inteligenţă.

Omul liber nu merge cu cohorta. De la tatăl meu am învăţat să nu mă înghesui.(Dan Puric)

De ce să ne facem spaimă si inima rea degeabă?


c2
„Frate Vlahuţă
De ce să ne facem spaimă si inima rea degeabă? La noi nu e nici mai multă nici mai puţină stricăciune decât în alte părţi ale lumii, şi nici chiar nu s’ar putea altfel. Calităţile şi defectele omeneşti sunt pretutindeni aceleaşi; oamenii sunt peste tot oameni. Limba, costume, obiceiuri, apucături intelectuale şi morale, religiuni – precum şi toate celelalte rezultate ale locului unde au trăit, ale împrejurărilor prin care au trecut – îi pot arăta ca şi cum s’ar deosebi mult cei dintr’un loc de cei dintr’altul; ei însă, în fundul lor, pretutindeni şi totdeauna sunt aceiaşi. Nu există pe pamânt speţă zoologică mai unitară decât a regelui creaţiunii. Între un polinezian antropofag şi cel mai rafinat european, altă deosebire hotarâtă, nu există decât modul de a-şi gati bucatele. Nici un neam de oameni nu-i mai bun sau mai rău, nici unul mai inteligent ori mai prost; unul e mai asa, altul mai altminterea; dar, la urma urmelor, toţi sunt la fel. Zi-le oameni şi dă-le pace!
c5
Aşadar, să nu ne mai facem inima rea şi spaimă gândindu-ne că lumea românească ar fi mai stricată decât altele. Nu, hotărât; neamul acesta nu e un neam stricat, e numai nefăcut încă; nu e pân’acum dospit cumsecade. E încă nelimpezit de mizeriile seculare sub care a mocnit cu junghetura frântă; încă nu crede în dreptate; încă nu poate scoate din sânu-i pe cine să-i poată comanda; încă nu ştie de cine să asculte – fiindcă nu are deocamdată încredere în nimeni… Fript cu lapte, sufla şi ‘n brânză. N’a ajuns să cumpănească bine ceea ce i se pune împotrivă; şi astfel încă nu înţelege că în mâna lui ar sta să-şi îndrepteze soarta şi să dispună apoi de ‘ntregul de ea – precum e drept şi precum are să şi fie odată.
În fine, nu are încă destulă îndrazneală să-şi răfuiasca socotelile cu „binevoitorii lui epitropi”. Dar cu vremea, trebuie să vină şi asta; trebuie să vină şi întelegerea fără de care nu poate fi o naţiune sigură de avutul ei, nici de onoarea, nici de viitorul ei.
c4
Românii sunt astazi un neam întreg de peste zece milioane de suflete, având una şi aceeaşi limbă (nu ca s’o lăudăm noi), extraordinar de frumoasă şi de … grea, având un mod de gândire deosebit al lui, o comoară nepretuită de filosofie morală, de humor şi de poezie – cu atât mai originală avuţie cu cât este un amestec de moşteniri şi de dobândiri antice, greceşti, slave, orientale si altele, pecetluite toate cu netăgăduită lui nobila peceţie romanica, latină, care-l arată bun şi netăgăduit stăpân al lor.
Din aceasta stapânire seculară a lui rezultă şi puterea nebiruită de asimilare a acestui popor, ce încă d’abia pe departe încep a-şi simţi importanţa în lumea europeană. Si de aceea, este aşa greu de ‘nţeles teama ce o au unii de „înstrăinarea neamului românesc”, „de alterarea spiritului naţional”, de… „pierderea românismului”!
c3
Să se piarză neamul românesc! – Auzi dumneata! … Dar să ne temem că are să se prăpădească, să se piarză, aşa de azi pe mâine, până nici nu s’a ridicat încă bine ‘n picioare, un neam de zece milioane!…
De ce?… Fiindcă un Fănică oarecare, sec, n’are destul respect pentru antemergătorii progresului nostru cultural?… fiindcă un muţunache maimuţeşte apucăturile şi tonul de boulevardier parisien?… fiindcă inteligenţe tinere îşi risipesc zadarnic vremea în a critica, în loc să şi-o întrebuinţeze în a face mai bine decât au făcut aceia pe care îi critică?… Tânăr, bătrân, face omu, individual, ce-i place şi ce ştie face… Ei, şi? Aici nu e vorba de ce-i place unuia sau altuia să facă; e vorba de ce poate face o lume întreagă… Şi lumea îşi vede înainte de mersul ei; facă oricine ce-o pofti… Cine nu merge cu ea înainte şi stă, cu gândul la sine – să-si facă în ceafă cărarea, să critice tot fără a face nimica, să ţâfnească de necaz că alţii au făcut ceva înainte-i ori că alţii vor însemna ceva pentru dânsul – acela îşi crede ziua lui eternă; si, mâine, lumea o să fie departe de el înainte, şi el o să se afle înapoi, departe de ea. Ba, adesea, lumea trebuie să dea câţiva paşi înapoi, ca să-şi ia vânt spre a merge mai sigur înainte. Vai de cel ce n’a luat seama la mişcarea ei prudenţa!… se va găsi rătăcit, că s’a bizuit a merge cu capul înainte fără socoteală. Oamenii toţi mor; unii mai de timpuriu, alţii mai târzior… Dar, toţi mor; dar numai unii îmbătrânesc: aceia cari nu simt că lumea merge şi că omul nu trebuie să se înţepenească ‘n călcâe pe loc, ci trebuie să se lase dus, în pasul lumii. De aceea vedem atâţia tineri bătrâni şi atâtia bătrâni tineri… atâtia zdrăveni şi verzi până la chemarea de sus şi atâţia ofiliţi şi muceziţi înainte de a fi legat rod… …
c6
Să se prăpădească neamul românesc? Dar întoarcă-se Oltul şi Muresul de-a’ndărătelea către obârşia lor în creerii munţilor Cicului, neamul românesc tot el, neam românesc va fi, lucrând cuminte, aşteptând cu răbdare vremea când să dea şi el culturii şi civilizaţiei europene concursul lui specific, pe cât va fi fost înzestrat pentru asta de Pronia cerească – fiindca oricum ne-om învârti şi ne-om răsuci noi oamenii, legile care stăpânesc mersul omenirii tot în mâna Proniei cereşti sunt şi trebuie să rămână; căci a puterii acesteia nepătrunse de noi este şi omenirea o arătare.
Fie dată în omenire parte cât mai frumoasă şi neamului românesc!
Dumnezeu să te ţină în sfânta lui pază!
Al tău vechiu,
Caragiale”

Pagina realizata  Lia Neamt
Cluj 2014

”Sunt mama lui . Lăsati-mă să intru! “


p2

Intr-o zi, așteptând să vină liftul la parterul unui hotel am văzut, intr-un târziu, cum, in pragul usilor automate care se deschideau, a apărut făptura blânda a unui copilas de o mare frumusete . In spate, discretă ca o umbră, mama lui.
Dar, vai, la prima miscare pe care a făcut-o, mi-am dat seama că pustiul suferea de un handicap . Se misca greu, cu o incordare a intregului sau trupusor ce facea că aerul sa se crispeze . Isi indreptă ochii rugători spre mama sa si apoi, simtind sprijinul, indrazni să păsească . Dar pasul acela era cât o Golgota, nu pentrul sufletul lui, inca nestiutor, cât pentru biata sa mama .
Si astfel, de acolo, din lift am văzut cum a coborât dragostea absolută a mamei pentru copilul ei . Zeci de brate invizibile se intindeau in jurul lui că aerul să nu-l sfărâme, sau ca privirea curioasă a celor din jur să nu-i rănească sufletul mai mult decât o făcuse viata . Il apară parcă, mângâindu-l incontinuu .
Si, nu stiu de ce, in clipa aceea am avut revelatia că asa trebuia iubit si acest popor român de o frumusete rară, dar handicapat de o istorie mizerabilă .
M-am gândit instantaneu că numai dragostea maternă, cu dimensiunea ei absolută ce putea iubi neclintit in fata istoriei potrivnice, ne mai poate ridica din tragedia prezentă .

p1
Dragostea de mama are ceva din dragostea lui Dumnezeu către om, este acea “dragoste care nu cade niciodată” .
Oare, astfel de mame nu sunt in fond niste martiri anonimi, ce zilnic isi ascund jertfa in tresăririle tăcute ale fiintei?
Si, de ce oare, m-a dus gândul ca la o prăbusire dureroasă in gol, la poporul român ?
Pesemne ca am fost răpit de amintirea acelui biet preot de tară care, in timp ce neamul românesc gemea sub piroanele criminale ale comunismului ce-ncerca să-i zdrobească atât trupul cât si fiinta, indraznea sa spuna :”Ideologiile nu sunt bune pentru ca nu au mama” .
Am citit cândva o mica povestioara . Se spune ca, intr-o companie comerciala, un om tânar si cumsecade a murit . Mare a fost durerea colegilor sai, când au vazut ce s-a intâmplat, dar mai mare a fost surprinderea când au aflat, nu se stie cum, ca sufletul bietului om, ajunsese in iad .
Iar povestea spune mai departe cum, revoltati, acestia s-au dus pâna la portile Iadului ca sa-l scoata de acolo . Dar, cu toate rugamintile si eforturile, nu au reusit .
Apoi a venit directorul companiei, care s-a dus la rândul sau sa-i roage pe cei care ii rapisera sufletul bietului om, sa-l elibereze . Dar totul a fost zadarnic .
Disperati, in cele din urma, oamenii au apelat la episcopul locului, sa-ncerce sa faca ceva . Dar si in fata acestuia, portile Infernului au ramas inchise . Si astfel, peste toata aceasta nedreptate, zilele treceau fără speranta, adâncind durerea celor care îl iubeau .
Pâna când, intr-o dimineata, in fata portii Iadului, cu pasi marunti, garbovita parca de o durere care-i tinea inima ca intr-un cleste, aparu o batranica .
-“Tu, cine mai esti?”rasuna vocea, o voce inspaimantatoare coborâta ca un trasnet din neantul Infernului .
Necutremurată de nimic, decât de propria-i durere, batrâna răspunse:
_”Sunt mama lui . Lăsati-mă să intru! “
Si abia atunci, ca prin minune, portile Iadului s-au deschis, s-au deschis pentru intâia oara iar mama a intrat acolo ca sa-si salveze fiul .
Niciun copil din lume nu a crescut vreodata atât de mult fata de mama lui, incât sa poata sa nu-i spuna mama . Ce sfânta ierarhie!

De când am fost mic si pâna-n ultima ei clipa, mama imi dadea un sfat:
-“Dragul mamei, nu-ti arata inima oricui!”
Si nu stiu de ce, atunci cand imi spunea adevarul acesta, frumosii ei ochi albastri, erau strafulgerati pentru o clipa de o indefinită tristete . Parcă ar fi vrut să mă apere pentru tot restul vietii, si realiza că nu putea .
Dureroasa fatalitate, ce o facea sa-si traiasca viata din inabusite strângeri de inima, infinite griji ce-i marcau necrutator fiinta .
O asiguram instinctiv ca totul o sa fie bine . Ca apoi, pe ascuns, sa ma arunc in valurile vietii . Iar viata, imi cerea sa nu imi ascund inima si abia atunci, destinul indiferent o lovea cu tarie, zdrobind-o
Prabusit, dezamagit cumplit de tradarile vietii, ma-ntorceam in mica ei garsoniera .

p3
Mama se facea ca nu-mi vede rana adânca ce ma-ngenunchease . Imi facea de mâncare, apoi imi intindea masa având grija sa am in farfurie bucatile cele mai bune .
-“Lasa, dragul mamei, ca trece si asta!”
Inima mea se refacea incet-incet, oblojita de invizibile si tandre mangaieri .
N-aveam de unde sa stiu ca, vindecat, plecând apoi, inima ei ramanea cuprinsa de un suvoi de tristete, coplesita de singuratati .
Se spune ca in “realitatea de Rai” oamenii aveau trupul acoperit de haina de har a inimii . Si atunci, oamenii isi vorbeau de la inima la inima . Ce minune facuse Dumnezeu, cand spusese ca “totul o sa fie la vedere!”
Dar, ce cumplit ca acest “totul”a fost distrus, mai apoi, prin pacat . Si atunci, de rusine, se spune ca inima s-a ascuns in trup .
“Trei inimi ai in tine, muritorule!” “Cea a lui Dumnezeu, cea a sufletului tau si cea de carne si sânge prin care curge viața .. Dar atunci când in tine, inima Domnului nu mai bate, să stii că esti în moarte sufletească .
Dar eu, simt că lânga inima lui Dumnezeu, mai este o inima …cea a mamei .
Iar când aceasta nu mai bate…esti singur!(Dan Puric-Mama)

Sunt sătul..


BC4

Bill Cosby: „Am 74 de ani şi sunt sătul” (Bill Cosby – unul din cei mai mari actori americani în viaţă:
Am 74 de ani. Am lucrat din greu de la 17 ani, în afară de o scurtă perioadă de timp, în anii ’50, când am fost în armată. În afară de perioadele când am fost bolnav, am lucrat 50 de ore pe săptămână şi nu mi-am luat concedii de boală timp de 40 de ani. Am reuşit să câştig salarii rezonabile, dar n-am avut moşteniri şi prin urmare a trebuit să lucrez ca să ajung la ceea ce am acum. Având în vedere ce se întâmplă în economie, pensionarea mea se pare că a fost o idee proastă şi sunt sătul. Foarte sătul.
Sunt sătul să mi se tot spună că trebuie să „ajut financiar” persoanele care nu au etica muncii pe care o urmez eu. Sunt sătul să mi se tot spună că Guvernul va lua din banii pe care îi câştig – prin forţă, dacă e necesar – şi îi va da oamenilor prea leneşi ca să câştige bani.

bc3
Sunt sătul să mi se tot spună că Islamul e „Religia Păcii” când în fiecare zi pot citi zeci de relatări cu musulmani care îşi omoară surorile, soţiile şi fiicele pentru „onoarea” familiei; sau despre musulmani care manifestează violent pentru cea mai mică ofensă; sau despre musulmani care omoară creştini şi evrei fiindcă nu-s „credincioşi adevăraţi”; sau despre musulmani care ard şcolile de fete; sau despre musulmani care omoară cu pietre victimele violurilor, pe care le consideră „adultere”; sau despre musulmanii care le taie fetiţelor mici clitorisul şi labiile vaginului; toate acestea în numele lui Allah, fiindcă Koranul şi Legea Islamică le impune să facă asta. Sunt sătul să mi se tot spună că trebuie „fim toleranţi cu alte culturi” şi deci trebuie să lăsăm Arabia Saudită şi alte ţări arabe să îşi folosească banii din petrol ca să finanţeze moschei şi şcoli islamice care răspândesc ura contra ne-musulmanilor în Australia, Noua Zeelandă, Regatul Unit, SUA şi Canada. Şi asta în timp ce nimeni care trăieşte în Arabia Saudită sau alte ţări arabe nu are voie să construiască vreo biserică, vreo sinagogă sau vreo şcoală religioasă, care să înveţe lumea despre dragoste şi toleranţă….
Sunt sătul să mi se tot spună să îmi reduc standardul de viaţă, pentru ca astfel să lupt împotriva Încălzirii Globale, pe care nimeni n-are voie să o dezbată.

bc2

Sunt sătul să mi se tot spună că consumatorii de droguri sunt de fapt bolnavi şi că trebuie să îi ajut să se trateze şi să plătesc pentru stricăciunile pe care le fac. Oare cumva, vreun bau-bau uriaş i-a înghesuit pe o alee întunecoasă, le-a îndesat praf de cocaină pe nas şi le-a înfipt vreun ac în venă, în timp ce ei tot luptau să se opună? Sunt sătul să tot aud de atleţi, artişti şi politicieni bogaţi din toate părţile, care vorbesc de greşelile lor inocente, de greşelile lor stupide, de greşelile lor din tinereţe, când de fapt toţi ştim că singura lor greşeală a fost că au fost prinşi asupra faptului. Sunt sătul de oamenii care cred că au drept la orice, fie ei bogaţi sau săraci.Sunt într-adevăr sătul de oamenii care nu-şi asumă responsabilitatea pentru vieţile şi acţiunile lor. Sunt sătul să îi ascult cum învinovăţesc Guvenul, sau discriminările, sau orice altceva, pentru problemele lor. Sunt de asemena sătul să văd tineri şi tinere, adolescenţi sau abia trecuţi de 20 de ani, care se „împodobesc” cu tatuaje şi piercinguri, retezându-şi singuri şansele să fie angajaţi undeva şi apoi cerşind bani de la Guvern. Da, sunt al dracului de sătul.Dar de asemenea sunt fericit că am 74 de ani. Fiindcă nu am să ajung să văd lumea pe care o fac oamenii ăştia. Îmi pare rău doar pentru nepoata mea şi pentru copiii ei. Mulţumesc Domnului că-s pe drumul către El şi nu invers.