Povestea de iubire dintre Vasile Alecsandri şi Elena Negri.


D3

Privind fără încetare
Prostia omenească,
De lung urât cuprinsă,
Eternitatea cască!
Omul e o taină, viaţa lui un vis.
Ai vrut să ucizi legea? Mori! Legea te ucide!
Banul este cea mai sigură piatră de încercare a firii omeneşti.
O limpede picătură de rouă reflectă mai mult cer decât pământul.

elena2

Mă mir cum de nu s-a gândit nimeni să ecranizeze povestea de amor dintre Vasile Alecsandri şi Elena Negri. El tânăr, bogat, cu spirit de poet, ea luminoasă şi plăpândă ca o lumânare ce abia mai pâlpâie.”. femeile s-ar îmbufna fiindcă unghiile nu li s-ar înconvoaia rapid ca la pisici, să-şi înţepe bărbaţii imobili în faţa scenelor de romantism legănat de gondolele veneţiene – tu pe mine nu m-ai iubit niciodată!”
Povestea de dragoste dintre cei doi e ca un fulg dolofan din prima ninsoare ce ţi se strecoară cătinel-cătinel până jos, sub fularul ce acoperă partea încălzită a cefei: e drăgălaş în vânzoleala lui jucăuşă, însă… brrr!… sfîrşeşte prin a-ţi da fiori.
Soră a lui Costache Negri, prieten loial al lui Alecsandri, Elena îl cunoaşte pe poet în atmosfera de sărbătoare şi huzur tineresc de la Mânjina. Proaspăt divorţată, cu ochi negri mari şi scăpărători, de adolescent adulmecând poftele vieţii, femeia îşi împrăştie farmecele spre poet precum pescarul plasa peste un banc de peşti. Alecsandri e prins iremediabil în mrejele dragostei şi răscolit în toate-i rezervele sufleteşti: „Un drăcuşor plin de duh, încântător, ironic; fire bogată, generoasă, sensibilă; – scria Alecsandri – inimă de înger, închipuire arzătoare şi nobilă”. Iubirea lor îşi va găsi însă desăvîrşirea într-un loc departe de sindrofiile bucolice de la Mânjina, printre pieţe pline de porumbei, gondole şi palate mustind a şoapte de curtezane şi prinţi gustând din păcat – Veneţia.
Fiindcă era grav bolnavă de piept, la recomandarea medicilor să schimbe clima, Elena pleacă în august 1846 în Italia, înţelegîndu-se cu poetul s-o urmeze, însă pe un traseu diferit, ca să nu stârnească bârfă. Din jurnalul poetului, aflăm că locul de întîlnire al celor doi fugari este Trieste, moment în care Alecsandri se lasă copleşit de emoţiile şi reveriile dureroasei despărţiri. În aşteptarea ei, Alecsandri măsoară „camera în lung şi-n lat ca un nebun”, iar momentul revederii este mai mult decît pasional: „Mă duc în camera ei şi o strâng la piept cu toată căldura unei iubiri răscolite de o despărţire de două îndelungate luni… Fericirea noastră începe. N. a sosit la orele două, obosită şi suferindă. Cu toate acestea, mîngâierele şi fericirea de a ne revedea după o despărţire atât de îndelungată o însănătoşesc pe dată”.

elena 1

VENEŢIA. Cei doi închiriază un apartament în Palatul Benzon, pe Canal Grande, iar bucuria traiului în comun, ca de început de lună de miere, îi face să guste din nimicurile cotidiene precum copiii dintr-un miez de pepene dulce. Elena face dulceaţă şi cafea turcească, poetul merge după cele trebuincioase în dosul Pieţei San-Marco. Ca toţi îndrăgostiţii, sfidează programul standard de viaţă şi îşi oferă mici supeuri la orele două noaptea, când lumea obişnuită doarme. Zilele sunt condimentate cu „convorbiri lungi şi dulci (…) trecând de la subiectul cel mai serios la nimicurile cele mai nebuneşti, de la analiza cea mai sceptică asupra sentimentelor omeneşti la expresiile cele mai concrete şi mai mîngîietoare ale dragostei noastre, de la amintiri triste sau vesele din trecutul nostru la făgăduieli luminoase pentru viitorul nostru, şi acestea, când şezând ghemuiţi pe canapea, când plimbîndu-ne prin cameră, când alergând în jurul mobilelor, ca nişte copii de şcoală. Dar este curios că, tot vorbind, alergând, râzând, ne apropiem mereu, pe nesimţite, unul de celălalt, şi când ne trezim, mă pomenesc ţinând maimuţica pe genunchii mei şi îmbrăţişîndu-ne instinctiv, fără să ne dăm seama, tot restul discuţiei noastre. Un cuvânt şi o sărutare: iată deviza convorbirilor noastre”.

b91

HOINĂRELI, HOINĂRELI. Se plimbă cu gondola, străbat ore întregi, ca apucaţii, străzile întortocheate, storcând ca pe burete clipele de reverie trăite împreună şi rămânând inerţi în faţa forfotei şi boemiei oraşului. Nu simt nevoia de vizite, de corespondenţe sau de prezenţa celui mai neînsemnat intrus. Alecsandri scrie în jurnal: „Aşteptaţi, deci, doamnelor şi domnilor, vi se va face cinstea să vi se răspundă mai târziu! Deocamdată, condeiul şi toate dichisurile biroului ne sunt urâte; cu toată dragostea pe care v-o purtăm, nu avem nici un minut disponibil pentru dumneavoastră! Toate clipele ne sunt ocupate cu nebuniile şi menajul nostru! Aşa încât, binevoiţi şi aşteptaţi!”. Timpul trece în funcţie de toanele iubirii, cu zile ploioase şi stări prăpăstios-melancolice metamorfozate brusc, de un gest aparent neînsemnat, în exaltări inocente. „Prima noastră lună a trecut cu o aşa repeziciune, încît de-abia am găsit timpul, în treizeci de zile, să mergem de două ori în grădinile publice, să intrăm de două ori în Biserica San Marco şi să vizităm în treacăt Biserica San Salvator şi muzeul de antichităţi, situat vizavi”. În cea de-a doua lună, Alecsandri notează că Elena ar aştepta un copil. „N. îi dăruieşte numele cele mai alintătoare şi plânge vorbind despre el. Îşi însuşeşte aşa de mult acest gând, încât crede uneori că îl ţine chiar de-adevărat în braţele sale, îl leagănă cu dragoste la sânul ei, cântă nani şi eu, privind-o, simt că îmi dau lacrimile. Cerul ne mai datorează şi acest har, nu pentru a întregi fericirea noastră, căci ea e deplină, dar pentru a uni iubirile noastre într-un sentiment unic, care ar face din copilul nostru fiinţa cea mai fericită din lume”.

MT1

MÂNGÂIERI
„Mă duc în camera ei şi o strâng la piept cu toată căldura unei iubiri răscolite de o despărţire de două îndelungate luni…Cu toate acestea, mângâierele şi fericirea de a ne revedea după o despărţire atât de îndelungată o însănătoşesc pe dată”.
Vasile Alecsandri
La cornul-de-aur
La sfîrşitul celei de-a doua luni, Alecsandri şi Elena pleacă cu vaporul spre alte ţări europene, Elena dând semne de agravare a bolii. Ruperea de apartamentul paradiziac se produce greu, cu suspine din tot pieptul şi tristeţe în notele poetului: „Fiecare mobilă are amintirea ei, fiecare colţ are pentru noi mica lui istorie, cunoscută numai de noi doi. Fiecare fereastră ne înfăţişează o imagine, un tablou”. Odată desprinşi de Veneţia, Elena se simte din ce în ce mai rău şi cade bolnavă în timpul şederii în Sicilia. „Am venit aici pentru a căuta soarele şi am găsit o ploaie neîncetată. Plecăm la Neapole la 23 martie. Ajunşi la 24 martie. Nu mai are de trăit decât cîteva zile. Plecăm la 25 aprilie cu vaporul Mentor, căpit. De Tournadre, în tovărăşia lui Negri, Bălăceanu şi Kogălniceanu spre Constatinopole. La 4 mai, la ora trei dimineaţa, N. moare pe vapor, la intrarea în Cornul-de Aur”, scrie Alecsandri în ultima pagină a jurnalului.
Ea fu înmormântată în curtea bisericii greceşti din strada Cabristan. O piatră simplă deasupra mormântului, cu numele şi data morţii, arăta încă până mai acum câtva timp locul rămăşiţelor ei. Alecsandri intră în ţară bolnav şi-şi căută mult timp sănătatea ca să se poată restabili.
Moartea Elenei a lăsat urme în sufletul tînărului poet de 26 de ani la fel de vizibile ca dârele de avion pe un cer lipsit de nori. Apoi, după cîteva luni, dragostea i-a dat tîrcoale iar. Şi iar. Şi iar.
În 1855 s-a îndrăgostit de Paulina Lucasievici, cu care a avut o fată, Maria, în noiembrie 1857. S-au căsătorit nouăsprezece ani mai târziu, pe 3 octombrie 1876. Din 1860 se stabileşte la Mirceşti, unde rămâne până la sfârşitul vieţii, chiar dacă lungi perioade de timp a fost plecat din ţară în misiuni diplomatice.

pagina Lia Neamt cluj 2014
sursa Sidonia Silian Jurnalul unei iubiri-15 apilie 2008

Damele, domnule! Aveau obiceiul sa-mi zica Iancule, iar unele chiar ‘mă Iancule!’


caragiale 6

In viata, femeile din viata lui Ion Luca au fost mama sa, Ecaterina L. Caragiale, sora lui, Lenti (Lenci), Maria Constantinescu, mama lui Mateiu, Veronica Micle, Momuloaia, Leopoldina Reinecke, sotia sa Alexandrina (Didina) cu fiica sa, Ecaterina, Cella Delavrancea (fiica prietenului sau Barbu Stefanescu Delavrancea) si toata lumea femeilor din timpul sau. Asta se vede bine oglindindu-se in personajele sale feminine care domina lumea barbatilor, sunt abile, trag sfori, au interes si-l rezolva urgent, caci se prefac umile, semiagresive, batause, sarcastice, dominatoare.
Femeile lui Caragiale nu au inhibitii, le place sa vorbeasca, sa ciripeasca, sa se lamenteze, sa gesticuleze, sa se isterizeze.

caragiale 5

In dosul acestor crochiuri feminine, se arata un nenea Iancu, un pic misogin sau cum se spune – nu foarte moral – amoral. Dar in viata de toate zilele a fost respectuos, curtenitor, iubitor cu femeile din familia sa.. Caragiale a fost un mare meloman si a facut din cronica un basm si nu un articol in termeni tehnici.
Cella Delavrancea l-a adorat si scrie: ‘Caragiale a fost un ???? . Cine a avut norocul sa-l asculte vorbind, oriunde la o adunare, ori intr-un ungher din vagonul restaurant, n-are să uite niciodată această icoană a inteligentei omenesti’. Caragiale o poreclea pe Cella – Aghiuta.
Lenci
Lenci(Elena) sora lui de care il lega o iubire frateasca, dar si o prietenie asa ca intre barbati. Avea sa moara de cancer si asta l-a dezechilibrat pe Caragiale. Stim ca a existat o corespondenta frumoasa intre ei, dar as mentiona aici o scrisoare a lui Caragiale din 1905.
‘Mi se anunta ca nenorocita de sora-mea a intrat in faza finala a bolii. A fost supusa unei punctii pentru extragerea apei care o suferea si acum, foarte redusa de puteri, simte dureri ingrozitoare care ii ajung pana la inima. Doctorii care au intepat-o spun ca cel mult o luna, doua poate sa o mai duca – mai departe remisiune nu este de sperat.’
Si Lenci raspunde scurt: ‘Draga Iancule, Mama ti-a scris destula biblie (adica lucruri serioase). Eu iti scriu numai ca te doresc si ca iti doresc ca intotdeauna sa fii sanatos si multamit. A ta sora Lenci’.
Lenci si Caragiale isi scriau si foloseau adesea expresii grecesti ca ‘Plusios tu casmu’ – bogatie a lumii. Ei nu vorbeau greceste, dar auzisera expresia la bunica lor si surorile tatalui care vorbeau inca limba. Invatata in casa parinteasca, Caragiale folosea aceasta expresie cu un pic de ironie – desi era un apelativ afectuos. Lenci isi adora fratele si scrisorile ei erau induiosatoare.
‘Dragul meu frate,/ Cu tot dorul meu de tine, du-te si plimba-te unde vrei si sa-ti iasa afacerile. De mine nu avea grija, ma ingrijesc, ca multumirea sa-ti fie deplina sa ma gasesti sanatoasa. Sora ta care te doreste mult, Lenci.’
Ecaterina Caragiale care a trait mult, aproape 90 de ani, a murit in 1954. Era fiica lui Caragiale si a Alexandrinei Burelly. I se spunea Tuski si uneori Kothinka. A fost cunoscuta drept Ecaterina Logadi si cunoscuta in ipostaza de memorialista. A lasat un foarte interesant manuscris, cuprinzand amintirile sale despre scriitor si viata de familie, alaturi de parinti si de fratele sau, Luca.

caragiale8
Ecaterina Momolo – Momuloaia – care i-a lasat o buna mostenire, partea cea mai importanta fiind o mosie-n Vlasca. Cam tardiva, se plangea Caragiale, dar a fost zana buna, zana din poveste.
Unul dintre cele mai controversate procese din istorie a avut loc după 1885. Cunoscut drept un mare cheltuitor şi mereu dator, a reuşit să pună mâna pe o avere impresionantă. Postum, figura sa a ajuns pe bancnota de 100 de lei. Ştiri pe aceeaşi temă „The Guardian“, despre Castelul Bran: Mai mult un kitsch decât ceva ca… Mătuşa lui Caragiale, Ecaterina Cardini (poreclită Mumuloaia), era nepoata unui negustor din Şcheii Braşovului. S-a căsătorit cu un italian bogat zis Momolo. „Acesta deţinea mari averi. Era stăpânul terenului ce se întindea în zona Universitaţii, unde a construit şi primul local de teatru din Bucureşti. La colţul Căii Mogoşoaiei (Calea Victoriei de astăzi), ţinea cofetărie şi restaurant, cu bucate apusene şi orientale. Specialităţile lui erau curcanul umplut, răciturile, baclavalele şi îngheţatele. La sugestia Mumuloaei, soţul acesteia a cumpărat şi un club în care se ţineau balurile mascate ale celor „suspuşi”, mai ales ale apărătorilor liniştei publice şi ale odraslelor celor bogaţi. La Berlin, şi-a cumpărat un mic hotel. Gurile rele din Şcheii Braşovului spuneau, nu fără temei, că îl folosea şi în alte scopuri decât în cel de a caza drumeţi. Noaptea, hotelul berlinez al Momuloaiei se transforma în bordel. Banii luaţi de la prostituate au fost puşi la păstrare, pentru zile negre“, se arată într-un documentar publicat de casasfatului.ro. Rudele mai apropiate ale Mumuloaiei, dar şi soţul ei, au murit până în 1959. Femeia a mai trăit 20 de ani timp în care a strâns averi mari, aproape trei milioane de galbeni. Imediat după moartea femeii a început războiul pe avere. Au apărut fii şi fiice ilegitime, dar şi escroci care cereau o parte din avere. Până în 1908 au avut loc 15 procese. În cele din urmă, Caragiale, apărat de Barbu Ştefănescu Delaveancea, a reuşit să obţină o şesime din marea avere. În 1905 a moştenit şi averea surorii tatălui său şi s-a mutat la Berlin. Caragiale a vrut să dea mită ca să devină profesor la Braşov Procesul nu a fost singurul scandal din viaţa scriitorului. „Istoria scrie că Ion Luca Caragiale a încercat să se angajeze ca profesor la Liceul Andrei Şaguna, dar nu a fost acceptat. Pe vremea aceea nu erau primiţi decât profesorii care şi-au luat licenţa la Viena şi Berlin. Ion Luca Caragiale a fi vrut să-l „mituiască” pe directorul de atunci al liceului, oferindu-se să susţină financiar, timp de un an, pe copilul acestuia, aflat la studii la Viena. A fost refuzat în mod public, destul de dur, după care a renunţat să mai devină profesor la şcoala braşoveană“, mai scrie casasfatului.ro.

CARAGIALE1
Alexandrina Burelly, sotia
Când s-a îndrăgostit de Alexandrina Burelly, aşa a fost. El îi spunea Didina.
Cunoscând-o pe frumoasa lui sotie, puteai citi adanc în sufletul lui Caragiale: ‘Era un îndrăgostit al vietii expresive’. Era o femeie rafinată, scrie Cincinat Pavelescu: ‘Sotia marelui Caragiale, femeie de o bunătate si de o supremă distinctie, era nepoata castelanei Parepa .

In timpul când era director al Teatrului National, Bucurestiul a avut sansa unui turneu al actritei franceze Sarah Bernard. O fată frumoasă căuta un bilet la reprezentatia-eveniment. Nu mai erau locuri. Dar întâmplarea, destinul, zeul AMOR l-a adus tocmai atunci pe nenea Iancu in fata teatrului. Si ‘coup de foudre’ s-a indragostit de zvelta fata care dorea s-o vada pe Sarah Bernard. Aceasta fată frumoasă i-a devenit devotata sotie ce avea să-i echilibreze viata, căci el atunci scria ‘Mă, eu am fost om fără noroc! Până şi cariera în viaţă mi-am gresit-o… făcându-mă scriitor!’.
Era în anul 1888 si Caragiale avea 36 ani. S-a îndrăgostit de fata, s-a interesat cine e. Era fata unui arhitect de origine italiana Gaetano Burelly. A doua zi dimineata, cu noaptea-n cap, după multe ore de nesomn, cine suna la uşa arhitectului? Caragiale îndrăgostit.
Mi-o dai, tata socrule? – asa direct.
Pe-atunci era directorul Teatrului National.
Era tânăr si îndrăgostit.
Au avut o casnicie fericita, binecuvantata cu doi copii: Ecaterina (Tuski) si Luca (Luchi). Băiatul a murit foarte tânăr, dar tot a rămas un volum de poezii şi proză de factură modernă ‘Jocul oglinzilor’. De la Ecaterina Logadi a rămas un interesant manuscris, cuprinzând amintirile sale despre scriitor si viata lor de familie.
Si-a iubit atât de mult nenea Iancu sotia lui blândă si devotată, încât nu-si mai apăra hipersensibilitatea cu ironia lui ascutita: ‘Uneori, ochii i se umpleau de lacrimi privindu-şi frumoasa familie’, scrie Cella Delavrancea. Ar fi dorit ca familia lui să nu se indepărteze de el nici o clipă. ‘Aşa a fost el’, mai spune marea pianista. Aşa au fost ei.
‘Mergeam cu el si cu doamna Caragiale, cu fiul si fiica lor, la concertele simfonice de la Berlin. Mi-aduc aminte cum ne-au podidit lacrimile pe câtesicinci deodată la o modulaţie din Simfonia a V-a. O doamnă lângă mine a întrebat mirata ‘De ce plangeţi cu toţii deodată?’.
Intr-un numar din Adevarul (3 mai 1893), la o rubrica umoristica, Caragiale marturiseste ‘sunt om insurat, ma omoara nevasta (nu Talia – astalalta). Imi trage sageti, nu la piept, la urechi si nu numai doua’. Rubrica intreaga suna asa: ‘Cine de ce are frica?.
Copilul – de bătaie. Titu Maiorescu – de pensioane de domnişoare, aluzie la procesul de la Iaşi din 1867. Tache Ionescu – de Pall Mall Gazette. Caragiale – de nevastă. Anton Bacalbaşa – de Caragiale ( era directorul lui la Moftul Roman)’.
Deseori, când se vorbea despre veselia lui Caragiale, Alexandrina Caragiale răspundea, ca mai târziu Vlahuta.
– Un om vesel? Nu! Un om foarte trist. E multă durere sub glumele lui.
O poveste intima din viata si familia lui nene Iancu
O vara buna a mamei mele, nascuta Bucsan, coboratoare din spatarul Bucsan decapitat de turci in secolul al XVI-lea auzise ca nepoata ei frumoasa se măritase cu un scriitor care avea reputatia că intârzie prin berării si bătrâna aristocrată venea uneori prin Bucuresti, dar isi inchipuia că acest om trebuie să fie imposibil si fără nici o manieră – un om care trăieste prin culise si prin berării.
Caragiale a luat-o intr-o zi de brat pe Didina să meargă la castelana la Parepa. Dimineata, căldura de iunie, praf. Pe la 9 si jumatate ajung. Nobila mătusă dormea. El urca-n pod printre mobile, tablouri si cărti scrise în chirilica, greacă, frantuzeste. Amator priceput in mobile si cărti rare, Caragiale uită să coboare si pe la 12 se apleacă pe gaura podului si strigă ‘Aduceti-mi doua cepe, mămăligă, brânză si un clondir de vin, că eu nu mai cobor la masă. Cucoanele să nu mă aştepte. Am treaba aici, in pod.’
Stupoare generală. Dejunul a fost rece si tăcut, dar nu s-a rostit nici un cuvânt de dojană.
Caragiale coboară pe la 4, încarcat de editii princeps, pergamente inflorite, istorice vechituri. Isi dase perfect seama de impresia detestabilă ce pricinuise. Se cuvenea o reparatie.
A iesit în sat şi s-a întors cu un buchet artistic şi multicolor.
Si-a pus smochingul, ghetele de lac, a trimis inainte o scrisoare în frantuzeste castelanei, în genul lui Voltaire – cerand scuze.
Scrisoarea, spiritul, florile, galanteria exagerată a stilului, ortografia impecabilă au impresionat-o adânc pe castelană.
Si când i-a făcut o reverenţă ca la curtea domnească, biata doamna Bucsan s-a pierdut în faţa acestui senior de la curtea lui Ludovic al XIV-lea. Toată seara, nenea Iancu – numai vervă, politetă elocintă carneliana, spirit rafinat. La plecare a primit tot ce a dorit din pod si a rămas nepotul favorit. A venit des la Parepa.
Caragiale ii observase slăbiciunea. Era umilită ca sotul ei, fost prefect de Prahova sub domnia lui Cuza, murise doar cu gradul de maior. Si Caragiale i-a spus: ‘ – Hai, tanti, să-l avansăm noi general. Gradul postum. Si i-a facut carti de vizita la Mützner, litograful curtii regale – «D-na Smaranda Colonel M, născuta Bucsan»’.
Si când să-i facă alte cărti de vizită cu grad de general (dupa 12 ani), castelana foarte înaintată în vârstă a inchis ochii.
Idilele lui nenea Iancu
E adevarat, nu-i adevărat, I.L. Caragiale a avut pe rând o idila semivinovată cu Veronica Micle – fapt iertat de Eminescu. Era prieten cu nenea Iancu. O altă aventură amoroasă a urmat, numita de Caragiale ‘amoroasa cu Leopoldina Reinecke’.

caragiale 9
Apoi o legatura neoficiala cu Maria Constantinescu, din care s-a născut viitorul autor al cartii ‘Craii de Curtea-Veche’, Mateiu Caragiale, care a fost legitimizat si recunoscut de tata. Si-apoi se spunea că a părăsit-o ‘pentru o căsatorie avantajoasa’, scrie Serban Cioculescu in ‘Caragialiana’. Dar n-a fost asa. Caragiale s-a îndragostit de Alexandrina Burelly pentru ochii ei nespus de frumosi. ‘Ochii ei cei mai frumosi’, cum spunea Caragiale. Dar n-a avut zestre si nici n-a interesat-o mondenitatea, lumea bună, pur si simplu, n-a fost interesată. Ba chiar dupa Post Justas Nuptias, a incetat să o frecventeze. L-a iubit, l-a ingrijit, i-a fost foarte devotată lui Caragiale, care era si el un foarte iubitor sot si un tata minunat. I-a căzut din cer o mostenire – ‘averea Momuloaiei’ si asta le-a dat putina tihna.
I.L. Caragiale a fost un om de mare candoare sufleteasca si asa a fost si sotia lui. Afost un om foarte trist. Sotia lui, minunata lui sotie, eleganta, blanda, i-a urmarit mereu ‘steaua’. L-a admirat, l-a iubit si i-a dat acea stabilitate formidabila. Cu toate ca I.L. Caragiale iubea cafeneaua ca pe o amanta, ca pe o a doua sotie, Alexandrina, iubitoare, statea acasa si-l astepta.
Ştia bine că nenea Iancu e trist, uneori chiar depresiv, si de aceea facea tot ce se poate spre a-si regăsi buna dispozitie acasă, glumind, râzând, ascultând muzică bună – Beethoven, Mozart, Grieg, Scarlotti…
Damele, domnule! Aveau obiceiul sa-mi zica Iancule, iar unele chiar ‘mă Iancule!’. Nici un respect.

caragiale10
E mai putin cunoscut faptul că I.L Caragiale s-a stabilit in 1905 la Berlin, unde a și murit. Mai înainte avusese o tentativă de a se stabili la Cluj. Motivul a fost că cu câtiva ani mai inainte a fost acuzat de plagiat pentru „Năpasta”, iar criticii au fost foarte virulenți. Cu o imagine aproape terfelită a dorit să plece spre Ardeal, însă atacurile la adresa sa au continuat. Pleacă în Germania și ajunge la Berlin, unde se decide să se stabilească definitiv.
Moartea l-a smuls pe Caragiale din plină fericire. L-a lovit dintr-odată si l-a luat de lângă blânda lui sotie. Ea l-a găsit. A îndrăznit să intre în camera unde dormea singur. Suferea de insuficienţă cardiaca, boli de bătrâneţe uşoare, avea doar 60 de ani.
Un tipăt a sfâsiat ziua. Cella Delavrancea care cânta Schumann la pian, ‘marea sonată’, a fugit spre odaia de culcare a lui Caragiale. N-apăruse la ora 11:00. Era ingrijorată Uşa era deschisă. El, lunecat jos, lângă pat, cu mâna stângă crispată, pe cearşaf, capul dat pe spate, faţa albă, ochii ficsi. Ingrozită, sotia îl privea.. l-a văzut, a tipat. Cum? Cum? In ajun fermecase cu povesti si voie buna pe toată lumea.

caragiale 7
‘Moartea îl atinsese rapid, fără sovăire, aşa cum desigur si-o dorise, verb fără adjectiv. De-atunci n-am mai studiat sonata lui Schumann. Nici n-am suportat s-o aud. Cum să faci loc durerii asa, pe neasteptate?’
Rămăsitele pământesti au fost expuse în capela cimitirului protestant Erster Schöneberger Friedhof si depuse, la 14 iunie, în cavoul familiei, în prezenta lui Gherea, a lui Delavrancea si a lui Vlahută. Cinci luni mai târziu, la 18 noiembrie, sicriul cu rămăsitele sale pământesti a fost adus la Bucuresti si, la 22 noiembrie 1912, s-a făcut înmormântarea la cimitirul Şerban Vodă. Cortegiul funerar, format la biserica Sf. Gheorghe, a făcut un ocol prin fata Teatrului National si a continuat apoi drumul până la cimitir, în fruntea miilor de bucuresteni care au luat parte, la această solemnitate aflându-se toti marii scriitori ai timpului.
SURSA
Rodica Mandache- Doamnele domnului Caragiale.Jurnalul.ro-/4 mai 2012
Simona Suciu-Caragiale s- a luptat ani întregi pentru averea unei mătuşi din Braşov/1 noiembrie 2013 adevarul.ro

agentia.org.-Caragiale a plecat din tara după ce a fost acuzat de plagiat /30 ianuarie 2012

Golul cel veşnic din inima plinului învaţă golul să zboare…


pasare 2
Stefan Augustin Doinas si sotia sa, Irinel Liciu, au trait si au murit impreuna
Vestea a facut inconjurul lumii la 28 mai 2002. „O fosta balerina s-a sinucis la sfarsitul saptamanii trecute. A lasat in urma un bilet in care scrisese ca nu mai putea trai fara sotul ei care murise cu o zi in urma. Irinel Liciu, 74 de ani, a luat o supradoza de somnifere dupa moartea sotului ei, poetul Stefan Augustin Doinas, 80 de ani.” Fusesera de nedespartit timp de 42 de ani.(ANA-MARIA LUCA)
st2
Ştefan Augustin Doinaş pe numele sau adevarat Stefan Popa şi Irinel Liciu alias Silvia Lia Voicu s-au cunoscut la mijlocul anilor ‘50, în Bucureştiul prăfuit de tancurile Armatei Roşii. El era încă un poet minor, fiu de ţărani din Arad. Ea era vedeta Bucureştiului, ( s-a nascut in 1928 la Cluj)balerină la Operă, cu studii de balet făcute la Moscova şi Leningrad, curtată de Bodnăraş şi Maurer, prietenă cu Tanţi şi Lica Gheorghiu, fiicele lui Gheorghe Gheorghiu Dej. El stătea în gazdă la un balerin, aşa a întâlnit-o. Pe urmă a privit-o îndelung pe scena Operei şi a făcut o obsesie pentru ea. Se întâmplă rar, dar uneori se întâmplă: obsesia a devenit reciprocă. Femeia fatală a Bucureştiului, Irinel Liciu, la braţul unui poet care trăia din leafa de ziarist la o revistă culturală.
S-a căsătorit cu el dintr-o imensă dragoste. Era indragostită de un bărbat vanjos, un om de la tară, dar de un mare rafinament intelectual. El o admira.
„A fost o dragoste la prima vedere”, povesteste printre lacrimi Laura Iliescu, prietena lui „Irinel” de pe vremea cand aveau 16 ani si mergeau la Opereta. „A fost singura ei iubire. A fost o iubire minunată”, suspina prietena, la amintirea vremurilor în care ea si Irinel erau „tinere si dragute” si se confesau una alteia. „Ar fi facut orice pentru Doinas al ei, si cele mai grele mâncăruri. El i-a scris o poezie cu un măr. Mărul a fost tăiat în două, partea asta esti tu, partea asta sunt eu. Am invidiat-o atunci.”
Scriitorul Emil Hurezeanu i-a cunoscut împreună. „Aveam 15-16 ani, dar tin minte ca am fost foarte impresionat cand am cunoscut-o, chiar mai impresionat decat de cunostinta cu Doinas „, spune scriitorul. „Frumusetea ei avea ceva din finetea unui totem, a unui cap esential, un nas arcuit, ochii migdalati, un ten mai smead, cu părul strans în spate, asa cum toate balerinele îl poartă si in timpul carierei, si după”, spune Hurezeanu. „Doinas era, a rămas, si așa-l tin minte, un personaj auster, foarte discret. Vorbea putin.”
Irinel l-a scos din inchisoare
In 1957, Doinas a fost condamnat la inchisoare pentru „omisiune de denunt „. Marcel Petrisor era cel pe care Doinas nu-l denuntase. Acesta facuse o vizita la redactia revistei „Teatrul” si le-a spus tuturor la plecare sa vina a doua zi in Piata Universitatii la un miting anticomunist. Aceasta se intampla pe fondul miscarilor revolutionare din Ungaria, in 1956, care nu conveneau regimului vremii. Dupa ce Marcel Petrisor a fost arestat si a denuntat pe cei care se aflau prezenti cand vorbise despre manifestatie, Stefan Augustin Doinas a fost arestat. Laura Iliescu isi aminteste de perioada aceea.
„Irinel a suferit foarte mult atunci. Stiu ca primea telefoane, se speria, dar n-a renuntat niciodata.” Doinas a fost condamnat la doi ani. Atunci, Irinel Liciu, o glorie a baletului, laureata a premiului de stat, specializata la Leningrad si la Moscova, si-a folosit toata influenta ca sa-l salveze pe scriitor, spune Hurezeanu.
„Ea era un VIP al regimului. Avea admiratori si admiratoare chiar in sânul partidului. Adorau baletul si omagiau cu cosuri de flori si sampanie pe balerine. Si – tin minte de la ea – deseori, după spectacole, era asteptata in foaier sau în culise de fetele lui Gheorghiu-Dej. De Lica, dar si de Tanti, care ar fi vrut să aibă o prietenie cu ea. N-a fost cazul.”
Balerina a cerut o audienta Constantei Craciun, care era sefa Consiliului de Cultura, ministrul Culturii. O veche ilegalista de partid care avea si ea o slabiciune pentru balet. La foarte putina vreme dupa aceea, el a fost eliberat din inchisoare. . Poate că a fost şi asta, poate că a fost şi angajamentul de colaborare cu Securitatea pe care poetul l-a semnat în închisoare. L-a semnat, l-a denunţat pe Ion Caraion, Ion Caraion l-a denunţat pe Marin Preda, piesele de domino s-au tot prăbuşit unele peste altele.
FLORI 6
Impreuna 42 de ani
La scurt timp dupa iesirea din inchisoare, in 1958, Irinel Liciu si Stefan Augustin Doinas s-au casatorit. Povestea lor de dragoste s-a derulat de atunci incolo in apartamentul din Strada Bratianu nr. 35. Departe de ochii prietenilor, ai rudelor sau ai vecinilor. Nici unul dintre prieteni nu l-a vazut insa vreodata pe Doinas singur.
Povestea Doinaş într-un interviu, la TVR: „Ani de zile, după căsătorie, am fost prinţ consort. Nevastă-mea, Irinel Liciu, fiind prim-balerină la Opera din Bucureşti, pur şi simplu m-a întreţinut. Am trăit pe spinarea ei. Aveam interdicţie de a publica şi toate uşile îmi erau închise. Mergeam să îmi aştept soţia la Operă, după repetiţii, iar portarul mă striga «domnul Irinel»“. Irinel Liciu era în culmea gloriei. Primise în 1958 titlul de Artistă Emerită de la Gheorghe Gheorgiu Dej.
st6
Irinel Liciu – Gabriel Popescu era însă un cuplu mai celebru decât Irinel Liciu – Ştefan Augustin Doinaş. Gabriel Popescu – colegul ei de scenă, balerinul de aur al României comuniste. Ce tristeţe pentru Partid, şi ce fericire pentru Doinaş: Gabriel Popescu era homosexual. În 1965 a fost închis pentru orientarea sa sexuală, iar mai apoi a cerut azil politic în Occident. Fără Gabriel, Irinel Liciu a apărut tot mai puţin pe scenă. La sfârşitul anilor ‘60 a părăsit Opera din Bucureşti şi nu s-a mai întors. Ultima oara a dansat la 12 februarie 1968 in „Faust”, acelasi rol in care debutase. Apoi nu a mai pus piciorul in Opera Romana, nici macar ca spectator. Prietenii spun ca renuntase la balet si pentru ca nu mai era multumita de repertoriul clasic, rusofil. Vorbea foarte rar despre balet…


Ca într-un dublu balansoar pentru copii, gloria ei apunea pe măsură ce Ştefan Augustin Doinaş îşi lua avânt spre marea literatură. Trecuseră anii purgatoriului comunist şi interdicţia de a publica. Vin în serie: primul volum de poezie publicat, prima traducere, primul premiu al Uniunii Scriitorilor, apoi premii internaţionale, medalia Goethe pentru monumentala traducere a operei „Faust
„Mereu impreuna: la Sibiu, la Bucuresti, in Germania, când el a primit medalia Goethe, după ce a terminat de tradus „Faust”. A fost cu el in Canada, in America, de fiecare data si pot sa spun ca era in aceeasi măsură îndrăgită, admirată, iubită, ca și el”, isi aminteste Hurezeanu. „Erau inseparabili, Doinas si Irinel. Ea ii spunea lui Doinas. Si noi ii spuneam la fel.” ”
st1
Călătorii în străinătate, mari avantaje oferite de comunişti în schimbul unor mărunte compromisuri.
De pildă, poeziile de propagandă semnate Ştefan Augustin Doinaş. „Le-am scris gândind că ce fac acum pot să repar mâine“, spunea poetul într-un interviu acordat Eugeniei Vodă. Doinaş călătoreşte în Franţa şi Germania, îi întâlneşte pe Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu, stă cu Cioran în mansardă şi face filosofie cu el. Merge la New York, doarme în apartamentul de protocol al lui Ceauşescu: „Am ajuns acolo graţie ministrului de Externe din acea vreme, George Macovescu, care a dispus aceasta subalternilor săi de la New York. Bineînţeles, eu şi soţia mea ne-am bucurat de televizorul în culori, care, odată deschis, ne permitea să discutăm fără teama de microfoane“, mărturisea el în 1990, în dialog cu Petru Cârdu.
O rabdare extraordinara si o veselie debordanta. Asa o descriu toti prietenii pe Irinel Liciu, fie ca au cunoscut-o prin Doinas, fie ca o stiau din copilarie.
„Ore in sir il asista, intr-un iatac, pe scriitorul, pe traducatorul din Goethe. Numai să citesti „Faust” ai nevoie de vreo sase luni. Ei bine, el ani in sir l-a tradus. Si apoi cartile pe care le-a scris îi creau un fel de izolare obligatorie, pe care ea o împărtăsea. Era o persoană care trăia noaptea, ca o locuitoare a unui mare oras occidental”, spune Hurezeanu.
„Filipineza e rugata sa faca pilaf filipinez”
Irinel participa la toate discutiile si intalnirile serioase. Ea era motorul discutiilor. „Nu era sotia unui mare scriitor, era mai mult decat sotia unui mare scriitor. Era Irinel Liciu”, spune Hurezeanu.
Doinas era un om cu mare putere de intelegere, spun prietenii. Un om care era mereu imbracat bine, chiar cochet, dar care adeseori dadea binete si disparea, isi aminteste Laura Iliescu.
„Ea era mai emotionala, dar deloc mai superficiala. Avea o inteligenta intuitiva, fara pereche, sunt convins ca pricepea totul si chiar mai mult. Citea, era o artista in felul in care intelegea.”
Gatea extraordinar si era mereu preocupata de ce ii face bine lui Doinas, spune Laura Iliescu. „Facea cele mai grele mancaruri fara sa se plictiseasca. Totul pentru Doinas.”
Lui Hurezeanu i-au ramas in memorie „cele mai bune prajituri din lume” si pilaful filipinez cu sofran. „Ea fiind si putin filipineza, cu ochii migdalati, de multe ori faceam gluma asta impreuna: „Filipineza e rugata sa faca pilaf filipinez”.”
st4
„Mare poet, dar îi cam plac servitoarele”. Aşa se şoptea în lumea literară despre Doinaş. Se îndrăgostea de femei de condiţie modestă, iar episoadele sale de infidelitate au devenit de notorietate. Irinel Liciu află şi trăieşte cu această criminală realitate: Doinaş înşală! Are chiar un episod în care îl părăseşte şi Doinaş are, astfel, şansa să scrie una dintre cele mai frumoase poezii din literatura română: „Astăzi ne despărţim”.
Dar Irinel Liciu şi Ştefan Augustin Doinaş rămân împreună. O iubire mare iartă trădările. Revoluţia din 1989 îi prinde galopând spre vârsta a treia. Ea respirând în ritmul vitalităţii lui. Doinaş devine membru al Academiei Române. Alexandru Paleologu şi alte personalităţi din lumea universitară românească îl propun, în 1992, pe lista pentru Nobelul literar. Intră în politică şi între 1993 şi 1996 e senator al României din partea Partidului Alianţa Civică. Îşi dă seama la timp şi admite la final: „calitatea mea de senator e nesatisfăcătoare“. Primeşte premii literare şi distincţii, conduce o revistă, „Secolul 20“. scrie tablete săptămânale în „Cotidianul”. Rămâne poet până la finalul vieţii.

st3

Sfarsitul?
El avea cancer, dar nu o forma grava. Daca ii rezista inima ar mai fi trait. „I-am vazut in ianuarie 2002, erau foarte stinsi. Ea gatea doar lucruri fara sare si piper. Mergeau din ce in ce mai greu”, isi aminteste Hurezeanu. L-a felicitat pe Doinas de ultima lui aniversare, pe 26 aprilie 2002. In luna mai a venit la Bucuresti si i-a cautat la telefon. „Irinel mi-a spus ca Doinas e internat. Avea o voce foarte stinsa.”
„Mereu imi spunea: daca i se intampla ceva lui Doinas, eu m-as omori. Am certat-o”, sopteste Laura Iliescu printre lacrimi.
Când a aflat că Doinaş a murit, Irinel Liciu şi-a dat seama că şi ea va muri, căci spunea adesea că nu i-ar putea supravieţui. Şi nu i-a supravieţuit. Era sâmbătă seara. Ea şi-a corectat cu fard imperfecţiunile bătrâneţii, de parcă urma să iasă la cină pe Victoriei. S-a aşezat la biroul lui Doinaş, în bibliotecă, a scris câteva cuvinte pe o foaie de hârtie. Apoi a luat un pumn de somnifere, s-a aşezat pe pat şi a murit. A găsit-o în zori menajera.
In dimineata când a aflat că Doinas a murit, Emil Hurezeanu a sunat la ei. I-a raspuns o voce de femeie care semana cu cea a lui Irinel. „Ce tragedie. Vreau sa vin la tine” si vocea mi-a spus: „Veniti, veniti. Doamna Irinel a murit acum o ora”. Era menajera lor care venise si o gasise pe Irinel in pat. „Am vrut sa vin, am mers, am parcat masina in fata si am vazut tot felul de procurori si politisti. N-am putut sa urc”, spune Hurezeanu. Nici Laura Iliescu n-a putut sa urce pana la apartament. „Am ramas acolo, jos, rezemata de usa. Era foarte cald.” Poetul si Balerina au fost inmormantati impreuna la Cimitirul Bellu. O placă de comemorare semnată de fostul partener al lui Irinel Liciu, Gabriel Popescu, le aduce un omagiu.

st5

Sursa Cristian Delcea Moartea poetului Ştefan Augustin Doinaş şi sinuciderea balerinei Irinel Liciu. 25mai 2013

Enescu va rămâne pentru mine absolutul prin care eu îi judec pe alţii” Yehudi Menuhin


yeh2

Unul dintre cei mai mari muzicieni ai secolului al XX-lea. Un fabulos violonist. Dirijor. O carieră longevivă – 70 de ani –, una dintre cele mai prestigioase din istoria muzicii.
S-a născut la New York, la 22 aprilie 1916. Descendent al unei familii de evrei emigranţi din Rusia., Yehudi Menuhin incepe studiul viorii la varsta de 3 ani, cu Sigmund Anker. Cariera sa debuteaza la varsta de sapte ani, cand sustine o reprezentatie in care interpreteaza Concertul pentru vioara a lui Mendelssohn.

yeh3

În 1927 a venit în România să-l întâlnească pe George Enescu, de la care a luat lecţii de vioară. Se mândrea că este elevul lui Enescu. Asta după ce, copil-minune de la 7 ani, a cântat, cucerind publicul cu concertul nr. 1 de Mendhelson Bartholdy. Avea nevoie de un maestru. Şi l-a găsit pe George Enescu, despre care scria: “Enescu mi-a dat lumina care a ghidat întreaga mea existenţă”.
La 11 ani a venit la Sinaia, la Vila Luminiş, şi l-a găsit pe al său maestru, după care nu i-a mai despărţit decât moartea lui Enescu. L-a legat de Enescu o misterioasă prietenie, o rară bucurie intelectuală.
Mai scrie despre el: “Enescu va fi una dintre marile descoperiri ale secolului al XXI-lea. Enescu a fost cel care mi-a aprins imaginaţia, deschizându-mi o perspectivă în tumultul şi măreţia lui Bach.
Enescu va rămâne pentru mine absolutul prin care eu îi judec pe alţii”.
Din cauza lui Enescu, Yehudi Menuhin a rămas un mare prieten al românilor. Primul festival Enescu s-a bucurat de umărul său. A fost sufletul festivalului. A făcut totul, ca şi cum ar fi fost român.

Yehudi Menuhin n-a fost numai copil-minune, dar a fost şi un adolescent magnific, care a făcut turnee ambiţioase în lumea întreagă. A fost considerat un timp îndelungat cel mai bun.
A fost căsătorit de două ori, căsnicii din care au rezultat patru copii.
Doi cu prima sa soţie, Nola Nicholas, şi doi din a doua căsătorie, soţia sa fiind balerina britanică Diana Gould.
A fost un artist foarte implicat în toate nevoile vremii sale.
De exemplu, în cel de-al doilea război mondial, la vârsta de 25 de ani, a susţinut circa 500 de concerte pentru trupele aliate. N-a ţinut cont de cortina de fier, a călătorit în ţările estice, ştiind câtă nevoie era de muzică. Mai cu deosebire în Ungaria, din cauza marii sale iubiri pentru Bela Bartok, acest mare compozitor. Yehudi Menuhin s-a distins interpretând sonata pentru vioară-solo a lui Bartok.
După război cânta pentru cei care-au supravieţuit lagărelor de concentrare.

În 1959 s-a stabilit la Londra. După mult timp, 25 de ani – cere cetăţenia anglicană.
În 1958 înfiinţează prima orchestră de cameră, în care cântă acompaniat de sora sa Hephzibah Menuhin.
yeh4
A fost mereu în căutare de lucruri noi, de muzică nouă.
A condus festivaluri muzicale devenite celebre: Bath, Windsor, Londra, Gstaad, localitate in care, incepind din 1963, a fondat o Academie de muzica ce urmarea perfectionarea tinerilor violonisti, violisti si violoncelisti selectati dintre cei mai talentati muzicieni aflati la inceputul carierei. A fondat o orchestra de camera, alaturi de care, in ipostaza de solist si dirijor, a sustinut numeroase concerte educative in intreaga lume.

A dirijat orchestre prestigioase din Europa si America, de-a lungul a aproape sapte decenii in care a fost presedinte al Asociatiei Dirijorilor Filarmonicii Regale din Londra, dirijor de onoare al Festival Strings Orchestra, dirijor-presedinte principal al Filarmonicii Hungarica.
A colaborat cu misteriosul muzician indian Ravi-Shankar.
Activitatea sa discografică este de admirat. Una dintre cele mai importante imprimări este cea din 1933, când a cântat împreună cu George Enescu – “Concertul pentru 2 viori” de Bach, disc care obţine Marele Premiu al discului Gramophon.
În 1963, la Londra, într-un mare concert, Yehudi Menuhin introduce pentru prima dată simfonia I de George Enescu, lucrare pe care englezii o cânta cu ardoare în fiecare an.

A fost un muzician care a iubit mereu instrumentul la care a cântat, vioara – a scris şi un fel de manual în 1972 – “6 lecţii de vioară”.
Iar în 1977 scrie o carte autobiografică – “Călătorie neterminată”. A fost un talent incontestabil, mulţi au văzut în el geniul.

yeh 1
Mi-l aduc aminte frumos şi elegant, cu acel profil aristocratic, ascultând-o pe Silvia Marcovici şi spunând încântat: “E aproape perfect!”.
Generozitatea si implicarea in scopuri nobile i-au adus merite de exceptie pentru care a devenit Comandor al Legiunii de Onoare, Cavaler al Ordinului Olandez Orange-Nassau, Honorary K.B.E.; la acestea se adauga o serie de distinctii importante: Crucea Ordinului Federal al Germaniei, titularizarea in rindurile Legiunii de Onoare Franceze, Ordinul Belgiei, precum si numeroase distinctii in premii internationale printre care „Nehru”, pentru Recunoastere Internationala. Investit cu titlul de Doctor Honoris Causa al celor mai prestigioase universitati din lume, printre care Oxford, Sorbona si Cambridge, Yehudi Menuhin a primit titlul de lord din mina reginei Elisabeta a II-a a Marii Britanii ca recunoastere a meritelor sale artistice.

A murit în 1999, la 12 martie, la vârsta de 83 de ani. Şi încă dorea să facă multe lucruri noi.

sursa Rodica Mandache -Yehudi Menuhin, aproape roman (1 martie 2013)

Händel, „maestrul nostru al tuturor”,


handel 2

Un copil în cămaşă de noapte, desculţ, cu mâinile pe clapele unui clavicord ascuns în podul casei. Lanterna tatălui proiectându-şi cu răutate raza de lumină asupra lui. Clarobscur de legendă romantică.
Această imagine dintr-un tablou al pictorului englez din secolul al XIX-lea, Dicksee, aminteşte povestea, posibilă, a copilăriei lui Georg Friedrich Händel, unicul fiu rămas în viaţă al unui felcer ambiţios, devenit chirurg, Georg Händel, angajat al ducelui de Saxa. Un om tenace, cu o voinţă de fier, plin de energie, trăsături moştenite de copilul venit pe lume la 23 februarie 1685, la Halle, viitorul „cetăţean al lumii”, cum l-a numit Romain Rolland.

HAENDEL
Spre deosebire de Bach, născut în acelaşi an şi care provenea dintr-o veche familie de muzicieni germani, Händel este primul şi ultimul reprezentant al familiei sale în dreptul căruia se înscrie o profesiune deprinsă de obicei din tată în fiu, într-o epocă atât de bogată în dinastii de artişti. Marcată de talentul precoce deloc încurajat de tatăl său, cel puţin conform legendei cultivate de mulţi biografi, viaţa lui Händel a fost complet diferită de cea a ilustrului său contemporan, Johann Sebastian Bach. Paşnicul Bach, tatăl unei familii numeroase, autorul cantatelor săptămânale – şi ambiţiosul Händel, celibatar, monden poate, vorbitor a şase limbi, un om cu gust cosmopolit, dacă e să dăm crezare imaginii consacrate a unui compozitor exilat voluntar în Anglia, a doua sa patrie. Avea să moară la Londra, în 14 aprilie 1759. fiind înmormântat cu deosebite onoruri în „Coltul Poetilor” din Westminster Abbey.

La 9 ani, Händel improviza la orga capelei din Weissenfels, uimindu-l, între alţii, pe vestitul organist Johann Philipp Krieger. La 11 ani, micul muzician care transcrisese o mulţime de pagini cu note în caietele sale de studii, apare la Berlin în faţa curţii marelui elector, Frederic I, devenit în 1701 primul rege al Prusiei. Înscris la Universitatea din Halle, Händel face studii juridice, ca şi înaintaşii săi Heinrich Schütz şi Johann Kuhnau. La 17 ani ajunge organist la catedrala din Halle, compune muzică religioasă, partituri pe care avea să le transforme substanţial ulterior. În 1703 îl găsim la Hamburg, după un popas făcut la Hanovra, unde cântă în faţa principelui elector, viitorul rege al Angliei, George I, a cărui figură îi va marca decisiv existenţa. O existenţă poate mult prea agitată, suficient de controversată pentru a da naştere „mitului”…
În primăvara anului 1710, Haendel revine în Germania pentru a prelua postul de Kapellmeister la curtea printului de Hanovra, dar deja către sfârsitul anului pleacă la Londra, unde obtine succes cu opera feerică „Rinaldo” la Haymarket Theatre. Rămâne definitiv în Anglia în calitate de compozitor si muzician al curtii regale. Din anul 1713 primeste o pensie anuală din partea casei regale britanice, iar în 1727 Haendel devine cetătean britanic

Händel, „maestrul nostru al tuturor”, cum l-a numit Haydn, „cel mai mare compozitor”, de la care „mai am încă multe de învăţat”, după Beethoven, a fost un risipitor, acumulând, scrie Gérard Pernon, „minuni, îndrăzneli, plagiate, convenţii şi repetiţii”, pasionat de teatru şi de grandios.
S-ar zice, citind cele de mai sus, că Händel a avut o existenţă lipsită de adversităţi, cu glorie constantă. Mărturiile documentare atestă însă că, la Londra, nu a fost ferit de intrigi, de piedici, de duşmani. Că desele succese alternau cu momente în care compozitorul se afla în dificultate, uneori în pragul depresiunii. Este eronat să vedem în existenţa sa londoneză o pajişte cu flori. Episodul petrecut în primăvara anului 1741 este destul de elocvent pentru seria de momente sumbre prin care Händel a trecut în patria adoptivă, care – se crede – i-ar fi oferit succesul pe tavă. La sfârşitul lui februarie, compozitorul fusese nevoit să-şi închidă teatrul (Lincoln’s Inn Fields Theatre). O mai făcuse cu un an înainte din cauza frigului care îi oprea pe statornicii spectatori să umple sala la vreo premieră sau la o reluare. Händel trecea prin serioase dificultăţi financiare. Opera „Imeneo” căzuse în 1740 după al doilea spectacol, autorul ei fiind complet dezorientat. Noua operă, a 46-a şi ultima, „Deidamia”, jucată în premieră pe 10 februarie 1741, a fost reprezentată de trei ori. Händel era aproape ruinat.

Muzica apelor” nu este numai cea mai cunoscută compoziţie händeliană, concurată doar de celebritatea oratoriului „Messiah”; suita aceasta rămâne emblematică pentru stilul muzicianului născut cu aproape patru săptămâni înaintea lui Johann Sebastian Bach, de care mai multe trăsături îl despart decât îl apropie. Operei savante a lui Bach, Georg Friederich Händel (Haendel pentru lumea latină şi anglo-saxonă, evitând particularităţile grafiei germane) îi opune fantezia exuberantă, adesea de inspiraţie populară, cu orchestraţii strălucitoare şi gustul teatralităţii, o fantezie cuceritoare pentru un public larg.

SURSA Costin Tuchilă-250 de ani de la moartea lui Handel 14 aprilie 2009
Wikipendia

Pahina Lia Neamt cluj 2014

Premiul Pulitzer. Joseph Pulitzer


LIZ2

A fost acordat prima dată în 1917, fiind în lumea jurnalistilor echivalentul Premiului Nobel decernat cercetătorilor sau premiului Oscar în cinematografie .Acordat anual pentru reportaje, fotografii,romane, înregistrări muzicale deosebite a fost creat de jurnalistul american de origine maghiară Joseph Pulitzer.
Căştigătorului I se acordă şi suma de 10000$, în cadrul unei festivităţi care are loc la biblioteca universităţii Columbia

t0
Azi se împlinesc 167 de ani de la naşterea lui Joseph Pulitzer cel care în anul 1892 a donat bani pentru fondarea unei şcoli de jurnalism, dar care n-a fost aprobată. De acea a lăsat prin tesatament suma de 2 milioane de dolari pentru fondarea unei „School of Journalism“ şi acordarea unui premiu jurnalistic. Abia în anul 1912, la un an după moartea sa, a fost înfiinţată facultatea de jurnalism „Columbia University” şi,abia din anul 1917, a fost decernat anual premiul Pulitzer.

liz 1

Pulitzer s-a născut în 10 aprile 1847 într-o familia înstărită de evrei-maghiari – tatăl se ocupa cu comerţul de cereale, stabilindu-se în regiunea Szegedului. Fratele lui mai tânăr, Albert, s-a decis să devină preot catolic. După ce familia s-a mutat la Budapesta, Pulitzer va urma cursurile unei şcoli private. La vârsta de 17 ani a fost găsit inapt pentru serviciul militar în armata austriacă, -avea dorinţa de a servi în legiunea străină. În cele din urmă se înrolează la Hamburg ca militar în armata SUA. Ajuns în 1864 în Boston va face parte din regimentul 1 de cavalerie New-York, care era format în cea mai mare parte din germani, şi va lupta de partea Statelor din Nord în Războiului civil american. El vorbea foarte bine germana şi franceza mai puţin limba engleză. După o serie de ocupaţii de ocazie ca hamal, chelner, devine în anul 1867 cetăţean american, în acel timp vorbea deja excelent limba engleză terminând studiile în drept.

0-1-25

În căutare de muncă va ajunge în St.Louis Missouri, unde va fi angajat de Carl Schurz ca reporter la ziarul în limba germană „Westliche Post“. În 1873, când a plecat de la redacţia ziarului, era deja editor şi partener în proprietatea ziarului. În primăvara anului 1871 se va căsători cu Kate Davis. O perioadă va fi corespondent la ziarul „New York Sun”, cumpără în 1878 cotidianul „St. Louis Evening Dispatch“ şi fuzionează în 1881 cu „Evening Post“ luând naştere ziarul „St. Louis Post-Dispatch“. În 1883 va cumpăra ziarul „New York World“ care era în pragul falimentului, şi care sub conducerea lui devine unul dintre ziarele cele mai importante din ţară, cu un tiraj de 600.000 de exemplare. În ziar apar articole senzaţionale, concepute briliant, reportaje despre corupţia regimului sau alte afaceri dubioase. Printr-o propagandă reuşită, Pulitzer va obţine fondurile necesare pentru construirea soclului Statuii Libertăţii. În lupta de concurenţă, redacţiile altor ziare, ca de exemplu „New York Sun“, îl vor ataca în anul 1890 personal pe Pulitzer, care bolnav probabil de diabet se retrage din lumea presei, în anul 1890, la vârsta de 43 de ani, aproape orb. Totuşi el va controla mai departe redacţia ziarului, cu care comunică sub o formă codificată. În anul 1895 va apare tiparul colorat, prima imagine tipărită color va fi un băiat cu tricoul galben „The Yellow Kid“.
În anul 1895 „ William Randolph Hearst” cumpără ziarul „New York Morning Journal“ şi va urma stilul mentorului său Pulitzer de redactare a articolelor. Între anii 1896 – 1898 a fost o campanie fără precedent între jurnalelele „World“ a lui Pulitzer şi „Journal“, tema fiind lupta de independenţă a Cubei împotriva regimului colonial spaniol.
LIZ3
În anii următori, Pulitzer se distanţează de stilul de a redacta articole senzaţionale şi necruţătoare, ceeace îi va produce probleme financiare. În anul 1909, ziarul va dezvălui scandalul în legătura corupţia regimului Theodore Roosvelt la construirea canalului Panama, care era construit de compania „French Panama Canal Company“. Va fi acuzat pentru defăimare de Roosevelt şi de financiarul J.P.Morgan. Procesul a fost câştigat de Pulitzer, care a devenit popular prin demonstrarea libertăţii presei.

Din punct de vedere politic, Pulitzer era republican, iar din 1885 va face parte din camera reprezentanţilor.

Sursa Joseph Pulitzer- Biographical Directory of the United States Congress
pagina Lia Neamt cluj 2014

Cine stie, cândva, într-un ram înflorit, într-un bob de grâu…


AM2

Versuri scrise de Amza la nasterea fetitei lui, Oana:
„Te-ai intrupat din stele, / din pulbere, din vant, / din gândurile mele, / din apă, din pământ / si din iubirea noastră / clocotitoare, vie … / Prin tine-ntind o mână/ Spre-nalt, spre infinit, / iar tu te legi prin mine / de cei care-au murit. Prin tine devin veşnic / si capăt sens si tel, / prin tine sunt puternic, / sunt piatră, sunt otel / si, datorită tie, / fetita mea cea mica, / de-acuma lui tăticu/ de moarte nu-i e frică!”

„Iar cand gloria l-a sechestrat definitiv pe Amza, as fi vrut sa-l intreb doar cum de rămâne în continuare atât de tânăr si de plin de fortă, cum de are o asemenea sete de viată si o asemenea poftă de a juca fără să obosească, fără să intre in rutină si, mai ales, să fie la fel de simplu si de prietenos cu cei din jur. Dar iar mi-ar fi răsunat în urechi imensul lui hohot cotropitor, un hohot care era de fapt o mare disperare” – Silvia Popovici

Era atât de viu, atât de tonic, atât de plin de umor spontan de cea mai bună calitate! Muncitor până la epuizare, talentat dar modest. Întotdeauna egal cu el însuşi, prietenos si cald ca o zi luminoasă de vară. A avut un suflet de copil în care nu puteau să încapă decât puritate, cinste, bunătate si generozitate. Cât despre spirit, a fost înzestrat cu o inteligentă exceptională – deopotrivă profundă, ascutită si plină de întelepciune. A slujit arta Thaliei trudind din greu, cu o răbdare pătimasă .

AM3
Partener ideal, si-a împărtit succesele cu noi cu simplitatea cu care, în studentie sau în nenumărate turnee, ne împărteam mâncarea.
N-am auzit pe cineva bârfindu-l, si dacă vreunul – poate – l-a invidiat, a făcut-o, desigur, cu admiratie si respect.(Sanda Toma)
„Dar AMZA era mai mult decât un mare actor…“, spunea Radu Beligan. „…Era un om de care fiecare dintre noi avea nevoie. El aducea în dulceata prieteniei un umăr solid, pe care te puteai sprijini în clipe grele, o întelepciune care venea de departe, din străbuni. Generos si bun ca o pâine de la tară,…

Ne-am încăierat de nenumărate ori în Croitorii… ne-am iubit sapte ani în Nic-Nic, m-a înselat si m-a părăsit de sute de ori în Platonov – unde, când afla de sinuciderea mea, rostea plângând, în acel unic si sfâsietor registru tragic-comic cehovian: „Sasenka, Sasenka, să-mi faci tu mie una ca asta.”…
AM1
Simt că lui Amza nu-i putem spune „adio”, ci numai „la revedere”. Cine stie, cândva, într-un ram înflorit, într-un bob de grâu, într-o toartă de lut, într-o picătură de ploaie sau într-un fir de iarbă – cine stie… cândva, poate, ne vom reîntâlni.”(Sanda Toma)

sursa http://www.ziarulmetropolis.ro
Dana Ciobanu-Pamantul i-a stins focul
pagina Lia Neamt

“A fost odată un Eden… şi în el a intrat un şarpe…”.


gog5

Adolescentul Octavian Goga a întânlit-o pe Leniţa Cernea, sora colegului său de clasă Octavian Cernea, de la liceul braşovean “Andrei Şaguna”, la 18 noiembrie 1899, în sala festivă a hotelului Europa din centrul oraşului de la poalele Tâmpei, cu prilejul “Convenirii” – “întâlnirea sărbătorească a intelectualilor români, urmată de dansurile tinerilor.” Iubirea pentru “Leniţa-Loreley”, cum o dezmierda poetul, frumoasa lor poveste de dragoste a fost însă brutal curmată de mutarea familiei Cernea la Făgăraş, iar, cum “ochii care nu se văd se uită…”

Aurelia
Octavian Goga a cunoscut-o pe Aurelia Rusu la Tohanul Vechi, lângă Braşov, în anul 1900, la vârsta de 19 ani,. (strănepoată a lui Petru Maior, până atunci profesoară la Azilul „Elena Doamna” din Bucureşti , stabilită o vreme la Sibiu pentru a se îngriji de nepoţii de soră, rămaşi orfani) Împreună au fost “paranimfi”, adică “domnişori de onoare”, la nunta fratelui ei mai mare, notarul Romul Rusu.
Chiar dacă aceasta era mai în vârstă decât el cu vreo patru ani, Octavian Goga a făcut pentru Adelina o veritabilă pasiune, ce s-a întins şi de-a lungul anului 1904, este drept, cei doi văzându-se doar în vacanţele petrecute de poet la Sibiu. Mai mult chiar, iubirea nutrită de Goga “s-ar fi dorit încununată” şi printr-o … căsătorie, numai că nu a fost să fie poate şi pentru că Adelina Olteanu nu răspundea întru totul aşteptărilor mai tânărului student. Oricum, scrisorile expediate de aceasta înflăcăratului admirator par extrem de „decente”, trădând mai curând o atitudine de soră decât de iubită, Adelina adresându-i-se cu „d-le Goga” şi aducându-i oarecare beneficii poetului pe cale de afirmare prin lobby-ul ce i-l făcea prin mediile intelectuale bucureştene (de pildă, pe lângă N. Iorga, a cărui casă o vizita frecvent).
A urmat plecarea lui Goga la studii la Budapesta, la Facultatea de Litere şi Filosofie. Aurelia Rusu visa să studieze şi ea tot la Budapesta artele plastice, însă intenţiile i-au fost zădărnicite de probleme de ordin personal.
Cu toate acestea, este posibil ca O. Goga să fi înţeles altceva din relaţia cu Adelina, imaginaţia lui să fi mers mult mai departe decât realitatea. Se pare că femeia iubită îl admira ca poet, dar mai puţin ca om, aşa cum rezultă dintr-o patetică epistolă a lui Octavian Tăslăuanu, adresată în 1905 lui Goga, prin care-l ruga să adopte o atitudine onestă faţă de Adelina: „A avut dragostea nefăţărită pentru comoara din tine, pentru poezie. Tu, pe această dragoste, ai clădit în închipuirea ta şi pe cealaltă. Ai cerut să iubească pe lângă melodie şi pe ceteraş”. De asemenea, cerându-i să o „cruţe”, Tăslăuanu îi dădea sfaturi de bun simţ lui Goga: „Tu o să-ţi vindeci în curând sau mai târziu rănile ambiţiei sfărâmate, o să uiţi toate, şi când îţi va veni vremea de căpătuială o să te alipeşti de o floare plăpândă, care te va înţelege în întregime, care-ţi va iubi întreaga fiinţă”.
Aurelia Rusu s-a retras pentru un timp la o mănăstire de lângă Sibiu, devenind mai apoi învăţătoare..

gog7
La 14 octombrie 1906, Octavian Goga şi-a unit destinul cu cel al Hortensiei Cosma, o fiinţă senină, de o nespusă frumuseţe fizică şi morală, de o mare delicateţe şi sensibilitate, cea de-a doua fiică a celui mai de vază şi mai bogat român transilvănean. Cei doi îndrăgostiţi se dezmierdau spunându-şi în intimitate Vişca şi Vişcu sau Tani şi Tavi. Poetul i-a dăruit lui Tani o frumoasă poezie cu titlul O rază, cu dedicaţia Miresei mele…, apărută în primul număr al revistei Luceafărul. Celebrată la Sibiu, căsătoria a luat proporţiile unei sărbători naţionale. Naşi de cununie au fost Alexandrina şi Alexandru Vlahuţă.

HORTENSIA
Greu de imaginat cum s-a putut produce breşa într-un cuplu ca al lor, dăruit cu un sentiment atât de frumos… Legătura lor păruse indisolubilă.
Imensa bucurie a prefigurării unui urmaş la orizontul de aşteptare a cuplului Goga avea să se soldeze cu o durere pe măsură, ba chiar dublată, căci Tani a adus pe lume gemeni morţi şi, de parcă n-ar fi fost de ajuns, medicii s-au pronunţat şi că nu va mai putea zămisli. Vremuri grele aveau să se abată asupra soţilor Tani-Tavi.
Mai apoi, tinerii soţi Goga au stat mai tot timpul despărţiţi, el făcând dese drumuri la Bucureşti, prin Ardeal, apoi a fost condamnat şi închis o vreme la Szeged. Deja la 11 februarie 1912, Hortensia îi scria că „dacă tu m-ai cunoaşte, dacă ai şti ce e în sufletul meu, poate că ar fi altfel viaţa noastră”. „Eu nu sunt supărată, sunt tristă, nespus de tristă când văd că toată viaţa mea n-are nici un rost, că sunt chiar o piedică acolo unde mi-aş da şi sufletul pentru fericirea ta. Mai aşteaptă puţin de tot, puţin dragule, şi rabdă să mai încercăm odată cu viaţa ce ni se arată. Eu am să-mi dau silinţa să-ţi fac pe plac. Dacă voi reuşi, bine, dacă nu…”. Iar doi ani mai apoi lucrurile nu se amelioraseră, Hortensia aproape implorându-l pe Octavian Goga să se gândească la ea măcar „cu prietenie”, după ce toate scrisorile ei de până atunci exaltau de pasiune, de dor.
Ce îi va fi tulburat oare echilibrul şi va fi pus în pericol această căsnicie, pe care lumea o considera ideală? Un angrenaj de dezastre minore? Singurătatea fiecăruia în cadrul cuplului, nemulţumirile, frustrările, neîmplinirile copleşitoare, cotidianul care erodează?
Povestea de dragoste dintre Tani şi Tavi se poate rezuma în câteva cuvinte: “A fost odată un Eden… şi în el a intrat un şarpe…”. Altfel spus, Tavi se apropiase foarte mult de o prietenă din copilărie, care devenise şi prietena familiei Goga, Veturia Triteanu, fiică de preot, căsătorită cu o faţă bisericească, care nu a ezitat să-şi înşeşe soţul pentru a cuceri inima lui Octavian Goga.
La 22 iunie 1920, la Bucureşti, se pronunţă divorţul lui Octavian Goga de Hortensia (născută Cosma). Acesta îi comunica victorios-patetic Veturiei: Libertatea mi-am recucerit-o. Ţi-o dau ţie!

gog2
Hortensia şi Veturia. Diametral opuse, încât o persoană de bună-credinţă, care le cunoştea şi îl cunoştea şi pe Octavian Goga, îşi punea, în mod firesc, întrebările de bun-simţ: “Ce s-o fi petrecut oare în sufletul lui Octavian Goga când, după o căsătorie mai mult decât fericită de 14 ani cu Tani, a ales să trăiască tot testul vieţii alături de Veturia? Cum a putut face la cele două căsătorii alegeri atât de deosebite una de alta? Ce oare avea Veturia şi nu avea Tani, astfel încât în alegerea lui Octavian Goga balanţa să încline în favoarea celei dintâi?” A cunoscut-o pe vremea când era căsătorit. Povestea lor de iubire a reprezentat un subiect de savoare, spre deliciul presei de scandal.

gog1
Veturia Goga (n. 30 mai 1883, Sebes, judetul Alba – d. 19 iulie 1979, Ciucea, judetul Cluj) fiica preotului Zevedei Muresan. A avut o educatie aleasa, in particular sau la pensionul sasesc din Sibiu. A cantat in germana, franceza, romana si maghiara si a calatorit in capitale europene precum Paris, Berlin, Viena, Budapesta sau Roma.
A luat parte la manifestarile A.S.T.R.A. din Sibiu si la cele de la Bucuresti, organizate in cinstea implinirii a 40 de ani de domnie a lui Carol I, in 1906.
Trei ani mai tarziu, Carol I ii acorda Medalia „Bene Merenti” pentru realizarile in cultura muzicala romaneasca. In 1910 canta la Oradea in opereta Seherezada, de Tiberiu Brediceanu, care a fost un succes, iar in 1912 sustine mai multe concerte la Ateneul Roman, acompaniata fiind de George Enescu sau Cella Delavrancea care o considera „o distinsa interpreta a muzicii lui Wagner si … o artista scanteietoare de temperament”.
“Privighetoarea lui Hitler”, “Eminenta cenusie”, “Marea Doamna a dictaturii antonesciene”, “galagioasa ilustra”, “Muza lui Antonescu” si “un Rasputin à tout faire”, astfel a fost caracterizata a doua sotie a poetului Octavian Goga, despre care se spune ca a fost marea sa iubire.
„Căsătoria Veturiei cu Octavian Goga n-a fost pentru ea altceva decât îndeplinirea unei misiuni încredinţate ei de către Serviciile Secrete germane, a căror agentă recrutată încă din 1914 a fost, la Bayreuth“, scria Mircea Goga, strănepotul lui Octavian Goga, în cartea „Veturia Goga, Privighetoarea lui Hitler
În familia Goga a fost mereu admisă ca plauzibilă varianta în care Veturia l-a minţit pe Octavian Goga că ar aştepta de la el un copil, iar poetul, atât de dornic de un urmaş, iluzionat, a cedat la şantaj, pentru ca apoi să fie pus în situaţia că “Veturia s-a înşelat”, şi nu că el a fost înşelat. O Tani sublimată de maternitate ar fi anulat din start orice posibilă concurenţă…
Cei care au descris-o pe Veturia Goga, o personalitate controversata despre care s-a scris mult, sunt Mircea Goga, stranepotul poetului Octavian Goga, George Marcu (coordonatorul “Dictionarul personalitatilor feminine din Romania”) si Constantin Argentoianu, om politic roman si fost prim-ministru in perioada 28 septembrie 1939 si 23 noiembrie 1939.

gog4

Controversa a apărut după moartea lui Goga. Aparent acesta ar fi fost otrăvit cu băutură iar Venturia ar fi avut o viaţă plină de trădări, spionaj şi controverse. Strănepotul scriitorului susţine că era o femeie calculată şi rece, care nu a avut decât de câştigat după alianţa cu acesta, deşi criticii vremii considerau că Venturia renunţase la o carieră artistică de success şi s-ar fi exilat la Ciucea pentru a administra domeniul şi castelul cumpărate de prima soţie a lui Goga, din iubire pentru acesta.
Venturia ar fi fost o spioană nazistă, care l-a slujit pe Hitler, dându-i detalii despre toată situaţia politică românească, despre Carol II, despre Mareşal şi despre Goga însuşi. Strănepotul vede căsătoria celor doi ca o modalitate de a-şi îndeplini misiunea pentru care ar fi fost recrutată încă din 1914. O fi aşa? Poate, dar Venturia tot o femeie interesantă rămâne în istoria noastră.
Mircea Goga povestea, intr-un interviu acordat, in 2008, “Suplimentului de Cultura” ca a scris cartea dintr-un sentiment de datorie familială faţă de Octavian Goga şi al “necesităţii savârşirii unui act de justiţie faţă de poporul român. (…) Am scris cartea mai ales dintr-un profund sentiment justiţiar: românii trebuie să înceteze a mai taxa memoria lui Octavian Goga pentru faptele săvârşite de văduva lui.

gog3

Nimic nu e acuză sau atac la adresa Veturiei Goga, ci pur şi simplu mărturia mea, relaţia mea cu misterul ei, într-o încercare de restabilire a adevărului, a normalităţii. N-am făcut decât să reconstitui puzzle-ul „Veturia Goga” din cioburile azvârlite în ochii martorilor existenţei ei. Sfânt rămâne faptul că în trăirea fiecăruia dintre mărturisitori ea a fost aşa cum se vede în carte”. (…) o femeie cerebrală (…) „o femeie de o sălbatică vitalitate, care şi-a conspirat destinul anume pentru a culege laurii puterii”, spune Mircea Goga,

sursa: Mircea Goga, Veturia Goga, “Privighetoarea lui Hitler”, Bucureşti, RAO International Publishing Company, 2007, pag. 113-124
Lucian Nastasă, Intimitatea amfiteatrelor. Ipostaze din viaţa privată a universitarilor “literari” 1864-1948, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2010, pag. 61-63
Lucian Nastasă, Intimitatea amfiteatrelor. Ipostaze din viaţa privată a universitarilor “literari” 1864-1948, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2010, pag. 253
Suciu Sebastian- Octavian Goga. Iubiri din tinereţe. Istoriesicultura

Tu ai un fel de paradis al tău….în care nu se spun cuvinte.


n2

Despre amorurile lui Nichita au circulat multe legende, că era gelos sau că-şi ţinea iubitele închise în casă, despre unele poveşti sunt mărturii făcute chiar de el şi consemnate de prieteni. Destinul face ca, după ce încheierea iubirilor cu Nichita, trei dintre femeile vieţii lui să plece în străinătate – în Australia, în Suedia şi, respectiv, în Paris.
„Este esenţial a iubi înainte de a urî“, spunea deseori Nichita prietenilor. Şi, poate, mai des, femeilor, existenţe efemere sau pasiuni îndelungate din viaţa boemă a poetului.
Leoaică tânără, iubirea i-a sărit de multe ori în faţă frumosului înger blond Nichita Stănescu. Cu trei iubiri oficializate şi una mistuitoare, dar niciodată concretizată cu acte, din oroarea lui Nichita pentru tribunale, poetul şi-a trăit viaţa amoroasă la fel de mistuitor şi răvăşitor ca versurile sale

„In tinerete era un barbat frumos. Mai tarziu insa din cauza alcoolului se buhaise, nu mai avea nici dinti in gura iar fata ii era cianotica. Si totusi nu era femeie care sa-i reziste”, povesteste Ivanescu. Nichita tragea tot timpul la o carciuma pe langa Palatul Elisabeta, acolo unde canta si Johnny Raducanu. Intr-o seara, la sueta lui Nichita participa si o tanara blonda. Cu greu Nichita a convins-o sa se intalneasca cu el, langa Piata Amzei, unde locuia poetul. Nerabdator, Nichita a iesit pe strada in intampinare. Dand cu ochii de niste militeni, fara ca acestia sa-i ceara, Nichita se legitimeaza. Fata a vazut scena de departe si a plecat. O alta iubire a lui Nichita a fost o vaduva cu un copil, Ionica ii spunea, si pe care Nichita o vizita in mai toate week-endu-rile. Ionica l-a parasit si-a plecat in Franta.

n5
Magdalena
Carnal prin definiţie, aşa cum şi-l amintesc prietenii, Nichita s-a căsătorit de foarte tânăr. La 19 ani, în perioada de debut literar, o ia de soţie pe Magdalena Petrescu, sora celui mai bun prieten. A fost o dragoste adolescentină care a ars scurt şi cu patimă, astfel că după numai un an se despart, iar Magdalena pleacă în Australia. La maturitate, după moartea lui Nichita, amintirea magnetică a poetului a făcut-o să se întoarcă în ţară şi să răscumpere pianul confiscat de comunişti al familiei Stănescu, la care Nichita ţinea foarte mult. Pianul a fost donat şi este şi acum la Muzeul „Nichita Stănescu“ din Ploieşti.

n6
Doina
Cuceritor, cu sânge de rus prin vene, din partea mamei, blond şi foarte chipeş, Nichita şi-a găsit destul de repede o nouă muză, în magnetica Doina Ciurea, fosta iubită a lui Nicolae Labiş, rival în dragoste şi creaţie al lui Nichita. În perioada studenţiei lui Nichita la Universitatea Bucureşti (1952-1957), Labiş era deja un nume. „Nu-l iubeam – eram topit de invide. Fusese îndrăgostit de femeia pe care eu o iubeam. El publica şi semnul tipărit al literei mi se părea miraculos şi de neatins.(…) Atâta vreme cât el a trăit, eu nu am publicat nici un vers. El a murit în decembrie, eu am debutat în martie“, spunea Nichita. Nichita şi Doinea Ciurea s-au căsătorit în 1962, pe când poetul avea 29 de ani. Iubirea pentru frumoasa brunetă l-a inspirat, aşa cum a susţinut tot timpul Nichita, în volumul „O viziune a sentimentelor“. Publicat în 1964, cuprinde poate una dintre cele mai cunoscute poezii ale poetului, „Leoaică tânără, iubirea“.

n7
Gabriela
„Leoaică tânără, iubirea“ a fost, spun romanticii, o anticipare a unei iubiri devastatoare, dificilă şi neîmplinită cu poeta Gabriela Melinescu, o relaţie care a durat 10 ani, timp în care Nichita a fost în continuare căsătorit cu Doina Ciurea. Oroarea poetului de tribunale, aşa cum s-a justificat faţă de prieteni, l-a făcut să amâne divorţul până târziu, în 1981. Într-un final, a pierdut şi această mare iubire, după ce Gabriela s-a îndrăgostit şi apoi s-a căsătorit cu un editor suedez, Rene Coeckelberghs, apoi a plecat definitiv în Suedia, la mijlocul anilor ‘70.
Iată ce i-a povestit Nichita Stănescu lui Mircea Gociman, un bun prieten din Ploieşti, despre Gabriela Melinescu. Episodul de intimitate dintre cei doi bărbaţi care vorbesc despre „Gabrielele“ din viaţa lor este relatat pe gociman.com.
Nichita: „Am avut şi eu o mare iubire totală, dusă nu până la capăt ci până în pânzele albe ale capătului. Faptul că ne iubeam ca disperaţii şi eram în stare de orice unul pentru altul a făcut din relaţia mea cu Gabriela o poveste de dragoste şi sex irepetabilă. (…) Ce a existat însă între mine şi Gabriela s-a dovedit a fi unic. Îmi aduc şi acum aminte de buzele ei, de pielea ei, de formele minunate de care era suficient numai să mă apropii fără să le ating ca să mă fascineze. Doamne, ce frumos era, de ce a trebuit să se termine? … De ce a ars totul atât de repede?“
Mircea Gociman: „Nichita povestea rar, îşi alegea cu grijă cuvintele de teamă să nu strice vraja pe care chiar el o aşternuse, aşa că îl ascultam şi-mi era teamă să respir ca să nu cumva să destram această atmosferă mirifică, minunată“.
Şi din nou Nichita: „Totul a mers cum a mers o perioadă de timp, dar porcul de mine m-am încurcat cu alta din motive pe care nu le pot înţelege nici acum … am fost un porc cu P mare. Din momentul în care m-a dibuit, clişeul minunat pe care ţi l-am descris s-a stricat ca un joc de domino şi totul a devenit dificil. Scumpa mea, iubirea mea, nu mai avea încredere în mine şi pe bună dreptate. Nu mai pot, îţi spun altădată … iar ochii lui mari şi albaştrii s-au umplut de lacrimi“, îşi aminteşte Mircea Gociman spovedania lui Nichita. „Doi creatori nu prea pot convieţui. Era foarte greu de trăit cu un om care era un panteon întreg de persoane”, a scris la rândul ei Gabriela Melinescu despre Nichita în volumele pe care le-a publicat în Suedia. Din străinătate, Gabriela a militat pentru nominalizarea lui Nichita la premiul Nobel pentru Literatură, lucru care s-a şi întâmplat în 1979, alături de Max Frisch, Jorge Borges, Leopold Sedar Senghorn. Laureatul va fi poetul grec Odysseas Elytis. Invitat de Gabriela Melinescu în Suedia, la lansarea primelor cărţi ale lui Nichita traduse la Stockholm, poetul nu a vrut să meargă niciodată acolo, din cauza unei „gelozii absurde“.

n3
Dora
Ultima iubire a fost Tudoriţa Tărâţă, Dora Stănescu, o studentă de 22 de ani pe care Nichita a cunoscut-o când avea 45 de ani. A fost, din nou, o dragoste fulgerătoare. Chiar de la prima întâlnire, Nichita, care era gazda unei agape, s-a îndrăgostit de tânăra studenta, căreia i-ar fi spus: „Tu nu mai pleci de aici”. Când tânăra a plecat, totuşi, Nichita i-a spus „să ştii că tu o să fii nevasta mea!“. A doua întâlnire, petrecută după numai câteva zile, a povestit-o chiar Dora, restrasă la Paris după moartea lui Nichita, într-un interviu pentru LiterNet.ro. „A doua întâlnire a fost şi mai frumoasă. În ziua când fuseserăm cu toţii la el, ne povestise că trebuia să plece la Cluj, la un colocviu al poeţilor. Totuşi, când ne-am despărţit, mă făcuse să îi promit că trec peste două zile, dimineaţa, să îl vizitez. Aşa că peste două zile, conştiincioasă, sunam la el la uşă, convinsă ca e la Cluj. Dacă n-aş fi fost sigură că e plecat, cred că nu m-aş fi dus, dar aşa aveam ocazia să îmi împac conştiinţa şi să scap şi de întâlnire. Mă cam speriase. Am sunat liniştită şi mă pregăteam să plec convinsă că nu-i acasă. Când colo, văd că se deschide uşa! M-a invitat înăuntru şi m-a aşezat la masa rotundă unde stăteau de obicei prietenii. Mă simţeam foarte stânjenita şi foarte crispată. Eram prima oară singuri. Nu ştiam ce să fac, cum să mă port. Pe masă era o farfurie cu fursecuri. Nichita fuma şi se plimba prin cameră, ieşea pe balcon, se întorcea, iar ieşea, şi nu scotea o vorba. Era absolut neobişnuit, data trecută vorbise tot timpul! Din când în când, între două ţigări, spunea doar „mai ia un fursec“, iar eu ziceam „multumesc“. A trecut aşa vreo oră. La un moment dat a trebuit să rupă tăcerea, tensiunea ajunsese de nesuportat. „Ştii ce mi s-a întâmplat?“ a zis. „Am ajuns aseară la Cluj şi mi-am adus aminte că azi trebuie să mă întâlnesc cu tine. Aşa că m-am suit în tren şi m-am intors în Bucureşti“. Sosise în zori şi cumpărase fursecurile de lângă gară… Pe urma mi-a spus un lucru incredibil, ca-n romanţe, pe care n-aş fi crezut niciodată că-l poate rosti un poet de talia lui: „Când m-am gândit zilele astea la tine, parcă mi s-a răsucit un cuţit în inimă“. Poţi să crezi că Nichita a fost în stare să producă o asemenea frază?! Era foarte sincer şi emoţionat ca un licean, nu-i păsa cum sună. În momentul acela m-a dat gata. Atunci m-am îndrăgostit de el! Şi nu cred că premeditase nimic!“.
Nichita i-a pus Dorei lumea la picioare – „Toata viata mea este legata de Nichita. El m-a format. Atunci cand ne-am cunoscut, eram doar un copil, o fata foarte… teoretica, studioasa si atata tot. Nichita mi-a dat o directie. Eram foarte putin iesita in lume. Cand ne-am intalnit eu aveam 22 de ani si Nichita 45. Pe urma am implinit 23 si el 46 – in momentul cand am hotarat sa ramanem impreuna eram exact jumatatea lui. Suna a predestinare!”.

n4
Alaturi de Dora, Nichita scria din ce in ce mai intens poezii de dragoste pe care ea era prea timida sa-i ingaduie a le publica. Dar le-a pastrat pe toate ca un semn al iubirii fara seaman, care nu tine cont nici de muzele care i-au populat poezia inainte sa apara ea, si nici de faptul ca destinul nu le-a ingaduit decat aproape 10 ani de iubire pe Pamant.
S-au căsătorit în 1982, la un an după pronunţarea divorţului de Doina Ciurea, şi doar cu un an înaintea de moartea poetului. Căsătoria legală a fost o conjunctură, deoarece poetul urma să primeasca Premiul pentru literatură „Cununa de aur“ în Iugoslavia, iar Dora, având alt nume, nu putea să îl însoţească.

Cezar Ivanescu spune ca Nichita avea obiceiul să improvizeze poezii mai ales când avea în faţă paharul cu băutură. Câteva versuri i-au fost dedicate si lui:

n1
„Când eram mai tânăr şi un trup curat,
ingerul m-a ingerat,
cezarul m-a cezarat
nichita m-a nichitat”

sursa Dana Mihai- Muzele lui Nichita Stanescu
Silvia Craus-Nichita,Iubirile si Betiile

Curiozităţi Ludwig van Beethoven.Prima iubită a marelui compozitor a locuit la Timişoara.


bet0
Luciana Ianculescu şi-a dedicate patru ani şi jumătate din viaţă, a studiat peste 80 de surse, a străbătut Austria, Germania şi Ungaria, pentru a aduce la iveală emoţionanta poveste a Jeanettei von Grath, prima iubită a lui Beethoven

bet1
O femeie frumoasă cu părul blond şi ochi albaştri l-a fascinat pe marele compozitor. Într-o anume măsură putem afirma că Beethoven a fost aproape întotdeauna îndrăgostit, deoarece în viaţa sa au fost multe personaje feminine.
Jeanette d’Honrath, prima iubire a lui Ludwig van Beethoven, devenită Johanna von Greth după căsătoria cu căpitanul Karl von Greth, a locuit în România, la Timişoara, în clădirea Casei Armatei, soţul său fiind numit comandantul Garnizoanei, în 1823. De curând a fost dezvelita la Timişoara o placă comemorativa dedicată iubitei marelui compozitor, prin eforturile Lucianei Ianculescu, profesor de muzică.

S-au cunoscut la Bonn
Beethoven şi Jeanette d’Honrath s-au cunoscut la Bonn şi există documente care arată că marele compozitor avea adresă din Timişoara a primei sale iubiri. Una din cele mai importante iubiri a fost Eleonore von Breuning. Aceasta a fost fiica familiei care l-a sprijinit pe Ludwig după ce a rămas fără mamă.
Domnişoara Johanna d’Honrath (pe numele ei real), originară din oraşul Köln, şi tânărul geniu muzical Ludwig van Beethoven, s-au cunoscut în cadrul unor serate muzicale, la Viena, pe când aveau numai 17 ani. Potrivit cărţilor care amintesc despre iubirea platonică dintre cei doi tineri, frumoasa blondă era plină de viaţă şi fermecătoare, astfel că a atras, din primele secunde, atenţia talentatului compozitor. Muzicianul nu avea, însă, o situaţie materială bună, astfel ca Jeanette a ales pentru căsătorie un căpitan austriac, Karl von Greth, la fel de chipeş ca şi domnişoara. După nunta lor, care a avut loc în anul 1788, tânăra femeie a devenit doamna Jeanette von Greth şi şi-a urmat soţul în Banat, el fiind avansat la gradul de general şi numit comandant al cetăţii Timişoara, în anul 1823. Astfel au ajuns să locuiască în clădirea numită atunci „Generalatul nou”, pe locul căreia, în prezent, se afla situată Casa Armatei.
Jeanette von Greth s-a stins din viaţa la Timişoara, la vârsta de 52 de ani, locul ei de veci fiind cavoul Piariştilor din Piaţa Libertăţii. După demolarea bisericii din Piaţa Libertăţii, în anul 1911, osemintele au fost reînhumate în cimitirul din cartierul Cetate.

“Adorabilă Eleonora…”
Astfel se pare că în opera Fidelio numele personajului principal, Leonore, nu a fost ales întâmplător. Una din scrisorile geniului german, semnată pe 2 noiembrie 1793, începe cu “Adorabilă Eleonora…”. Fraulein Jeanette D’Honrath şi Fraulein Westerhold au fost pentru Beethoven două femei ce i-au umplut viaţa mai mult ca aventuri menite să-i distragă atenţia de la activităţile domestice şi îndatoririle zilnice. Cu toate acestea mereu şi-a amintit de ele cu afecţiune.

Descoperirea mitului
Pasiunea unei profesoare de muzică, aceea de a afla povestea din spatele unui mit, s-a materializat, astăzi. Totul a început de la povestea iubitei platonice a compozitorului Ludwig van Beethoven, Jeanette d’Horath. Ca să afle întreaga poveste, dar şi unde a locuit Jeanette la Timişoara, profesoara Luciana Ianculescu a făcut cercetări în ultimii trei ani.
Lângă intrarea în Cazinoul Militar din Piaţa Libertăţii se află o plăcuţă pe care stă scris: “Jeanette d’Honorath. Prima iubire a lui Ludwig van Beethoven. A locuit aici ca soţie a cdl. Cetăţii, gen.Karl vom Greth. 01.11.1823”. În spatele acestei plăcuţe comemorative stă o muncă fabuloasă a scriitoarei şi profesoarei de muzică Luciana Ianculescu. Patru ani şi jumătate a dedicate pentru a scoate la iveală o poveste de dragoste care i-a avut ca protagonişti pe o frumoasă austriacă şi marele compozitor Beethoven. Se spune că a fost chiar prima mare dragoste pentru Ludwig van Beethoven, unul din cei mai mai compozitori din lume. “A fost o muncă fantastică, care m-a dus la epuizare, dar mi-a oferit foarte multe satisfacţii. Am auzit de această poveste, dar vroiam să aflu adevărul.
Drumurile au fost lungi, cercetările au fost îndelungate. Am ajuns la Koln, acolo unde s-a născut Jeanette d’Honorath, m-am dus la Martonvasar, la 40 de kilometri de Budapesta, unde Beethoven a circulat de foarte multe ori, dar şi la Viena. Dorinţa mea a fost de a aduce în memoria colectivă a timişorenilor această poveste”, spune Luciana Ianculescu. Prima iubire nu se uită Beethoven se cunoaşte cu Jeanette în oraşul său natal, Bonn, pe când amândoi aveau doar 17 ani. Compozitorul a fost fascinat de frumoasa femeie cu părul blond, ochi albaştri, cu maniere şi eleganţă, dar şi cu un magnestism aparte care a atras atenţia toate privirile bărbaţilor.
“Cei doi s-au întâlnit la o serată muzicală, la care a participat şi Karl von Greth, un general în armata Austriacă. Fata a rămas fascinată de Beethoven. Dar dragostea dintre Janette şi Beethoven nu a durat mult. Se pare că mai puţin de un an, pentru că în 1787, Jeanette se cărătoreşte, la Koln, cu Karl von Greth, care era comandantul Regimentului 23 al armatei austriece”, a mai povestit Luciana Ianculescu. Karl von Greth era un militar foarte bun care s-a făcut remacta în bătălii celebre din Italia, Austria şi Germania, contra trupelor lui Napoleon Bonaparte. La revenire de pe front, Karl este avansat la grad de general.
Trimis să preia comanda Cetăţii Timişoara În 1823, în ordinul curţii imperial de la Viena, Karl von Greth este dizlocat în Timişoara, ca şi comandant al Cetăţii. “Comandantul avea posibilitatea să aleagă casa în care vrea să locuiască. Karl şi Jeanette von Greth au ales actualul Casino Militar, din Piaţa Libertăţii. El era un om cult, citea, cânta la vioară şi era un un foarte bun ofiţer. A participat la regularizarea canalului Bega, a făcut multe îmbunătăţiri în Timişoara”, a mai declarat profesoara de muzică. Din păcate, după câteva luni de la sosirea în Timişoara, Jeanette se îmbolnăveşte şi în 25 noiembrie 1923, avea să moară, cel mai probabil în urma unei hepatite netratate. Avea doar 53 de ani. După moartea lui Jeannete von Greth, Ludwig van Beethoven trimite o scrisoare la Timişoara, prin care îşi transmite condoleanţele comandantului.
Destinul a făcut ca atât Beethoven, cât şi von Greth să moară în acelaşi an, în 1827, la patru ani după moartea iubitei lor. “Jeanette a fost muză pentru Beethoven la mai multe compoziţii. Cred că Beethoven ar fi vrut să vină la înmormântarea ei, dar era deja surd, bătrân şi nu putea să îşi permită. Jeanette a fost înmormântată cu onoruri şi salve de tun”, a mai spus Ianculescu.

În urma iubirii dintre Jeanette şi Beethoven a rămas un singur tablou, care este o gravură în lemn, realizată în curtea castelului lui van Greth. “Beethoven a avut apoi multe iubiri pasagere. Se ştie că nu putea să trăiască fără iubire. Din păcate pentru el nu s-a îndrăgostit niciodată de persoana potrivită.
Se îndrăgostea de cine nu trebuia. El era totuşi un muzician talentat, dar nu se putea compara cu femeile din familiile nobile. Aşa se face că nu a fost căsătorit niciodată”, a concluzionat Luciana Ianculescu. Iniţial, placa comemorativă a fost montată în interiorul casinoului, dar pentru că nu era deloc vizibilă acesta a fost scoasă în exteriorul clădirii care dateaza de pe la 1780, iar actuala sala festivă din incintă a găzduit odinioară baluri fastuoase.
IUBIRILE MARELUI COMPOZITOR
iu1
Countess Giulietta GUICCIARDI (1784-1856).

iu2
Amalie SEBALD (1787 – 1846).

iu3
Thérèse von BRUNSVIK (1775-1861).

iu4
Joséphine von BRUNSVICK (married DEYM), a.k.a. Pépi (1779 – 1821).

iu5
Antonie BRENTANO (née BIRKENSTOCK 1780 – 1869).

iu6
Countess Anna Marie ERDÖDY (née NICZKY 1779-1837).

iu7
Countess Almerie ESTERHAZY (married MURRAY 1789 – 1848).

Pagina Lia Neamt Cluj 2014
Surse :
http://www.gorj-domino.com
adevarul.ro