DICŢIONARUL ÎNŢELEPCIUNII..ANTON PANN


ap1

Cumpătarea, nepoate, e bună la toate
Omul, până nu slujeşte, stăpân nu ajunge.
Un nebun făgăduieşte şi-nţeleptul s-amăgeşte
Cască ochii la tocmeală, iar nu după ce te-nşeală.

ap2

Dacă n-ai să mergi călare, nu umbla la-mprumutare.
De te latră un câine, astupă-i gura cu pâine; n-arunca în el cu piatră, că atunci mai rău te va lătra.
Trei prea mult şi trei prea puţin vatămă pe om: prea mult să vorbească şi puţin să ştie, prea mult să cheltuiască şi puţin să aibă, prea mult preţ să ceară şi puţin să facă.

Plin de ifos de mărire,
Era groaza celor mici,
Azi, căzut din preamărire,
Ocolit e şi de-amici.

Dragostea în casă,
Când o chem şi când o vor,
Stă ca o floare la masă
Şi zâmbeşte tuturor.

Un cardinal într-o casă sezînd cu altii la masă,
Întrebă pe oarecine ..ce vorbea cu nerusine
Zicând : -N-auzi vorbă multă, nu tot spori, ci m-ascultă,
Tu vei fi stiind prea bine ce zic oamenii de mine.
-0 ! zice el, ai un nume cam prea defăimat de lume.
Te pun în rînd cu nebunii si mai vârtos te zic unii
Că esti un betiv în formă,bei până să te adoarmă.
Alti te zic lup cu bărboaie, schimbat în piele de oaie.
Si alti în vers-uri te cântă..Că numa vorba ţi-e sfântă,
lar încolo totdeauna
Esti cu mireanul mai una.
Cardinalul stiind bine ce vorbeste fiecine :
-Ha, ha, ha, râzând îi zise,aste crez că nu sunt vise.
Dar de n-ar vorbi “neşcine” de un cardinal ca mine,
De un ca tine, Pacală, flecar fără de zăbală,
Lumea o să se pornească..ca să te ponosluiască !
Asta, cum zice cuvântul, este de când e pământul,
Cel slab, pre cel cu putintă,cel prost pre cel cu stiintă
A-l defăima totdeauna,
Ca, câinii cum latră luna.
Z8
Noi râdem de unul-doi şi patruzeci râd de noi.

ap3

pagina Lia Neamt cluj 2014

DICTIONARUL INTELEPCIUNII ..ILEANA VULPESCU


IV4

Fiecare avem paradisul nostru pierdut.
Nu minţim prin afirmaţii, ci prin omisiuni.
Succesul trebuie să îl facă pe om mai bun.
Învăţătură de minte: să nu râzi niciodată de prudenţa altuia.
Niciun succes profesional nu înlocuieşte nefericirile din viaţa unei persoane.
Adevărul e cea mai bună minciună; în consecinţă, să vorbeşti deschis cu oamenii, să nu încerci să prosteşti pe nimeni.
Să-ţi tratezi prietenul de azi ca şi cum mâine ţi-ar deveni duşman şi duşmanul de azi ca şi când mâine ţi-ar deveni prieten. Este o bună politică.
Înţelegerea semenului este condiţia omului evoluat. Avem dreptul să fim intoleranţi doar faţă de oamenii şi de ideile care seamănă vrajba şi germenii crimei.
Orice rană se vindecă în cele din urmă dacă n-o zgândări, ci-i dai pace să se usuce încet, până-i cade crusta, lăsând în urmă un loc de altă netezime decât restul pielii.

IV2

Dialogul a existat, pentru că-n „Arta conversaţiei” e nevoie de doi interlocutori. Dar întrebările-s uşor de ghicit, atîta vreme cît doamna Ileana Vulpescu vorbeşte tot atît de bine şi de uşor pe cât scrie…

Cu ce să ne mai lăudăm noi, românii?
Cu copiii care iau Olimpiade prin străinătate, cu oameni care fac o carieră strălucită tot în afară, pentru că dacă ar face-o aici, ar fi şanse foarte puţine să se ştie despre ei. Avem foarte buni specialişti în toate domeniile, dar la televizor apar doar ştiri cum că românii au furat, au omorît, au escrocat…. Oare numai românii fac asta? Vuiesc agenţiile de presă când un român face o nelegiuire, când nelegiuiri se-ntâmplă în toată lumea, făcute de oricine. Dar sunt scoase în evidenţă cele făcute de ţiganii plecaţi din România, ca şi când n-ai putea să deosebeşti un ţigan de un român. Cine le-a dat voie să treacă în ţările lor? Îmi spunea cineva avizat, de la graniţa Poloniei cu Germania, că din satelit îţi vede şi culoarea şireturilor de la pantofi… De ce li s-a dat voie să treacă graniţa? Ca apoi să-I poată expulza, spunînd: „Uite ce-au făcut ticăloşii de români!”. E o demagogie de mult pornită. Aşa cum demagogia internaţională se practică şi în alte domenii, în funcţie de interes. Exită campanie anti-drog, dar nu există una similară anti-tutun, în nici o ţară. Pentru că de pe urma comerţului cu tutun se scot averi imense. Ipocrizia e că pe pachetele de ţigări ţi se spune cât e tutunul de dăunător sănătăţii, dar nu e scos în afara legii! Eu sînt absolut convinsă că şi comerţul ilicit cu drogurile e dirijat de foarte sus. Să nu-mi spună mie cineva că nu se poate stopa comerţul cu drogurile! N-au nici un interes, pentru că aduce beneficii uriaşe. Doar China face excepţie. Acolo, dacă eşti prins cu droguri, te împuşcă şi familia mai plăteşte şi glonţul! Eu consider că omenirea e condusă de o ipocrizie fără margini şi fără leac. De cînd şi cu această mai nou introdusă noţiune de „corectitudine politică”, s-au găsit unii în SUA care să scoată din Mark Twain cuvintele „negru, negrotei, cioroi”, pentru că nu mai e „politic corect”. E posibil? Omul ăla a trăit într-o epocă… Cum să iei un clasic al literaturii mondiale şi să intervii în textul lui? Ne întoarcem la „1984”, al lui Orwell? La ministerul de refacere a trecutului? Cel puţin existenţa mea s-a petrecut numai sub Orwell… Speram că la bătrâneţe s-apuc alte vremuri. Acum e şi Orwell, e şi Kafka. Suntem în plin… „Proces”…

IV 1

Degradarea morală e direct proportională cu cea lingvistică?
ÎI povestesc doamnei Vulpescu că, mai deunăzi, la televizor, am auzit o cititoare de prompter spunând ceva de genul „În liceu se aflau doisprezece fete”.
„Se învaţă foarte prost româna-n şcoli, dacă nu reuşeşti să-i înveţi pe copii că „doi” şi doisprezece au feminin. E singura limbă romanică în care se-ntîmplă acest lucru. Doisprezece femei, doisprezece ceasuri… Ferească Dumnezeu! E o epidemie, o avalanşă de incultură… Nimeni nu mai zice azi „loc”, zice „locaţie”, fără să-i treacă prin cap să se uite într-un dicţionar francez sau englez să vadă ce înseamnă. Am citit într-un ziar acum câteva luni ceva referitor la Camilla Parker Bowles, care la a nu ştiu câta aniversare a căsătoriei cu Prinţul Charles, şi-a fracturat perineul de la piciorul stîng… Altcineva, la televizor, spunea, dorind să se refere la perigeu, tot perineu! Dacă nu ştii, nu vorbeşti! Ce să mai spunem de „am luat decât două bomboane”… E o „furculisionare” a limbii române. Am mari dubii în privinţa absolvirii unor şcoli. După părerea mea, îmi pare rău c-o spun, dar nu eşti neapărat intelectual dacă ai o diplomă universitară. Mi-aduc aminte de răposatul meu profesor, Iorgu Iordan, care-mi spunea, cu accentul lui moldovenesc şi puţin nazal: „Ai să vezi dumneata c-or să fie mai mulţi doctori decât miliţieni!”… Se merge pe linia minimei rezistenţe… Nu le mai pasă nici profesorilor, nici elevilor, nici studenţilor! E un dezinteres din partea ambelor părţi. Primii zic: ce să ne mai batem capul cu ăştia, că tot nu-s buni de nimic!?, ceilalţi: ce să mai învăţăm toate prostiile atea, dacă poţi deveni miliardar doar ştiind să te iscăleşti?

Nu pot să nu fac comparaţie între ce se auzea înainte de 89 la tv şi la radio şi ce se aude acum. Tu, ca angajat al unui post de televiziune, ai nişte obligaţii. În ceea ce spune cel pe care-l inviţi nu poţi să intervii, treaba lui, mai ales dacă e-n direct. Pretenţia mea către angajat vine. Dacă ar căuta într-un dicţionar sau pe internet, ar afla cum se pronunţă toate numele proprii. Am fost uimită s-aud la un post de radio: Azi se împlinesc nu ştiu câţi ani de la naşterea lui Gai de Mopezan. El fiind Guy de Maupassant! Sau Riceard Uagnăr în loc de Rihard Vagner (Richard Wagner, desigur!). A dat telefon o doamnă şi le-a atras atenţia în direct: Este totuşi un compozitor neamţ, cum puteţi să-i pociţi numele? Răspuns: da, doamnă, dar e moda anglizantă!….”. E moda tâmpeniei şi a inculturii, aş spune eu… N-o să mai auziţi pe nimeni să spună Alfred Jari (Alfred Jarry), ci Elfred Geri! Ca Tom şi Geri (Gerry)… Situaţia limbii este deplorabilă! Chestia asta cu limbile străine poate pot s-o înţeleg, dar e mai puţin gravă decât batjocorirea propriei limbi! De la asta încep toate. În Franţa, posturile radio şi tv sunt sancţionate cu amenzi grase atunci când folosesc cuvinte străine, în loc să folosească cuvinte franceze. Mi-a povestit soţul meu, că, pe când era membru al CNA, a fost în Franţa şi a văzut că sistemul lor de monitorizare audio-vizual era atât de performant şi de drastic, încât atunci când detectau ceva în neregulă, îi tăiau pe loc”.

Şi-atunci ce ne facem? La noi care ar fi soluţia ieşirii din această criză?
„La noi, în afară de pile, proptele şi o piesă de mobilier prin care se trece, se ajunge şi în mod cinstit, printr-un concurs, într-un asemenea post? Asta e problema: dacă din 20 de candidaţi înscrişi la concurs, câştigă al 21-lea, care nici nu s-a înscris, unde ajungem? Dacă aşa se obţin posturile, n-avem de ce să ne mirăm că pe unele produse cărora li se face reclamă, apar aberaţii de genul „brînză bunăcioasă”, „piersică gustăcioasă”, „marea ieşeală” etc. Nişte analfabeţi care cred că inventează ceva… Sau, când a murit, acum un an, preşedintele Poloniei, am auzit la televizor: ”E un spaţiu în faţa catedralei, care comprimă nu ştiu câtă lume…”. Poate cuprinde, pur şi simplu… Ce să mai vorbim despre expresia greşită „fără doar şi poate”, care e de fapt „fără dar şi poate”? Adică adversativ şi dubitativ. Lucruri analizate logic, ca de exemplu ”mai exact şi mai corect”. Le-am întîlnit la persoane foarte cultivate. Ce e aia? Ne întoarce la „unşpe trecute fix”?”

IV3

S-a gîndit, oare, Ileana Vulpescu să pună toate astea-ntr-un roman?
„Nu m-am gîndit… Încă scriu despre nişte oameni care mai ştiu carte… Deocamdată nu lucrez la nimic, îmi acord o pauză…
Am mai constatat ceva. Acum nimeni nu se duce să-şi depună un curriculum vitae, ci un „sivi” (CV) şi pariez că majoritatea lumii nici nu ştie ce-nseamnă. Nimeni nu se mai duce să-şi ducă undeva o autobiografie, ca să fie angajat: aplică. Aplică pentru un job! Aplică era ceva ce se pune pe perete… Mă indispune profund cînd aud de „brandul de ţară”. Bine că ne-am procopsit cu o frunză, care este „brandul de ţară”. Măcar dacă era şi Eva pe-acolo…
Eu nu pot să dau explicaţia pentru apariţia acestor aberaţii decât că, poate, la început a spus cineva ceva în glumă şi pe urmă s-a luat în serios. Eu i-aş sfătui, ca să nu mai facă greşeli, să pună mîna pe o gramatică a limbii române şi să nu se sfiască să umble în dicţionare. Astfel, poate n-o să mai auzim, chiar şi printre persoanele care au absolvit Filologia, expresii de genul „cărţile care le-am cumpărat”, „m-am dus la servici”. Eu le tot spun, cînd am ocazia, că-s nişte cuvinte în limba română, ca viciu, oficiu, ospiciu, serviciu etc. care au această formă. Nu zici „m-am dus la ofici”, nici „am fost la ospici”, nici „mi-am luat un servici de masă”. Pe mine mă surprinde câtă încredere au în ei aceşti oameni şi câtă lipsă de dubiu în ceea ce priveşte limba română. Aş retipări „Gramatica greşelilor”, de Iorgu Iordan. O carte de consultat, nu de ţinut în casă, pe post de mobilă.
Văd un dispreţ faţă de cine mai vorbeşte corect. O nepăsare de genul „lasă-i p-ăştia să vorbească… ne uităm în gura lor? Nişte babalâci depăşiţi, o generaţie expirată. Poate aşa şi e. Dar până să expire ei, îi inspiră pe alţii…
Ce modele să mai aibă cei tineri? Cînd bordelul e o mânăstire faţă de politică… Şi când la televizor şi prin gazete sunt aproape numai obscenităţi, când se cultivă doar incultura !!

Sursa Claudia Daboveanu -Ileana Vulpescu: „Eu consider că omenirea e condusă de o ipocrizie fără margini şI fără leac”jurnal.ro-8.05.2011

“. „Să le dăm dreptul de a-şi mângâia copiii, de a şi-i iubi şi de a şi-i creşte şi cunoaste”


BDV 2

DICŢIONARUL ÎNŢELEPCIUNII…Barbu Stefanescu Delavrancea
Tinereţe, capital mic cu dobândă mare.
Pasiunile ne înşeală, lipsa lor ne dezgustă.
Uitarea e suprema mângâiere a tuturor, şi buni, şi răi.
Omul acela e mai tare, care-şi cunoaşte mai bine slăbiciunile sale.
Mizeria unită cu nedreptatea şi cu birurile aprind revoltele unui popor.
A pricepe tot sau a nu te sinchisi de nimic, aceasta este singura taină a vieţii.
Frica e a trupului: trupul tremură. Curajul e al sufletului: sufletul n-are cum să tremure.
Câte focuri, câte lumânări şi câte văpaiţe n-ai ars, poveste, şi toate s-au stins, şi multe se vor aprinde ca să se stingă iarăşi, numai tu, poveste, nu te vei stinge decât cu cel din urmă om… şi numai acela va şti bine că lumea asta a fost o lungă şi aceeaşi poveste.

BDV3

96 de ani dela moartea lui Barbu Stefănescu Delavrancea (n. 11 aprilie 1858, Bucuresti, d. 29 aprilie 1918, Iasi) scriitor, orator si avocat român, membru al Academiei Române si primar al Capitalei, tatăl pianistei si scriitoarei Cella Delavrancea, precum si al arhitectei Henrieta (Riri) Delavrancea, una dintre primele femei-arhitect din România. Cu vocatia perceperii evenimentelor politice si culturale în cele mai profunde sensuri ale acestora, lansat în politică, ajunge în 1899 primar al Bucurestilor. Rămâne în literatură, însă, întâi de toate prin Hagi-Tudose si prin trilogia dramatică moldovenească:
Apus de soare (1909)Viforul (1910)Luceafărul (1910)

Firea sa, care nu era ca a altora, i-a cerut imperios sa se manifeste cum era. Asa-i porunceau inaintasii cari erau cu el: granarii tarani strabatatori de vai si munti, rascolitori de zari, adunatori de privelisti si tezaurizatori de impresii. Ei, toti, sfatosi cum li era rostul si buni de toate povestile culese in cale, si-au dat drumul deodata printr-insul. Alta viziune, alta gandire peste obisnuita logica, alt grai, un alt fel de romaneste, de munteneste…
Un om cu vedenii, cum insusi era, in padurea parului cret, de supt care privirile ieseau impunatoare ca fosforice flacari, o minunata si impresionata vedenie.”Nicolae Iorga – Doi inaintasi … Delavrancea si Goga, Pagini alese, E.P.L., 1965, p. 149

Pe lângă producţia poetică, Barbu Ştefănescu Delavrancea a lăsat moştenire bucureştenilor şi iluminatul public, tramvaiele electrice, filtrarea apei potabile, infrastructura marilor bulevarde de azi, cât şi obligativitatea salubrizării oraşului.

BDV7

Fiul unui căruţaş de la marginea Bucureştiului, scriitorul a ajuns cel mai strălucit orator al României contemporane. Un romantic visător, cum îl numea Titu Maiorescu, care a condus Primăria Capitalei în perioada 1899-1901, şi a depăşit cu succes o perioadă de criză cu care s-a confruntat România la acea vreme. Puţine sunt amintirile despre cuvântările lui Delavrancea în faţa tribunei. Un om cu privire aspră, tonuri înalte care luau brusc o alura gravă când intrau în discurs problemele poporului. Până şi şi cei mai combativi consilieri ai săi încremeneau în faţa deciziilor sale, drepţi precum nişte lumânări în sfeşnic.

S-a implicat foarte mult în problemele Capitalei, însă primul lucru pe care l-a dorit cu insistenţă, şi l-a realizat în 1899, atunci când a fost ales şef la primărie a fost promovarea şi aplicarea Legii repausului duminical, arătând „că muncitorii nu-şi pot vedea niciodată copiii, plecând la lucru în zori şi întorcându-se acasă noaptea, târziu“. „Să le dăm dreptul de a-şi mângâia copiii, de a şi-i iubi şi de a şi-i creşte şi cunoaste”, spunea atunci marele scriitor.

BDV6
A urmat o întreagă aventură a modernizării Bucureştiului în perioada lui Delavrancea, cel care a susţinut cu tărie că tramvaiele nu ar trebui trase de căi, ci să funcţioneze electric, fapt ce a născut controverse în rândul politicienilor. A cerut Consiliului Comunal de la acea vreme schimbarea modului „barbar al tracţiunii cu cai” cu tracţiunea „dinamo-electrică”. Nu putea agrea imaginea cailor încovoiaţi care trăgeau vagoanele la deal şi nici a cablurilor spânzurate prin aer, cum văzuse în Franţa.
Suferim astăzi de revoltătorul spectacol al cailor încovoiaţi de povară vagoanelor când le trag la deal, mai suferim de slutirea bulevardelor prin plasă de fire a tramvaiului electric. De amândouă aceste neajunsuri vom scăpa; vor dispare caii înlocuiţi prin electricitate; va dispărea şi urâtă plasă de fire de pe bulevarde”, le promitea primarul consilierilor săi. Şi s-a ţinut de cuvânt. Într-o altă şedinţă a Consiliului Comunal, Delavrancea a respins propunerea Societăţii de Tramvaie, care oferea 500.000 lei anual Primăriei pentru a nu reduce tarifele călătoriilor, insistând pentru tramvaiul electric: „Dacă Consiliul actual nu va hotărî introducerea tramvaiului electric o vor hotărî urmaşii noştri şi ar fi o mare ruşine şi o ofensă pentru Capitală să tolereze” tramvaiul cu cai. Rezultatul a fost votarea de către consilieri a introducerii tramvaiului electric.

BDV5
Mandatul politicianului conservator s-a nimerit într-o perioadă dificilă, când ţara era grav atinsă de o criză economică, iar bugetul Primăriei era de doar 14,5 milioane de lei. În cei doi ani petrecuţi la cârma Capitalei a excutat lucrări de aliniere pe 120 de străzi din centrul oraşului, dar şi la periferie, printre acestea numărându-se şi Calea Victoriei, Dudeşti, Calea Rahovei. A continuat cu prelungirea Bulevardului Coşbuc, realizarea străzii Pantelimon şi aplicarea teresamentului pentru Parcul Filaret.
De departe însă cel mai insalubru cartier al Capitalei de la acea vreme era Tei. Delavrancea a dat dispoziţie să fie curăţat, pavat şi să se construiască şanţuri pentru scurgerea apelor. Pentru aceste lucrări au fost necesare exproprierea mai multor persoane, însă primarul nu a cheltuit foarte mult, fiind de altfel singurul edil care a făcut exproprieri doar când erau de strictă utilitate publică. Unul dintre cele mai memorabile lucuri pe care Barbu Delavrancea le-a făcut pentru bucureşteni rămâne sistemul de prelucrare şi filtrare a apei Dâmboviţa. Instalaţii care erau vechi de zece ani şi care nu mai dădeau randamentul necesar. A ordonat construirea unei staţii de captare a apei, undeva în Bragadiru, pe o suprafaţă de 7 kilometri, compusă din 20 de puţuri de beton. În acelaşi timp, uzina electrică de la Ciurel a fost mutat la Grozăveşti şi i s-a mărit instalaţia cu un motor şi trei generatori. La Cotroceni s-a construit un rezervor pentru înmagazinarea apelor captate având o capacitate de 7.000 metri cubi. Pentru aducerea apei în rezervorul de la Cotroceni s-a contruit un apeduct de 9.400 metri lungime. Întreaga lucrare a constat 2,9 milioane de lei. Au urmat lucrări de adâncire a Dâmboviţei, între Grozăveşti şi Ciurel şi s-au reparat malurile. Toate acestea au făcut că la sfârşitul mandatului lui Delavrancea, apa consumată de bucureşteni să fie curată, limpede şi potabilă şi să scadă mortalitatea pentru febră tifoidă, povesteşte istoricul Cătălin Petruţ Fudulu.
Totodată, pentru a fi sigur că oraşul va rămâne curat, după salubrizarea forţată făcută de el, Delavrancea a introdus obligativitatea abonamentului la ridicarea gunoiului, până atunci acesta fiind facultativ, iar la 40 la sută dintre bucureşteni li se ridica gunoiul fără să plătească. Tot în perioada mandatului său s-au înfiinţat abatoarele pentru vite mici porci, oi, miei, capre, animale ce erau tăiate până atunci în curţile oamenilor, întreţinând un pericol permanent pentru sănătatea oamenilor.

BDV4

Delavrancea nu a uitat nici cultura. El a sprijinit cu fonduri tipărirea Istoriei Bucureştilor a lui Ionescu Gion şi l-a pus pe I.L. Caragiale să redacteze un raport cu divertismentele artistice populare, în care acesta din urmă a propus construirea unui teatru popular. A înfiinţat o şcoală profesională şi de meserii în care erau primiţi fiii de români săraci pentru a se forma că mici meseriaşi. Mandatul lui Delavrancea a durat aproape doi ani, timp în care şi-a pus amprenta pe capitala ţării într-atât de mult încât să ni-l amintim astăzi nu doar ca pe cel mai remarcabil orator din istorie, ci şi ca primar care avea o adevărată evlavie pentru popor. Aşa cum îl educaseră străbunii săi.

SURSA
PRIMARI DE LEGENDĂ Edilul care a dat liber muncitorilor duminica şi a salubrizat pentru prima dată Capitala.

DICŢIONARUL ÎNŢELEPCIUNII..450 de ani de la nasterea lui William Shakespeare


a3
Oamenii ar trebui sa fie ce par; iar cei care nu sunt, n-ar trebui nici sa para.
O vorbă înţeleaptă adoarme într-o ureche bleagă.
Atâta timp cât mai putem zâmbi, cauza nu-i încă pierdută.
Iubirea este ca un copil care tânjește după tot ce poate atinge.
Am socotit totdeauna virtutea şi ştiinţa drept daruri mai mari decât nobleţea şi bogăţia.
Partea cea mai nobila a rațiunii este împotriva furiei mele. Ea imi spune ca este lucru mai prețios să ierți decât să te răzbuni.
Pânza vieții noastre e țesută din bine și din rău, laolaltă: virtuțiile s-ar preschimba in trufie de nu le-ar biciui erorile, iar viciile în disperare de n-ar fi mângâiate de virtuti.
Capriciile noastre sunt mult mai zăpăcite și mai schimbătoare, mult mai pasionate si mai nesigure, mai repede domolite și stinse decât acelea ale femeilor.
Viata e scurtă dar, nevrednic folosită, scurtimea ei ar fi încă prea lungă, chiar dacă așezându-ne călare pe acul de ceasornic am opri viața în loc după o oră.
Umilinţa e scara tinerei ambiţii, spre care cel ce o urcă îşi întoarce faţa; dar, după ce a urcat-o până în vârf, îi întoarce spatele şi se uită în nori, dispreţuind treptele de jos pe care le-a suit, ca să ajungă sus.
Înfrânge-ţi durerea, fii vesel de se poate, căci tot la zi ajunge şi cea mai lungă noapte.
a4
Sătul de toate, moartea îmi invoc;
Văd vrednicul cerşind pentru mâncare,
Medalii pe distinsul dobitoc,
Credinţa răsplătită cu trădare;
Văd mantii aurite pe zălud,
Şi ţol de târfă pe virtutea pură,
Perfecţia o văd proscrisă crud,
Şi laşul văd puterea cum o fură;
Talentu-l văd de cenzori sufocat,
Ştiinţa uzurpată de prostie,
Dispreţuit ce e adevărat,
Şi rob la rău cel bun şi de-omenie.
Sătul de toate, toate le-aş lăsa
De n-ar fi-n lume ea – iubita mea.(William Shakespeare-Sonet LXVI)

g2

Cum valurile înspre ţărm se-mping,
Schimbându-şi locul val cu val din urmă,
Şi orele din noi se tot preling,
Minut peste minut se duc, se curmă.
Întâi ni-e naşterea luminător,
Apoi matură gloria irumpe;
Malefice eclipse ne-mpresor,
Şi Timpul, darnic ieri, azi daru-l rumpe.
Cea jună floare Timpul străpungând,
El trage brazde-n faţa cea frumoasă;
De al naturii miez mereu flămând,
Nimic nu cruţă crâncena sa coasă.
Dar versul meu i-o face, sper, în ciudă
Cântându-te, prin ani, în mâna-i crudă

l9
Să fii ce eşti,
Cu fruntea sus să vezi
Doar ce-i frumos şi bun!
Să fii din piatră, din granit,
Când cei din jur te-or fi jignit!
Nu-ţi pese de ţăruşul lor!
Ei sunt moşnegi,
Tu fii voinic!
Să fii în suflet un erou!
Să ştii să dai, dar să şi iei la rândul tău!

m3

Shakespeare a trăit fix 52 de ani (23 aprilie 1564 – 23 aprilie 1616), dar intervalul fertil din punct de vedere literar a durat doar din 1590 până în 1613, scriitorului atribuindu-i-se un număr de 38 de piese de teatru, 154 de sonete si alte 5 poeme.
Viaţa Bardului are două perioade distincte, în care nu se ştie exact cu ce s-a ocupat acesta. Biografii vorbesc despre asa-numitii „Lost Years”, anii (1578-1582) de dinaintea insurătorii cu Anne Hathaway (o femeie mai în vârstă cu opt ani, deja însărcinată – cu cine? – în momentul incheierii căsătoriei, fapt ce a produs un mare scandal în familie), dar si anii scursi intre momentul căsătoriei si reprezentarea primei părţi din „Henric al VI-lea” la Rose Theater (1585-1592), când se pare că, printre altele, Shakespeare ar fi călătorit în Italia li s-ar fi înrolat în marina militară.
In plus, aceiasi biografi pomenesc de posibilul fiu nelegitim – sau doar fin? – al scriitorului, viitorul Sir Will Davenant, nascut in 1606, dintr-o presupusă legătură adulterina a lui Shakespeare cu nevasta primarului din Stratford, localitate în care scriitorul revenea periodic pentru a-si vizita familia (cu toate că intrerupsese relaţia cu Anne Hathaway). Apoi, este de notorietate disponibilitatea sa pentru relaţii homosexuale, unii speculând chiar că Doamna Brună din Sonete ar fi fost, de fapt, protectorul său, lordul Southampton.
Toate aceste enigme, coroborate cu alte si alte detalii picante, au contribuit la crearea legendei unui ins dilematic, greu de fixat in insectarul uman comun. Pe cale de consecinţă, de ce nu ar putea exista dubii sau interpretări controversate nu doar ale vietii, ci si ale operei unui personaj care intrigă atât de mult?

sursa David –Silviu Boerescu-Marele mister al lui Shakespeare. Cine a fost Shakespeare?

pagina Lia Neamt cluj 2014

DICŢIONARUL ÎNŢELEPCIUNII…IMMANUEL KANT


kant

O educaţie bună este izvorul întregului bine în lume.
Nu importă ce face natura din om, ci ceea ce el însuşi face din sine.
E cea mai mare însemnătate ca toţi copiii să înveţe de mici să muncească.
Cerul i-a dăruit omului, spre a-i recompensa toate greutăţile, trei lucruri: speranţa, visul şi zâmbetul…
Nu trebuie să dăm crezare la tot ce spun oamenii, dar nici să credem că ei vorbesc absolut fără de vreun temei.
Adevărul e sublim şi de aceea urăşte el minciuna şi prefăcătoria. Are un sentiment profund faţă de demnitatea naturii umane. Se preţuieşte pe sine şi consideră omul o creaţie demnă de respect. Nu suportă niciun fel de supunere josnică şi din pieptul lui nobil respiră libertate. Are oroare de orice fel de lanţuri, de la cele aurite, purtate la curte, până la cele de fier greu ale sclavilor de pe galere.

kant 3

290 de ani de la nastere!!

Immanuel Kant se naste la 22 aprilie 1724 la Königsberg, în Prusia orientală.Oras prosper, avea o universitate, era deschis comertului maritim ,Kant va spune că este un oras „adaptat dezvoltării cunoasterii oamenilor si a lumii, si în care, fără a călători, această cunoastere poate fi însusită”. Kant va iesi rareori din orasul său. Provine din mediul social sărac. Tatăl său era mester selar. Mama sa i-a dat o educatie riguroasă, pioasă si deschisă cunoasterii.
Învată să scrie si să citească în Hospitalschule, o suburbie a orasului. Contrar celor invocate de Kant, strămosii săi nu erau originari din Scotia, străbunicul său, Richard Kant, fiind de fapt de origine baltică, născut la Prökuls, oras situat astăzi în Lituania. Fiul lui Richard se stabilise ca mester selar în Mamel, unde îl învată meseria pe fiul său, Johann-Georg, care se va instala la Königsberg. Cele două fiice ale lui Richard Kant se vor căsători cu scotieni si aceasta e probabil originea credintei lui într-o ascendentă scotiană. Mama lui Immanuel Kant, Anna-Regina, născută Reuter, originară din Nürnberg, era la rândul ei fiica unui selar. Gratie sprijinului unui pastor, prieten al familiei, Albert Schultz, Kant poate intra la colegiul Frederic (Fridericianum). Elev strălucit, îsi însuseste o bună cunoastere a autorilor latini. Învătământul la colegiu este preponderent religios, în spirit pietist; regulile erau stricte si nu existau vacante. Fiecare gest al existentei era impregnat de acest spirit, lucru redat de Kant în Religia în limitele ratiunii simple (1793). Fiecare elev trebuia să se trezească la 6 dimineata, iar cursurile începeau la 7. Miercurea si sâmbăta se făceau cursuri facultative de matematici, franceză si poloneză. Studiul limbilor elină si ebraică era obligatoriu, alcătuind baza învătământului teologic. În schimb, nu se predau stiintele naturii si istoria. Profesorul său, Heydenreich, îi va deschide gustul pentru literatura latină clasică.

În toamna anului1740 vârstă de 17 ani, intră la Universitatea din Königsberg la Facultatea de Teologie, la care urmează si cursuri de filozofie, fizică, matematică. Mentorul său a fost Martin Knutzen care l-a îndrumat spre studiul filosofiei lui Wolff si al fizicii lui Newton. Kant se orientează spre sectiunea clasică, Lateinschule. Disciplinele principale erau latina (până la 20 de ore săptămânal) si teologia De aici dragostea lui Kant pentru poezia latină si aversiunea fată de formalismul cultului religios. Kant va lucra trei ani la Reflectii asupra unei veritabile evaluări a fortelor vii, lucrare care va fi imprimată în 1746 a cărei versiune definitivă datează din 1749. În 1747 părăseste universitatea înainte de a obtine toate gradele, din pricina mortii tatălui său. Devine astfel preceptor în familii nobile si burgheze din împrejurimile Königsbergului. În perioada 1747-1750 lucrează în satul Judtschen, foarte aproape de Gumbinnen, unde se ocupă de educatia fiului pastorului Andersch. În1750, în timpul verii, merge în cealaltă extremitate a provinciei, la Osterode, unde îsi găseste un post de preceptor în familia unui proprietar de pământuri, Major von Hülsen, care îi încredintează educatia a trei tineri. Apoi devine preceptor la contele de Keyserling, pe lângă contesa de Keyserling, care va schita si primul portret cunoscut al lui Kant. Întors la Königsberg, scrie Cosmogonie, sau eseu asupra deductiei originii Universului, a formării corpurilor ceresti si a cauzelor miscării pornind de la legile miscării universale a materiei si ale lui Newton. În 1754, putem sti dacă Terra îmbătrâneste din punct de vedere fizic,iar, în 1755, scrie Istoria universală si teoria cerului sau eseu asupra conceptiei si originii mecanice a ansamblului Universului după principiile lui Newton. Lucrarea din urmă a apărut anonim în primăvara lui 1755 si continea o dedicatie pentru regele Frederic II, dar editorul dă faliment si lucrarea nu apare la data prevăzută.

kant 1
În 1755, se întoarce la Königsberg; pe baza scrierilor sale, se pregăteste pentru Magisterexamen (echivalentul actual al doctoratului) si obtine din partea universitătii autorizatia de a preda acolo cursuri în calitate de Privatdozent. La 17 aprilie 1755 îsi sustine „disertatia magistrală” intitulată „Schită sumară a câtorva meditatii despre foc”, un manuscris de douăzeci de foi în limba latină. Ceremonia oficială de învestitură si de promovare solemnă în gradul de „Magister” are loc pe 12 iunie. Decanul tine un discurs privitor la o problemă de limbă ebraică iar noul Magister face un expozeu în latină la capătul căruia mulţumeste comunitătii stiintifice pentru bunăvointa de a-i fi deschis portile cunoasterii. În urma disertatiei „Principiorum primorum cognitionis metaphysicae nova dilucidatio” i se acordă, la 27 septembrie 1755, „venia legendi”. Kant devine asadar Privatdozent, adică un profesor plătit de studentii săi si nu de către stat. Schultz îl va întâmpina, în momentul primirii, cu întrebarea: „În inima dumneavoastră, vă temeti de Dumnezeu?”. Va rămâne acolo vreme de 15 ani (până în 1770). În aprilie 1756, Kant îi cere lui Frederic al II-lea să-i acorde postul de profesor extraordinar (adică fără remuneratie), rămas vacant de cinci ani, si redactează astfel a treia disertatie latină regulamentară (Monadologia fizică), însă cererea sa este respinsă si statul suprimă postul vacant; Kant avea să astepte încă paisprezece ani înainte de a deveni profesor. Universitatea îl numeste în 1765 sub-bibliotecar la Biblioteca Regală, post foarte prost plătit (va renunta la el în 1772), pentru a spori firavele sale venituri si a răscumpăra într-un fel esecul candidaturii pentru catedră.
În 1770, Kant este în fine numit profesor titular („professor ordinarius”) la catedra de logică si metafizică cu a sa Disertatie asupra formei si principiilor lumii sensibile si ale lumii inteligibile. Este prima schită a unei filozofii propriu-zis kantiene. În timpul primelor cursuri de iarnă va preda logică, metafizică, stiintele naturii si matematici, iar mai apoi cursuri de geografie fizică, de etică si de mecanică. Cursurile sale atrag rapid un numeros auditoriu. Până atunci, Kant publicase intens. Va înceta să publice vreme de zece ani, timp în care îsi va elabora opera cu caracter enciclopedic; Kant se interesează de tot: frumosul, stiinta, politica, Revolutia franceză, dreptul, cutremurul de la Lisabona si maladiile cerebrale. Va preda, de altfel, în aproape toate disciplinele.
Kant avea 57 de ani si era deja celebru prin ceea ce publicase anterior, dar adevărata sa operă abia începe

kant 6
Ratiunea nu poate cunoaste totul. Ea este deci limitată în domeniul cunoasterii. În schimb, are o valoare în domeniul practic, asadar moral. Aceasta este tema Criticii ratiunii practice, publicată în 1787.
În 1780 devine membru în Senatul universitătii, iar în 1787 membru al Academiei de stiinte din Berlin. În semestrul de vară din 1786, este numit pentru prima oară rector, titlu conferit de Frederic II.
Kant va rămâne profesor până în 1797. De la 7 la 10 dimineata cursurile de filozofie alternează cu antropologia, geografia fizică si uneori fizica si matematicile. Nu-si citea cursurile ci vorbea liber, desi urma întotdeauna un manual de bază pentru a satisface prescriptiile academice prusace. În 1794, guvernul prusac îi interzice să se ocupe de materiile religioase în cursurile si publicatiile sale, lucru pe care Kant îl acceptă.
Viata personală
Viata lui Kant se confundă cu viata profesională si cu doctrina sa. Nu a fost căsătorit si nu a părăsit niciodată granitele tării. Traiul său este unul tihnit, sănătos si regulat: trezit la 5, îsi începe ziua fumându-si pipa si luând ceaiul; lucrează apoi până la 7, ora primului curs. La întoarcere, lucrează până la orele 13.

kant4

E timpul prânzului, singurul său moment de repaus din zi. Nu mănâncă niciodată singur. Invitatii săi, în număr de trei până la nouă, pentru ca ansamblul convivilor să nu fie inferior numărului Gratiilor nici superior celui al Muzelor, nu sunt preveniti decât în dimineata respectivă, pentru a nu trebui să renunte la o altă invitatie: nu vin astfel decât aceia care sunt liberi. Este foarte îngrijit asupra aparentelor persoanei sale, motiv pentru care va inventa pentru folosul propriu o centură mecanică (cf. portretul ironic al lui Thomas de Quincey, Ultimele zile ale lui Immanuel Kant). Conviv apreciat, amator de vinuri bune, Kant nu încurajează niciodată discutiile privitoare la opera sa. Prânzul se prelungeste după orele după-amiezii, moment în care Kant se va duce să-si facă plimbarea zilnică (totdeauna la aceeasi oră, cu exceptia, se pare, a zilei în care avea să sosească curierul anuntând Revolutia Franceză; după unii, exceptiile care i-au tulburat faimoasa plimbare rituală au fost două: publicarea Contractului social al lui Rousseau, în 1762, pe care-l citeste complet absorbit si pierde sirul timpului, si anuntul victoriei franceze de la Valmy, în 1792). Întors acasă, Kant lucrează până la orele 22.
În 1797, slăbit de vârstă, renuntă la învătământ si îsi petrece ultimii ani din viată într-o retragere studioasă dar solitară. Moare la 12 februarie 1804, după o lungă perioadă de slăbiciune fizică si intelectuală, în vârstă de 79 de ani. Ultimele sale cuvinte au fost „Es ist gut” („Totul e bine”).
Oameni veniti din întreaga regiune au dorit să participe la funeralii. Chipul nu îi era alterat, dar corpul apărea a fi diminuat dincolo de orice descriere. Depuse în cripta Profesorilor, rămăsitele sale pământesti nu vor rămâne multă vreme acolo. Încă din 1809, până la criptă s-a format o alee care purta numele grecesc Stoa Kantiana.

kant 5

La 21 noiembrie 1880, rămăsitele pământesti sunt transferate într-o capelă gotică din preajma catedralei din Königsberg (astăzi, Kaliningrad), iar mormântul său, ornat cu un bust sculptat de Schadow si o copie a scolii de la Atena a lui Rafael, poartă inscriptionată fraza celebră din Critica ratiunii practice: „Două lucruri umplu sufletul de o admiratie si o veneratie mereu crescândă si nouă, în măsura în care reflectia si le întipăreste si se atasează de ele: cerul înstelat deasupra mea si legea morală din mine”.

pagina Lia Neamt cluj 2014

DICŢIONARUL ÎNŢELEPCIUNII…Abraham Lincoln


lin 1
DICŢIONARUL ÎNŢELEPCIUNII…Abraham Lincoln
Cei care care îi privează pe alţii de libertate, nu merită să fie liberi.
Adevărul este în principiu cea mai bună soluţie împotriva calomniei.
Caracterul este precum un copac, iar reputaţia precum umbra lui. Umbra este ceea ce credem despre el, dar copacul este cel adevărat.
Aproape toţi oamenii rezistă nenorocirilor. Dacă vrei să testezi cu adevărat caracterul unui om, dă-i putere.
Poţi să păcăleşti câţiva oameni tot timpul şi toţi oamenii o perioadă, dar nu poţi să păcăleşti toţi oamenii tot timpul.
Libertatea nu este dreptul de a face ceea ce vrem, ci ceea ce se cuvine.
Poţi să te plângi că tufele cu trandafiri au spini, sau poţi să te bucuri că tufele cu spini au trandafiri.
lin9
149 de ani de la moartea celui care a reusit să ocupe prima pozitie şi să-şi graveze pentru totdeauna cu litere de aur numele în istoria SUA, devenind cel mai bun Presedinte pe care l-au avut SUA vreodată.
O caracteristică esentială care îi diferentiază pe oamenii de succes de cei mediocri este dată de felul în care tratează esecurile. Astfel, pe oamenii obisnuiti eşecurile îi descurajează, îi doboară, îi fac să renunţe la visurile lor şi să le abandoneze. Pe oamenii de succes însă, eşecurile îi determină să înceapă din nou, de data aceasta mai înţelept.
Numeroase persoane de succes au avut parte de multe esecuri si infrangeri, inainte de a cunoaste marele succes. Printre oamenii de succes care au esuat de foarte multe ori inainte de a invinge, se numara si Abraham Lincoln – al 16-lea Presedinte al SUA.
Este nelipsit din orice top al omenilor de succes. Abraham Lincoln ramane – la un secol si jumatate de la trecerea sa la cele vesnice – unul dintre cei mai admirati oameni de pe planeta. Viata sa plina de obstacole, esecuri, dar si realizari notabile, fascineaza si azi pe oamenii din intreaga lume. Forta sa deosebita de a se “ridica”, ori de cate ori soarta ii dadea cate o “lovitura”, impresioneaza pe oricine.
Povestea lui de succes este una incredibila. Nascut 12 februarie 1809, intr-o ferma modesta din Kentucky. cand avea 7 ani, familia sa si-a pierdut toate proprietatile.
Intr-o familie saraca de fermieri, din parinti analfabeti, pierzandu-si mama cand avea 9 ani, a fost nevoit să muncească din greu încă din copilarie pentru a-si ajuta familia.
Si-a pierdut sora mai mare (care a avut grija de el de când le-au murit mama şi până ce tatăl lor s-a recăsătorit), când el avea 19 ani.
La 23 de ani, a esuat in afaceri – desi economia inflorea in regiune, magazinul pe care l-a cumparat pe credit a dat faliment.La 26 de ani, si-a pierdut prima iubita, Anne Rutledge.
A inceput să studieze – de unul singur – Dreptul, citind cărţi de Drept.
A fost admis în avocatură la 27 de ani şi a devenit un avocat de succes, fiind celebru pentru isteţimea sa.
lin2
La 33 de ani s-a căsătorit cu Mary Todd, fiica unei familii înstărite, deţinătoare de sclavi. Si-a pierdut 3 fii (din cei 4 pe care i-a avut), care au murit de tineri, la varstele de 4, 12, respectiv 18 ani, motiv pentru care Abraham Lincoln si sotia sa au sufe
lin3
La 51 de ani (in 1860), a fost ales al 16-lea Presedinte al SUA; a fost primul presedinte din Partidul Republican. In sfarsit, anii lungi de perseverenta si munca asidua i-au fost rasplatiti. In 1864, la 55 de ani, Abraham Lincoln a fost ales Presedinte al SUA, pentru al 2-lea mandat. In acest al doilea mandat, Abraham Lincoln a inceput sa reconstruiasca Uniunea, sa “vindece ranile” natiunii si sa instaureze pacea.
lin6
Din nefericire, Abraham Lincoln nu a mai apucat sa-si duca la bun sfarsit planul de refacere a natiunii, deoarece, la doar 5 zile de la capitularea definitiva a confederatilor, pe 14 aprilie 1865, a fost asasinat – in timp ce participa la o piesa de teatru – de un actor simpatizant al Confederatiei. Abraham Lincoln a murit a doua zi, pe 15 aprilie 1865.
lin7
Cel mai fascinant aspect al povestii de succes a lui Abraham Lincoln este faptul ca acesta a esuat de foarte multe ori, dar nu a renuntat, ci a continuat sa “lupte” de fiecare data, in ciuda circumstantelor nefavorabile. De aceea, Abraham Lincoln a devenit un adevarat simbol al perseverentei.
lin4
A fost toata viata un autodidact pasionat si “infometat” de invatatura – a regretat toata viata faptul ca nu a beneficiat decat de foarte putina educatie formala, de aceea s-a auto-educat si a fost un cititor pasionat, citind si invatand din orice carte pe care o putea obtine, studiind singur de la matematica, la literatura si drept. Desi ambii sai parinti erau aproape analfabeti, mama lui vitrega l-a indemnat sa citeasca. Din cauza ca in statul in care a crescut (Indiana) se gaseau carti foarte greu, Abraham Lincoln mergea kilometri intregi pentru a imprumuta o carte. In timpul Razboiului Civil, pentru a putea comanda mai eficient armata Uniunii, a studiat singur carti militare.
A muncit – si fizic, nu doar intelectual – foarte mult. Cand era mic copil, atunci cand isi termina munca la ferma in care a crescut, mergea pe jos 3 kilometri pana la scoala, pentru a invata sa citeasca, sa scrie si sa faca calcule aritmetice. Tot cand era mic, pentru a-si ajuta familia, lucra la fermele vecinilor. A lucrat si ca taietor de lemne, a construit garduri feroviare, a fost vanzator si sef de posta.
Dale Carnegie, renumitul autor de literatura motivationala, a fost un mare admirator al lui Abraham Lincoln, caruia i-a scris biografia in cartea “Lincoln the Unknown“. Din aceasta carte aflam ca Abraham Lincoln era un om cu un suflet nobil, cu mult bun-simt, foarte bland, smerit, generos, amabil, rabdator, dar totodata si foarte curajos si cu multa tarie de caracter, deosebit de perseverent, care, desi avea totul impotriva lui, a reusit sa invinga toate obstacolele pentru a-si servi tara. A fost un om care a suferit foarte mult in viata, in principal din cauza mariajului sau nefericit.
Si in cartea “Lasa grijile, incepe sa traiesti“, Dale Carnegie il da ca exemplu pe Abraham Lincoln, evocandu-i integritatea si corectitudinea. Aflam ca Abraham Lincoln era atat de corect, incat “nu i-a judecat niciodata pe oameni in functie de faptul daca ii placeau sau nu. Daca un om il defaima sau il trata rau, dar era cel mai potrivit pentru un anume post, Abraham Lincoln ii dadea postul ca si cum l-ar fi dat unui prieten.” Nu a dat niciodata pe cineva la o parte pentru ca ii era adversar sau pentru ca nu il placea.
Dale Carnegie ne mai dezvaluie si un alt aspect al personalitatii lui Abraham Lincoln: era un om foarte intelept, intelegator si iertator. Desi a fost insultat chiar de cativa dintre oamenii pe care ii numise in pozitii inalte, Abraham Lincoln nu se supara pe ei, ci ii intelegea si ii ierta, deoarece era de parere ca “nimeni nu trebuie elogiat pentru ce-a facut, ori cenzurat pentru ceea ce a facut sau n-a facut, intrucat suntem toti copiii conditiilor, imprejurarilor, mediului, educatiei, ai obiceiurilor deprinse si ai ereditatii, care fac din oameni ceea ce sunt si vor fi vesnic.”
Visul de-o viata al lui Abraham Lincoln a fost sa aboleasca sclavia si sa mentina unite SUA (statele din Sud si din Nord).
lin5
A fost in stare sa mentina unita o natiune divizata (statele din Nord si cele din Sud), intr-o perioada foarte dificila (dupa Razboiul de Secesiune).
A condus statele din Nord in victoria din Razboiul Civil.
I se mai spunea “Abe Lincoln“; a fost supranumit “Honest Abe” (i.e. “Abe cel cinstit”) – datorita corectitudinii si integritatii sale – si “The Great Emancipator” (i.e. “Marele Eliberator”) – deoarece a eliberat pentru totdeauna afro-americanii din lanturile sclaviei.
Discursurile sale memorabile sunt: Proclamatia de Emancipare (prin care era abolita sclavia), “Casa Divizata” – in care prezinta pericolul desfacerii Uniunii datorita sclaviei, discurs ce a declansat cele 7 Dezbateri Lincoln-Douglas – cele mai celebre din istoria SUA, Discursul de la Gettysburg (in care a definit razboiul ca un efort dedicat libertatii oamenilor).
A fost membru al Partidului Republican, dar a fost si un nationalist, a militat pentru libertate si traditie, si a fost devotat principiilor Parintilor Fondatori ai SUA.
A favorizat modernizarea economica, afacerile, bancile, imbunatatirile interne (mai ales caile ferate) si a incurajat urbanizarea.

“Ingrijorarea mea nu este că ai putea eşua, ci că ai putea fi mulţumit cu eşecul tău.” Abraham Lincoln
pagina Lia Neamt cluj 2014

DICŢIONARUL ÎNŢELEPCIUNII…EMILE ZOLA


z6

Murim câte puţin în fiecare zi, trebuie să ne obişnuim cu asta.
Dragostea e ca rândunelele, poartă noroc casei unde se aciuează.
Fericirea nu poate fi cumpărată cu bani, iar dragostea nu poate fi dobândită cu forţa.
Când lacrimile curg dintr-o rană primită în inimă, brazdele pe care le sapă sunt frumoase şi nobile.
Libertatea este una şi indivizibilă; nu poate fi trăită în felii şi distribuită în raţii, ca o pomană.

Z4

174 de ani de la nasterea scriitorului..

Émile Zola ă fost un om eminamente social, multiplicându-si amicitiile de toate tipurile si din toate mediile, dar evitând în acelasi timp mondenitatea. Pasionat în general de viata tuturor semenilor lui, scriitorul privilegiază totusi prieteniile artistice si literare si le evită pe cele politice.
Născut la Paris, fiu al unui inginer italian, Émile Zola si-a petrecut copilăria în Aix-en-Provence si a învătat la Colegiul Bourbon.
Tatăl său, inginer al lucrărilor publice, fost ofiter subaltern italian, participă la licitatia pentru constructia unui sistem de furnizare a apei potabile de la muntele Sainte-Victoire către Aix-en-Provence. Obtine contractul la 19 aprilie 1843 si se mută cu familia în Aix-en-Provence. Odată semnată concesiunea în 1844, François Zola creează cu partenerii financiari societatea de apă-canal Zola. Lucrările încep în 1847, dar François Zola moare în acelasi an ca urmare a unei pneumonii. Barajul Zola din Aix-en-Provence, pus în functiune în 1854 îi poartă încă numele.
După moartea lui François Zola, creditorii actionează în justitie societatea de apă-canal. În 1851, doamna Aubert pleacă la Paris cu fiul ei pentru a se apăra în fata instantei împotriva lui Jules Migeon si a creditorilor care îsi dispută societatea. În 1852, la tribunalul de comert din Aix-en-Provence, creditorii obtin falimentul societătii de apă-canal. La data de 10 mai 1853, societatea este supusă licitatiei si este recumpărată de creditori, care îi schimbă numele în Migeon et Compagnie.
Émilie Aubert, mama lui Émile, complet falită, se ocupă de cresterea orfanului împreuna cu bunica lui, Henriette Aubert. Rămânând până la moarte (1880) aproape de fiul ei, ea a influentat puternic opera si viata de zi cu zi a lui Zola.
La scoală, în Aix-en-Provence, Émile leagă o strânsă prietenie cu Jean-Baptistin Baille si mai ales cu Paul Cézanne care rămâne prietenul lui apropiat până în 1886. Cel din urmă îl initiază în arta grafică, în special în pictură.

Z3

La vârsta de 18 ani s-a întors la Paris unde a studiat la Liceul Saint-Louis. Tineretea sa a fost marcată de lipsuri materiale severe. După ce a lucrat ca functionar la Librăria Hachette, a început să scrie articole periodice de critică artistică, precum si comentarii politice pentru diverse ziare din Paris si Nordul Frantei.
Émile Zola părăseste Aix în 1858 și i se alătură mamei sale la Paris, unde trăieste în conditii modeste, în speranta obtinerii succesului. Treptat, Zola îsi constituie un mic cerc de prieteni, majoritatea originari din Aix-en-Provence.
Émile Zola ratează de două ori bacalaureatul în 1859 si abandonează studiile. Aceste esecuri îl marchează profund pe tânărul disperat că si-a dezamăgit mama. Este constient că fără diplomă va avea de înfuntat grave dificultăti materiale.
Prima iubire a lui Zola se numeste Berthe, o prostituată de care se îndrăgosteste nebuneste în timpul iernii 1860-1861. Prin intermediul ei, încearcă să iasă din rutina cotidiană si să recapete pofta de muncă, dar idealismul său se loveste de realitatea dură a mahalalelor pariziene. Din acest esec reuseste totusi să extragă substanta pentru primul său roman Confesiunea lui Claude (La confession de Claude).

Z5
La sfârsitul anului 1864, Zola face cunostintă cu Éléonore-Alexandrine Meley, viitoarea sa sotie, care se autointitulează si Gabrielle. Acest prenume ar fi fost al fiicei sale naturale, pe care a fost fortată la saptesprezece ani să o abandoneze Asistentei publice. După nuntă, Alexandrine i-a dezvăluit cu sigurantă lui Zola întunecatul secret
În anul 1865, Zola îsi părăseste mama si se mută cu sotia în cartierul Batignolles, pe partea dreaptă a Senei, în apropiere de Montmartre, sectorul unde se situează principalele organe de presă. Reticentele mamei lui Zola au întârziat cu cinci ani oficializarea căsătoriei. Este de asemenea o perioadă de sărăcie, în care Alexandrine este obligată să îndeplinească diverse munci pentru a reusi să se întretină.
Pe plan personal, căsătoria cu Alexandrine este celebrată într-un final la data de 31 mai 1870 la primăria arondismentului al XVII-lea, în ajunul conflictului franco-prusac. Alexandrine reprezintă un sprijin indispensabil în timpul numeroaselor momente de incertitudine ale scriitorului. El îi va fi recunoscător mereu pentru aceasta.
În 1888, când Zola, aflat în pragul vârstei de cincizeci de ani, îsi pune întrebări asupra sensului existentei sale, viata sa se transformă într-un mod drastic. Chiar el îi mărturisise lui Goncourt următoarele: „Sotia mea nu este aici … Ei bine, nu-mi stă în fire să trec pe lângă o fată tânără ca cea de aici, fără să-mi zic: « Oare nu se merită mai mult ca o carte”? »
În acest an, Jeanne Rozerot, o tânără femeie de 21 de ani este angajată de Alexandrine Zola pentru a intra în serviciul lui Zola la casa acestuia din Médan. Alexandrine o adoră pe tânăra fată, care este spălătoreasă cum si ea a fost odată. Originară din Morvan, orfană de mamă, Jeanne vine la Paris pentru a se căpătui. Ea le tine companie sotilor Zola la sfârsitul verii, în timpul vacantei cuplului la Royan. Romancierul se îndrăgosteste nebuneste de Jeanne imediat. Émile nutreste pentru ea o iubire cu atât mai puternică cu cât tânăra îi dăruieste copiii pe care nu i-a putut avea niciodată cu sotia sa Alexandrine: un băiat si o fată.

Z2
Jeanne îi va creste pe Denise, născută în 1889, si Jacques, născut în 1891, în cultul tatălui lor. Totusi, acesta nu îsi va părăsi tovarăsa din tinerete. Idila este secretă timp de trei ani, doar trei prieteni apropiati ai scriitorului fiind la curent cu ea. Zola o instalează pe noua sa metresă într-un apartament parizian si îi închiriează o casă de vacantă la Verneuil, în apropiere de Médan. Între Verneuil si Médan se poate deplasa cu usurintă cu ajutorul bicicletei.

z8
Alexandrine Zola află de infidelitatea sotului în luna noiembrie 1891, iar existenta celor doi copii îi este adusă la cunostintă probabil prin intermediul unei scrisori anonime. Criza cuplului se agravează până când se ajunge la un pas de divort. Totusi, după trei ani de secrete si minciuni, totul vine ca o usurare pentru romancier. Primind asigurarea că sotul nu o va abandona niciodată, Alexandrine se resemnează, iar Jeanne îsi acceptă statutul de femme cachée (femeie ascunsă). Alexandrine se va ocupa chiar de cresterea copiilor, le oferă cadouri, uneori îi scoate la plimbare, oferindu-le o dragoste maternă de care ea însăsi a fost privată. La moartea scriitorului, ea îi recunoaste oficial pe cei doi copii, astfel încât acestia pot purta numele tatălui.

z7
Zola încearcă asadar, să îsi organizeze viata dublă într-o oarecare măsură, împărțind-și timpul între Alexandrine si Jeanne. În iulie 1894, scrie: „Nu sunt fericit. Acest partaj, această viată dublă pe care sunt fortat să o trăiesc mă va aduce într-un final la disperare. Am avut visul de a face pe toată lumea din jurul meu fericită, dar văd bine că asa ceva este imposibil”.

z9
La 29 septembrie 1902, după ce se întoarce din Médan unde si-a petrecut vara, Émile Zola se asfixiază în timpul noptii împreună cu sotia sa Alexandrine, din cauza combustiei lente a unui foc acoperit din semineul camerei lor, în apartamentul de pe rue de Bruxelles (Paris, arondismentul al IX-lea). La sosirea medicilor nu mai rămâne nimic de făcut. Émile Zola decedează oficial la ora 10 dimineata, cauza fiind intoxicatia cu monoxid de carbon. Cu toate acestea, sotia lui supravietuieste.
Moartea scriitorului este cel mai probabil accidentală, dar tinând cont de numărul inamicilor lui Zola (în special anti-dreyfusarzii), teza asasinatului sau a „festei răutăcioase care a scăpat de sub control” nu a fost niciodată abandonată. După moartea lui, politia desfăsoară o anchetă, dar nu se ajunge la nicio probă.
Impactul mortii lui Émile Zola este imens. Presa devine ecoul emotiei care cuprinde o întreagă populatie. Exceptie face doar presa nationalistă si antisemită, care exultă – ziarul La Libre Parole (Cuvântul liber) titrează: Scenă naturalistă : Zola mort prin asfixiere. Emotia cuprinde si tări străine unde numeroase ceremonii au loc în memoria scriitorului francez, iar presa germană, britanică, americană reflectă fenomenul din plin. Omagiul este international. La ceremonia înmormântării, Anatole France, care a insistat să amintească toate aspectele legate de scriitor, inclusiv lupta sa pentru dreptate, declară A fost un moment al constiintei umane. O delegatie de mineri din Denain însoteste cortegiul scandând „Germinal, Germinal!”.
Cenusa lui Zola este transferată la Panteonul din Paris la data de 4 iunie 1908. La sfârsitul ceremoniei de la Panthéon, un jurnalist anti-dreyfusard, Louis Grégori, trage un foc de revolver asupra lui Alfred Dreyfus, care nu este decât rănit usor la brat

Controversat de la bun început, el nu si-a ascuns dispretul fată de împăratul Napoleon al III-lea al Frantei, care s-a folosit de a doua revolutie franceză ca de un vehicul pentru a accede la putere.
Zola si-a riscat cariera, libertatea si chiar viata pe 13 ianuarie 1898 când manifestul său J’acusse (Acuz!) a fost publicat pe prima pagină a cotidianului parizian L’Aurore, condus de Ernest Vaughan si Georges Clemenceau.

ZOLA1

Articolul, formulat ca o scrisoare deschisă către presedintele republicii Félix Faure, acuza guvernul francez de antisemitism si invoca grave erori judiciare în cazul căpitanului evreu Alfred Dreyfus, încarcerat pe nedrept pentru spionaj în Insula Diavolului. Zola a fost judecat pentru calomnie si condamnat la închisoare, dar a reusit să evite pedeapsa exilându-se în Anglia. Datorită scriitorului, Afacerea Dreyfus a căpătat în scurt timp o dimensiune natională, împărtind societatea între sustinătorii armatei reactionare sau ai bisericii si dreyfusarzii liberali si reformisti. Pentru cei din urmă, Zola a devenit un far călăuzitor si un simbol al dreptătii. Cuvintele sale, „Adevărul este în mars si nimic nu-l va opri”, au rămas emblematice.

SURSA
• Isabelle Delamotte, Le roman de Jeanne, 2009
• Becker et al, Dictionnaire d’Émile Zola, p. 110,377 ,408-409
• H. Mitterand, Biographie d’Émile Zola Vol 2, L’homme de Germinal, p. 1062
« Je ne suis pas heureux. Ce partage, cette vie double que je suis forcé de vivre finissent par me désespérer. J’avais fait le rêve de rendre tout le monde heureux autour de moi, mais je vois bien que cela est impossible. » Lettre à H. Céard du 17 juillet 1894

 

pagina Lia Neamt cluj 2014

DICŢIONARUL ÎNŢELEPCIUNII…ESCHIL (Aeschyles)


eschil 0

Măsura este supremul bun.
Tiranul proaspăt apasă greu.
Cine nu e invidiat, nu e fericit
Greşeşte şi cel mai înţelelept dintre înţelepţi.
Nu-ţi dori să pari cel mai bun, ci să fii cel mai bun!
Cel ce loveşte va fi lovit, cel ce ucide va ispăşi.
Grea povară mai e şi omul nerod cu noroc.
Muritorii obişnuiesc să dea mai tare cu piciorul în cel căzut.
Nici un muritor nu trece prin viaţă neatins, fără să plătească.
Dacă torni ulei şi oţet în acelaşi vas, poţi să spui că cele două elemente sunt „duşmani”, nu „prieteni”
Există timpuri când frica este un lucru bun. Ea trebuie să îşi păstreze locul de veghe numai sub stăpânirea inimii.

eschil2
Pentru greci Eschil a fost si rămâne unul dintre marii oameni pe care i-a avut natiunea. Născut in anul 525 i.Hr., Eschil si-a demonstrat curajul si îndemanârea în luptele împotriva persilor de la Marathon (490 i.Hr.) si Salamina ((480 i.Hr.) pentru ca în timp de pace să îşi dedice viata filozofiei si teatrului, fiind considerat parintele tragediei clasice greceşti.
Născut la Eleusis, în apropierea sanctuarului, în anul 525 î. Hr., Eschil (Aischylos), fiul lui Euphorion, era fără îndoială educat în spirit religios, iniţiat în mistere¬le eleusine, devenite sărbătoare importantă nu numai la Atena, ci în întreaga Grecie. Când Eleusis s-a unit cu Atena, probabil în veacul al VII-lea î. Hr., cultul eleusin fusese ridicat la nivelul unui cult de stat. Datele biografice cunoscute sunt sumare. Anul naşterii este dedus după inscripţia de pe Marmura din Paros, conform căreia poetul ar fi avut 35 de ani când a participat la bătălia de la Marathon (490). În primul an al secolului al V-lea participase pentru prima dată la un concurs tragic, alături de Choirilos şi Pratinas, dar prima sa victorie avea să vină târziu, în anul 484. Nu se cunoaşte numele tragediei. Şocul trăit de în august – septembrie 480, când Atena este evacuată şi armata persană condusă de Xerxes incendiază Acropole, trebuie să fi fost unul teribil, chiar pentru un bărbat de 45 de ani, fost luptător la Marathon. Ca majoritatea atenienilor, Eschil se refugiază pe insula Salamina şi vede, din golf, cetatea în flăcări. Într-o scolie la „Perşii” din 429, poetul tragic Ion susţine că autorul „Orestiei” ar fi luptat în bătălia din 20 septembrie 480, când flota persană este învinsă de cea a coaliţiei greceşti. Trăsăturile severe specifice generaţiei marathonomahilor dar şi gloria tragică a luptătorilor de la Salamina sunt considerate în mod curent, prin tradiţie, ca principalele caracteristici ale operei lui Eschil, atât cât o putem cunoaşte astăzi, infim dacă socotim că din cele peste 70 de tragedii şi drame satirice s-au păstrat doar şapte, incluse într-o selecţie din epoca alexandrină. Suda (Suidas, în transcrierea literară a numelui grecesc, enciclopedie bizantină datând de la sfârşitul secolului al IX-lea d. Hr. sau din secolul al X-lea) menţionează că Eschil a scris elegii şi 90 de tragedii. Scrierea anonimă „Viaţa lui Aischylos”, aparţinând probabil unui grămătic alexandrin, reţine numărul de 70 de tragedii şi 5 drame satirice.
Eschil ar fi fost de 28 de ori învingător la concursurile tragice. Chiar şi redusă la mai puţin de jumătate (13 victorii, după alte surse), cifra este considerabilă şi vorbeşte de la sine despre popularitatea dramaturgului. În 476 – 475 s-ar fi aflat în Sicilia, invitat la inaugurarea coloniei greceşti Etna. La Siracuza i s-ar fi reprezentat tragedia „Etneenele”, pierdută. E sigur că în martie 472 se joacă la Atena „Perşii”, singura dintre cele păstrate al cărei subiect este istoric, inspirat de evenimentele din 480. Între 471 – 469 Eschil călătoreşte pentru a doua oară în Sicilia, „Perşii”, deja celebră, reprezentându-se la Siracuza. Trilogia tebană („Laios”, „Oedip”, „Cei şapte contra Tebei”, primele două pierdute) primeşte laurii la concursul din 467. După nouă ani, în 458, este premiat pentru „Orestia” („Oresteia”), alcătuită din „Agamemnon”, „Choephorele” („Purtătoarele de prinoase”), „Eumenidele”. Data trilogiei dedicate lui Prometeu („Prometeu înlănţuit”, „Prometeu eliberat”, „Prometeu purtător al focului”) este incertă – poate 457 sau mai devreme. În 472 Eschil prezentase o dramă cu satiri, „Prometeu aprinzător de foc”, adăugată trilogiei din care făcea parte „Perşii”.

eschil
O nouă călătorie în Sicilia avea să fie ultima: Eschil moare la Gela, în sudul Siciliei, în 456. Motivele exilului voluntar rămân necunoscute. Epitaful scris de un contemporan sau poate de Eschil însuşi aminteşte gloria generaţiei luptătorilor de la Marathon:
„Atenianul Aischylos al lui Euphorion zace
stins sub această piatră-n câmpul grânoasei Gela.
Despre tăria şi faima lui poate spune dumbrava
sacră de la Marathon, poate şi medul pletos.”
Legenda morţii a fost pusă în circulaţie de Suda, care nu dă însă multe amănunte. Este posibil, spuneam, ca întâmplarea să aibă o doză de realitate. Eschil ar fi putut fi lovit de o broască ţestoasă dacă luăm în considerare comportamentul unei specii de vultur, aşa-numitul vultur bărbos, gipaet sau zăgan (Gypaetus barbatus), care se hrăneşte cu oase, tendoane, ligamente.

vultur

I se mai spune şi „spărgătorul de oase” datorită comportamentului său. Este o pasăre puternică, cu aripile deschise poate măsura aproape 3 metri şi cântăreşte circa 5-6 kg. Îşi ia prada, de preferinţă oase lungi, se ridică până la 100 de metri înălţime, după care ocheşte o piatră sau un teren pietros şi dă drumul osului pentru a-l sparge şi a putea astfel înghiţi fragmentele de os. Trebuie să recunoaştem caracterul senzaţional al acestui comportament absolut real. Nu este însă de mirare, natura depăşind de multe ori imaginaţia. Cum se cunoaşte amănuntul că Eschil era chel, de la înălţime vulturul i-ar fi putut confunda capul cu o piatră şi ar fi lansat preţioasa pradă, carapacea de broască ţestoasă. Şi astfel legenda ar avea o explicaţie raţională, nici ea lipsită de senzaţional.

broaste
Simbolismul cosmic al broaştei ţestoase, considerată în Extremul Orient o imagine a universului, nu este foarte îndepărtat de accepţia pe care i-o dădeau vechii greci şi romani. Pentru Pliniu cel bătrân, carnea de broască ţestoasă era un leac salvator împotriva tuturor otrăvurilor şi farmecelor.
Într-un imn homeric către Hermes, zeul se adresează fiinţei simbolice: „Salut, făptură dragă, soaţa ospeţelor, părtaşa horei. Ivirea ta mă fericeşte. De unde vii tu, jucărie, smălţată carapace? Oare eşti o ţestoasă de la munte? Acum te duc la mine acasă. Îţi vei vădi curând folosul, nu-i voi purta dispreţ. Sunt primul pe care-l vei sluji cu sârg. O duci mai bine înăuntru, că statu-afară nu prieşte. Cât vei trăi, ţi-e dat a pune pe fugă farmecele rele. Iar dacă moartea te-o răpune, vei şti să cânţi cu măiestrie.”

sursa Costin Tuchilă Istorii mai puţin ştiute: Moartea lui Eschil

pagina Lia Neamt cluj 2014

DICŢIONARUL ÎNŢELEPCIUNII…CONFUCIUS


confucius 2

Nu folosi tunul ca să omori un ţânţar!
Cercetează trecutul dacă vrei să prezici viitorul.
Modestia este fundaţia solidă a tuturor virtuţilor.
Nu te ruşina de greşelile tale, transformându-le în crime
Adevăratul defect este să ai defecte şi să nu le îndrepţi.
Fericirea aparţine celor care ştiu să o facă să aştepte.
Întotdeauna într-o situaţie dificilă există cel puţin o şansă de a învinge.
Există trei lucruri pe care, pare-se, nu le pot realiza după maniera omului ideal: virtutea fără incertitudine, înţelepciunea fără îndoieli şi curajul lipsit de teamă.

cf1
Cel care este stăpânul minţii sale este stăpânul Universului.
Cea mai mare dovadă de dragoste pe care o putem da unei girafe este de a-i tricota un fular.
Proştii se plâng că nu sunt cunoscuţi de suficient de mulţi oameni. Înţelepţii se plâng că nu cunosc suficient de mult oamenii.
Fără a cunoaşte puterea cuvintelor este imposibil să cunoşti oamenii.
Căutarea avantajelor mărunte împiedică realizarea acţiunilor măreţe.
Omului îi trebuie doi ani să înveţe să vorbească şi o viaţă să înveţe să tacă.
Spune-mi şi voi uita, arată-mi şi poate îmi voi aduce aminte, implică-mă şi voi înţelege!
Nu te plânge de zăpada de pe acoperişul vecinului când nici pragul uşii tale nu este curat.
Când vezi un om bun, gândeşte-te să-l întreci: când vezi un om rău, cercetează-ţi inima.

cf4

Numai în toiul iernii geroase îţi dai seama că pinii şi chiparoşii nu-şi leapadă frunzele odată cu ceilalţi copaci.
Cea mai mare glorie nu o dobândeşti atunci când nu eşti doborât niciodată, ci atunci când te ridici după ce ai căzut.
Trebuie să ştii să perseverezi pentru a ajunge la echilibru. Trebuie să fii echilibrat pentru a avea posibilitatea să examinezi cu calm şi limpezime. Trebuie să examinezi cu calm şi vedere clară pentru a ajunge la linişte, la încredere. Trebuie să fi obţinut liniştirea, încrederea, pentru a putea discerne esenţialul lucrurilor. Când se discerne esenţialul lucrurilor, se poate atinge scopul.

Momentul apariţiei lui Kong-zi (Confucius) pe scena istorică, în secolul al VI-lea a.Hr., a însemnat debutul unei tradiţii filozofice care a dominat cultura chineză sute de ani, precum şi al unei influenţe covârşitoare asupra tuturor compartimentelor gândirii chineze, de la spiritualitate şi etică la medicină şi ştiinţe exacte.
Maestrul (zi sau tzu) nu ne-a lăsat opere scrise, dar ideile, comentariile, interpretările aduse lucrăriloe care constituiau patrimoniul vechii culturi chineze ( Cartea Schimbărilor, Cartea Poeziei, cartea Documentelor, Cartea Ritualurilor, Cartea Muzicii şi Analele Primăverii şi ale Toamnei) au fost adunate de cărte discipolii săi în 20 de cărţi. Încercarea de a-l înţelege pe Confucius este îngreunată atât de absenţa unor documente proprii, cât şi de aglomerarea de legende şi tradiţii în jurul personalităţii sale, unele exaltante, altele denigratoare.
Confucius se pare că s-ar fi născut undeva în anul 551 a.Hr., în micul stat Lu, aflat astăzi în provincia Shantung. Este posibil să fi avut ascendenţă aristocratică, dar conform izvoarelor nu a dus o viaţă îndestulată, dimpotrivă, ceea ce l-a făcut să empatizeze cu oamenii de rând şi să-I desconsiere pe nobilii neinteresaţi decât de menţinerea puterii, care era în esenţă de sorginte militară. Confucius nu era nici el pacifist. Credea că sunt vremuri în care oamenii morali trebuie să intre în acţiune, pentru a nu fi înrobiţi, dar folosindu-se nu atât de forţă, cât de simţul şi puterea dreptăţii. Practic, considera că o armată nu poate lupta suficient de bine dacă soldaţii nu cred în justetea cauzei sale. În plus, afirma adesea că originea nu contează atât de mult ca atitudinea şi comportamentul, astfel că oricine putea aspira să devină un chiin tzu (gentilom).

confucius
Confucius nutrea speranţa reformării lumii. Iniţial ideile sale au prins la un grup restrâns, constituind poate ce ce am putea numi prima şcoală privată chineză, un spaţiu în care scopul principal era cultivarea morală şi intelectuală. Spre deosebire de sistemul tradiţional care antrena în virtutea obedienţei şi supunerii, Confucius îi învăţa pe discipolii săi că trebuie să joace un rol dinamic în guvernarea statului, nu să se rezume la a fi pur şi simplu instrumente ale conducătorului. Educaţia pe care o oferea acesta avea înainte de toate o valoare practică.

Dacă liderii sunt atât de preocupaţi de sacrificiile pentru stramoşi, de ce nu direcţionează interesul şi asupra poporului? Dacă miniştrii se poartă cu curtoazie unul faţă de celălalt, de ce să nu facă la fel cu omul de rând? Fiecare ar trebui privit ca un oaspete important, iar oficialii ar trebui să se poarte faţă de popor ca şi cum ar săvârşi un sacrificiu măreţ. Aşadar, vedem ca ideile sale contravin în mare masură convenţiilor epocii. De fapt, întreaga sa etică se bazează pe concepţia asupra naturii umane, pe care nu o priveşte ca pe o entitate separată de mediul social, la fel cum nici societatea nu este un corp metafizic de sine-stătător. Omul este în esenţă o fiinţă socială, modelat de societate, dar aceasta la rândul său este determinată de comportamentul fiecărui individ în parte. A fi moral înseamnă a participa activ la comunitate. Convenţiile (li) pe care se bazează aceasta sunt fundamentale pentru funcţionarea sa corectă, dar ele trebuie înţelese. Această etică a datoriei, baza moralei individuale, curpinde două virtuţi funadmentale: negarea eului egoist şi acceptarea a aceea ce este drept şi potrivit. Respectarea tradiţiei, simpatia umană, oubirea aproapelui, corectitudinea, probitatea, îndemnul de a face binele nu sunt altceva decât o reflexie a legilor care guvernează universul.
Alt concept important în filozofia este este cel de tao, calea, dar fără conotaţii mistice. Asa cum li înglobează moralitatea şi curtoazie, tao include pe de o parte codul etic individual şi pe de alta guvernământul care să vegheze asupra bunăstării fiecărei fiinţe umane. Respingând loialitatea faţă de nobili, acesta propune loialitatea faţă de principii. În ciuda absentei unei dogme, mulţi confucianişti au sfârşit ca martiri încercând să apere calea propovăduită de maestru, critincându-i pe conducători în numele binelui general. Conducători şi funcţionari buni sunt cei pricepuţi, indiferent de originea lor socială. Discipolilor săi Confucius le cere să apere poporul, să-l ajute, să-l instruiască. Poporul în schimb trebuie să acţioneze şi el potrivit răspunderii şi datoriilor pe care le implică funcţiile sociale.
Ce se remarcă la filozofia confucianistă este lipsa încărcăturii religioase, lipsa misticismului înlocuit de un umanism cât de poate de pragmatic. Nu pretinde deţinerea vreunui adevăr absolut, ci mai degrabă aspiraţia către acesta prin metoda observaţiei şi analizei. Omniscienta şi omnipotenţa universului este înlocuită de bogăţia experientei, selecţia binelui şi urmarea acestuia, pentru atingerea libertăţii şi fericirii după care tinde natura umană.

cf3
Dar cum este această natură umană? În viziunea lui Confucius nici bună, nici rea. Şi aici gânditorul este aproape de concretul existenţei. În primul rând pledează pentru egalitatea oamenilor. În al doilea rând, aceştia doresc fericirea, care de multe ori rămâne doar la stadiul de deziderat. Dacă fericirea este binele şi omul este o fiinţă socială, înseamnă că dacă fiecare s-ar gândi la bunăstarea întregului, sunt mai multe şanse să se atingă o stare generală de bine. În concepţia sa, omul cu adevărat virtuos, când doreşte să obţină succesul, se gândeşte şi la ceilalţi. Pentru ca să se ajungă la această armonie socială absolut necesară este educaţia, larg răspândită pentru ca cei mai pricepuţi să iasă în faţă la guvernare. Învăţătura lui a avut efecte, pentru că aproape jumătate dintre discipoli au reuşit să ajungă în poziţii importante în stat.
Dar amploarea moştenirii sale se întrevede după moartea sa, când treptat doctrina este integrată în ideologia imperială. Chiar şi unii dintre revoluţionarii comunişti îl revendică pentru tradiţia revoluţionară. În vest impactul său este mai mare decât ne închipuim, pentru că acesta devine o figură emblematica în timpul iluminismului. Dacă ar fi să căutăm secretul magnetismului său, cel mai probabil este vorba despre insistenţa asupra supremaţiei valorilor umane. “înţelepciunea constă în a-I înţelege pe ceilalţi, virtutea constă în a-i iubi”.
Încrezându-se în puterea gândirii şi moralei, Confucius credea că umanitatea îşi poate găsi fericirea doar într-o comunitate cooperantă de oameni liberi. Dar libertatea se dobândeşte prin raţiune, gândire critică şi acţiune conform unor principii care să servească şi individul, şi comunitatea. Dogmele îngrădesc adevărul. “Dacă un om nu se întreabă în permanenţă: cum să procedez corect?, atunci nu ştiu ce rost mai are acesta”
pagina Lia Neamt Cluj 2014
sursa
Irina Maria Manea Confucius, Maestrul gândirii chineze. Ce învăţăm de la el?
Herrlee Glessner-Creel, Chinese Thought form Confucius to Maotse-Tung, Chicago, 1953;
Benjamin I. Schwartz, The World of Thought in Ancient China, Harvard, 1985.

 

DICŢIONARUL ÎNŢELEPCIUNII…LUDWIG VAN BEETHOVEN


b1
Omul e mai tare decât soarta şi o poate învinge.
Nu recunosc alt semn al superiorităţii decât bunătatea.
Mă simt fericit ori de câte ori reuşesc să mă ridic deasupra unui obstacol.
Nu există o misiune mai grea decât să te apropii de îndumnezeire mai mult decât alţi oameni şi să răspândeşti razele divine în mijlocul umanităţii.
Povăţuiţi copiii spre virtute; ea singură, şi nu banii, îi poate face fericiţi. Vă spun din experienţă.
Toate artele adevărate sunt un progres moral.
Muzica mea porneşte din inimă şi se adresează inimilor.. trebuie să aducă foc în inimile bărbaţilor şi lacrimi în ochii doamnelor… graiul sufletului. Ea stârneşte în noi, nu instinctele, ci gândurile cele mai profunde… este o revelaţie mai înaltă decât toată înţelepciunea şi filosofia.
cob1
Cine nu s-a simtit uneori singur, extrem de singur, avand  senzatia pierderii oricarei sperante?
Nici cei mai faimosi, bogati si importanti oameni din lume nu sunt scutiti de momente de solitudine si extremă amărăciune.
Este exact ce s-a întâmplat cu unul din cei mai remarcabili compozitori ai tuturor timpurilor, Ludwig Van Beethoven, născut la Bonn, Germania, în 1770 și decedat la Vienna, Austria in 1827.
Beethoven trecea prin una din acele perioade de tristete deplină, sumbre si întunecate. Era foarte trist si deprimat după moartea printului Germaniei, care a fost binefacătorul său si un al doilea tată.
Tânărul compozitor suferea de o mare lipsă de afectiune. Tatăl său, un betivan care obisnuia să îl agreseze fizic, a murit pe străzi din cauza alcoolismului. Mama sa a murit foarte tânără. Fratele său biologic nu l-a ajutat. In plus, simtea că boala i se înrăutătea. Simptomele surditatii începuseră să îl deranjeze, făcându-l nervos si iritabil.
Beethoven putea auzi doar printr-un fel de trompeta introdusă în ureche. Totdeauna purta cu sine un caiet de notite, unde oamenii puteau să scrie si să comunice cu el.
Observând că nimeni nu îl întelegea si nu voia să-l ajute, Beethoven se retragea în sine si evita oamenii. De aceea si-a câstigat faima de mizantrop. Din toate aceste motive, compozitorul a căzut intr-o adâncă depresie. Se și pregatise sufleteste, spunându-si că poate era mai bine pentru el să se sinucidă.
Dar cum nici un copil al Domnului nu este uitat, mâna atât de necesară de ajutor a venit printr-o tânară femeie oarbă care locuia in aceeasi casa unde el se mutase,și care, într-o noapte, i-a spus, tipindu-i la ureche:
„As da orice să văd lumina lunii!”
b2
Ascultând-o, Beethoven a fost mișcat până la lacrimi. La urma urmei, el putea să vadă!!! El putea compune muzica si putea s-o transcrie pe hârtie!
O puternica dorintă de a trăi a revenit în Beethoven si l-a călăuzit să  compună una din cele mai frumoase piese de muzica din toate timpurile: Sonata lunii!

In tema ei principala, melodia imită si seamănă cu pașii înceti ai oamenilor, posibil ai lui Beethoven si ai altora, ducând sicriul printului Germaniei, prietenul, patronul si binefacătorul său.
Uitându-se la cerul luminat de luna argintie și amintindu-si de tânara femeie oarbă si intrebându-se in acelasi timp de motivele mortii dragului său prieten, el a intrat intr-o adâncă meditatie.
Unii invătăcei în muzică spun ca notele care se repetă insistent în tema principală a primei părti a Sonatei, ar putea fi silabele întrebării “de ce“ sau ale unui cuvânt asemănător în limba germana.
Anii de după invingerea tristetii, suferintei si durerii, au venit cu incomparabila „Oda bucuriei” din a sa „Simfonia IX”, capodopera sa , care a încoronat munca de o viată a acestui compozitor. Si-a intrepretat opera prima oara in 1824 dar, fiind total surd, nu a putut auzi aplauzele.
Unul dintre solistii săi l-a întors blând, ca să vadă multimea aplaudând, ovationând si vibrând. Se spune că „Oda bucuriei” exprima gratitudinea lui Beethoven față de viața si de Dumnezeu pentru că nu s-a sinucis.
CALEIDOSCOP 8-08-04
Si toate acestea, mutumită acelei femei tinere oarbe, care l-a inspirat în dorința de a traduce în note muzicale o noapte luminată de lună: razele lunii impletindu-se în dulcile acorduri ale minunat de frumoasei melodii.
Folosindu-si sensibilitatea , Beethoven, compozitorul care nu putea auzi, a conturat prin această minunată melodie, frumusetea unei nopti scăldată de razele lunii, pentru o fată care nu o putea vedea cu ochii săi fizici.

pagina Lia Neamt cluj 2014