DICŢIONARUL ÎNŢELEPCIUNII..SOFOCLE


sof1

Dintr-o luptă mică nu rezultă o glorie mare.
Cea dintâi condiţie a fericirii este înţelepciunea.
Omul inteligent judecă cele noi după cele vechi.
Numai timpul îl arată pe cel drept, dar pe cel rău poţi să-l cunoşti şi într-o singură zi.
Nu există pentru oameni un câştig mai mare decât prevederea şi o minte înţeleaptă.
Omul să trăiască făcându-şi prezentul cât mai plăcut căci ziua de mâine se aproprie necunoscută.
Niciodată nu vor fi respectate legile într-un stat unde nu există frică de pedeapsă.
Este un lucru destul de dureros să te uiţi la propriile necazuri şi să ştii că tu ţi le-ai creat.
Este imposibil să cunoşti sufletul, sentimentele şi gândurile cuiva, înainte ca el să exercite vreo dregătorie şi să aplice legile.

sofocle 0
Sofocle spunea că i-a zugrăvit pe oameni asa cum ar trebui să fie, iar Euripide asa cum sunt..
Scriitorul s-a născut în anul 496 î.Hr. în Colonos, cartier mărginas al Atenei, într-o familie înstărită, fiind fiul lui Sofillus, un armurier bogat. Sofocle a beneficiat de educatia specifică tinerilor timpului, initiindu-se în teoria si practica muzicală (profesor i-a fost Lampros, unul dintre cei mai renumiti maestri ai Antichităţii, de la care a învătat arta folosirii instrumentelor muzicale, mai ales a kitharei), în practicarea dansului si a exercitilor fizice (călărie, conducerea carului), căpătând probabil, si unele cunostinte stiintifice.

sofocle2
Sofocle a manifestat din tinerete o puternică pasiune pentru literatură, căutând cu nesat în operele homerice, în tragediile lui Eschil si în folclor răspuns la numeroasele probleme ale timpului său. Tragedia l-a atras nespus, încă de copil participând în corul ce sustinea reprezentările pe scenă ale pieselor înaintasilor săi. În anul 468 i.Hr. s-a prezentat la un concurs la Atena si a obtinut pentru prima dată premiul I, cucerind auditoriul rafinat al cetătii. În cei 60 de ani de creatie cetătenii i-au mai aplaudat de încă 23 de ori victoria la întrecerile dramatice, fără a avea prilejul să-si manifeste compasiunea pentru vreo înfrângere, al cărei gust amar Sofocle nu l-a simtit niciodată.

sofocle1
Cetătenii Atenei – care l-au onorat cu importante functii politice si militare, îl cinsteau pe Sofocle în mod deosebit pentru înaltul său spirit cetătenesc. Amintirile tiraniei mai stăruiau în mintea oamenilor, când Sofocle înfiera tirania personificată în figura lui Creon din „Antigona”. Totodată,poetul îi prevenea pe concetătenii săi să nu se lase târâti de demagogi în haosul anarhiei. Apoi, Sofocle denunta goana după avutie si puterea de coruptie a banului:
Dar pofta de câstiguri
Pe multi bărbati îi duce adesea la pieire…
Căci nici o rânduială n-a dat un rod în lume
Asa de rău ca banul: el pustieste-orase
Pe oameni îi goneste din casă: el învată
Pe cei curati la suflet să-si îndrepteze mintea
Spre fapte rusinoase. Tot banul e acela
Ce-a arătat la oameni puterea vicleniei,
Si pentru orice faptă – nimica sfânt să n-aibă
pagina Lia Neamt Cluj 2014

DICŢIONARUL ÎNŢELEPCIUNII..PITAGORA


PIT0

Desi a trăit înainte de era noastră, Pitagora a lăsat în urmă sfaturi importante nu doar pentru domeniul politicului si al matematicii, dar si pentru bărbatii de pretutindeni.
“Purifică-ti inima înainte de a îngădui iubirii să sălăsluiască în ea: chiar si mierea cea mai dulce se amărăste într-un vas murdar.”
“Nu te aseza pe o piatră, dar nici pe genunchii unei femei la fel de reci ca piatra.”
“Să nu te măgulesti cu gândul că esti prea iubit de o femeie care se iubeste mult pe sine.”
“Nu fi nici sclavul, nici tiranul unei femei.”
“Dacă îti iei nevastă, nu te căsători doar cu sexul ei.”
“Nu ridica niciodată mâna asupra nevestei tale când esti mânios. Cel ce-si lovește femeia, se loveste pe sine.”
“Cinsteste femeia care te face tată.”
“În fiecare an să aveti o zi de sărbătoare numită “pacea familiei”. În această zi, sotul si sotia, la prânz, în mijlocul familiei, îsi vor da mâna si îsi vor ierta unul altuia greselile făcute de-a lungul anului.”
“Părăseste-ti nevasta dacă nu poti trăi cu ea; dar nu te despărti de ea ca să iei o alta. Înteleptul nu-si schimbă femeia.”
“La moarte, să nu lasi fiului tău alte datorii în afară de cele ale recunostintei.”
Pitagora (580 î.Hr. – 495 î.Hr.), în “Legile morale si politice”

PIT2
Sub înrâurire orfică, pitagoricienii profesau credinta în natura distinctă a sufletului fată de acea a trupului. Pitagora credea că sufletul este pur si nevinovat, dar se află închis în trup ca într-un mormant.
Pitagoreicii au încercat explicatii numerice inclusiv în conceptia despre suflet. Sufletul este definit ca acordul sau armonia dintre diferitelor sale facultăti, această armonie fiind la rândul ei exprimabilă numeric.
În etică se consideră că există zece virtuti, în acord cu numărul perfect. Fiecărei virtuti i se asociază cîte un număr.
Pitagorismul este un mod de viată, întemeiat pe principii riguroase cu privire la hrană, îmbrăcăminte, conduita în intimitate si în viata publică, pe care grecii îl priveau cu un respect profund.
Pitagora este originar din insula Samos, o insula ioniana aproape de coastele Asiei Mici. A fost fiul lui Mnesarchos, care apartinea unei familii instarite din insula Samos. Dupa spusa lui Apollodor, in jurul anului 532 I.Hr., Pitagora era in virsta de 40 de ani. Silit de tiranul Polykrates – care conducea insula – Pitagora se refugiaza in colonia doriana Samos din sudul Italiei. Aici el infiinteaza un fel de confrerie religioasa-etica, un gen de ordin filozofic-religios esoteric, in care el era considerat a fi de origine divina. Ordinul acesta a avut multi adepti, chiar si dintre cetatenii avuti din Croton si din alte orase marginase. Ordinul pitagoreian a durat pina pe la mijlocul secolului V I.Hr., cind un anume Cylon, conducatorul politic al insulei, a inceput o prigoana crunta impotriva pitagoreilor, careia i-au cazut victima multi dintre adeptii lui Pitagora. Unii dintre acestia s-au putut salva prin fuga in Grecia, unde au raspindit ideile lui Pitagora. Asa se face ca pe la anul 100 i.Hr., reinviind ideile pitagoreiene, s-a nascut directia filozofica cunoscuta sub numele de neo-pitagoreism. – Pitagora s-a numit pe sine pentru prima oara „philosophos” in loc de „sophos”.

PIT1

Este considerat de mulţi ca fiind primul matematician şi părinte al cifrelor. Numele matematicianului grec a apărut pe buzele multora în special datorită teoremei sale care îi poartă numele (Teorema lui Pitagora), fără de care farmecul geometriei plane ar fi fost cu mult diminuat. În plus, Pitagora a adus contribuţii importante în domeniul religiei şi filosofiei şi ca orice adept al acestora, a lăsat în urmă numeroase maxime printre care se află şi următoarele.

„Gândul este o idee în tranzit.”
„Alege să ai sufletul puternic, nu trupul.”
„Deasupra umbrei oricărui nor se află lumina unei stele.”
„Fii mulţumit de ceea ce faci şi lasă-i pe ceilalţi să spună ce vor.”

pagina Lia Neamt cluj 2014

DICŢIONARUL ÎNŢELEPCIUNII…PLATON


PL0

Nu renunţa de a face bine unui prieten.
Vorbeşte ca şi cum va trebui să dai socoteală
Orice om trebuie sa cerceteze originea fiecărui lucru.
Nu trebuie să se respecte omul mai mult decât adevărul.
Nici un om care nu a recunoscut acţiunea divină în lume nu poate fi fericit.
Nu de vorbele celor mulţi trebuie să ţinem seama, ci de judecata celui care cunoaşte purul adevăr.

PL4
Să nu descurajezi niciodată pe nimeni care progresează continuu, indiferent cât de încet.
Transformarea nu constă în a-ţi pune ochi, căci ei există deja; ci în a le da direcţia potrivită, înzestrare care le lipseşte.
Trebuie să fim îngăduitori cu copilul care se mai teme încă de întuneric; adevărata tragedie a vieţii sunt oamenii care se tem de lumină.
Marea nedreptate nu porneşte de la oameni obişnuiţi, ci dintr-un suflet nobil corupt printr-o educaţie greşită.
Cel mai bine este să fii sănătos; al doilea să fii frumos; al treilea să fii bogat, în mod cinstit.

pl1

„Omul care, de-a lungul vieţii, şi-a luat rămas bun de la plăcerile şi de la podoabele trupului, pe care le socotea străine de el şi dăunătoare, omul care, dimpotrivă, şi-a dat toată silinţa să înveţe ceva, care, în loc de podoabe străine, a vrut pentru sufletul său podoabele cele adevărate: cumpătarea şi dreptatea, curajul, libertatea şi adevărul, omul acesta trebuie să aibă încredere în luminarea sufletului său.“ (Phaidon, Editura Humanitas, 2006, pp. 139-140). Platon (427-347 î.Hr.), alături de elevul său, Aristotel, reprezintă culmea gândirii filosofice antice. Scrierile sale au fost studiate intens de mulţi Sfinţi Părinţi, iar unele idei au fost preluate şi remodelate corespunzător învăţăturii creştine.
Elevul lui Socrate, profesorul lui Aristotel
Platon s-a născut în Atena, într-o familie aristocratică cu strămoşi iluştri. Tatăl său, Ariston, era unul dintre descendenţii regelui Codros, iar mama sa, Perictione, era membră a unei familii înrudite cu cea a marelui legiuitor Solon. Aplecarea spre filosofie a lui Platon a fost şi o încununare a strădaniilor culturale înfăptuite de înaintaşii săi. Numele său de naştere a fost Aristocles, dar a primit porecla de Platon, datorită pieptului său lat. În jurul vârstei de 20 de ani a devenit un ucenic fidel al lui Socrate, pe care nu-l va părăsi niciodată, până la condamnarea la moarte a acestuia. Fiind bolnav, Platon nu a putut participa la ultimele momente din viaţa maestrului său. Din relatările celor prezenţi va scrie dialogul Phaidon, având drept temă sufletul şi protagonist principal pe Socrate. Aproape toate scrierile platoniciene poartă forma dialogului, iar Socrate este pretutindeni prezent, conducând discuţia cu măiestrie. Nu este de mirare că Platon a format mai târziu o adevărată şcoală filosofică în jurul său, printre ucenici numărându-se şi perseverentul Aristotel.

pl2
Marea Academie
Platon a fost mereu un spirit întreprinzător şi activ, veşnic în căutare de noi cunoştinţe, însetat de realizarea unor noi opere sau de ascultarea unor maeştri. De aceea a întreprins nenumărate călătorii, printre zonele vizitate numărându-se Egiptul, sudul Italiei sau Siracuza. În Siracuza a revenit de mai multe ori, fiind apreciat de conducătorul local, Dionisios cel Bătrân, iar mai târziu va deveni profesorul fiului acestuia, Dionisios cel Tânăr. Cu toate aceste peripluri, Platon a petrecut suficient timp în Atena, reuşind să îşi deschidă aici o şcoală. Deoarece locul ales era poziţionat lângă gimnaziul închinat lui Heros Akademos, denumirea a fost transformată în academie. Cum Platon a fost foarte preocupat nu doar de filosofie, ci şi de studii politice, Academia înfiinţată de el a devenit în timp o adevărată pepinieră de funcţionari şi oameni politici. Ea va funcţiona peste 900 de ani, fiind închisă din ordinul împăratului Iustinian, în anul 529 d.Hr. După înfiinţarea Academiei, Platon se întoarce în Siracuza, unde spera să poată înfăptui planul său de realizare a unei legături între filosofie şi politică. Platon preciza în debutul cărţii a şaptea din scrierea sa „Republica“: „Dacă ori filosofii nu vor domni în cetăţi, ori cei ce sunt numiţi acum regi şi stăpâni nu vor filosofa autentic şi adevărat, şi dacă acestea două – puterea politică şi filosofia – n-ar ajunge să coincidă, şi dacă frumoasele firi care acu se îndreaptă spre vreuna din ele, dar nu şi spre cealaltă, nu vor fi oprite să procedeze astfel, nu va încăpea contenirea relelor pentru cetăţi şi neamul omenesc şi nici această orânduire pe care am parcurs-o cu mintea nu va deveni vreodată posibilă, spre a vedea lumina soarelui“. Dionisios cel Tânăr îl dezamăgeşte, alegând să rămână un simplu tiran şi excluzând treptat filosofia din viaţa sa. Platon a plecat din lumea aceasta la vârsta de aproape 80 de ani, îngândurat în privinţa viitorului politicii şi filosofiei.

PL5
Cele trei principii ale conducerii
Platon ne-a lăsat numeroase sfaturi privitoare la eficacitatea conducerii şi modurile în care aceasta trebuie exercitată. În esenţă, acestea se reduc la trei principii fundamentale pe care orice lider trebuie să le respecte. Primul dintre acestea se referă la cunoaşterea binelui. Fiecare conducător este dator ca, printr-o disciplină intelectuală şi morală să ajungă la deosebirea binelui de rău şi să urmeze calea cea bună. Cel de-al doilea se referă la necesitatea unei educaţii prelungite a viitorului lider. În opinia lui Platon, fiecare om care aspiră să devină liderul celorlalţi este dator să aibă o cultură şi o pregătire cu mult superioară maselor. Cel de-al treilea principiu cuprinde existenţa timpului liber. Cine nu îşi poate permite luxul de a gândi şi nu are suficiente resurse materiale pentru a o face, nu va reuşi să se desăvârşească suficient. Privind aceste trei principii din perspectiva lumii moderne, vedem că sunt foarte aplicate în viaţa curentă. În domeniul unei firme actuale, programele de perfecţionare şi planificarea ocupă tot mai mult timp, din păcate nu şi deosebirea metodelor bune de cele rele. Din punct de vedere creştin, principiile lui Platon nu pot fi considerate universale. În creştinism vorbim în primul rând de vocaţia sfinţeniei, iar aceasta nu este dependentă de cultură sau resurse materiale, ci de curăţie. De asemenea, nu poţi ajunge la deosebirea binelui de rău dacă nu ai ajutorul lui Dumnezeu.

Legenda literelor
Sunt foarte incitante parabolele pe care Platon le aduce în discuţie în scrierile sale. Astfel, în dialogul Phaidros, Platon menţionează legenda de origine egipteană a apariţiei literelor. Aici se spune că zeul Theuth a creat literele şi l-a vestit pe faraonul Thamus de descoperirea sa. Faraonul nu a fost deloc entuziasmat de noua ştiinţă şi i-a împărtăşit temerile sale zeului: „Scrisul va aduce cu sine uitarea în sufletele celor care-l vor deprinde, lenevindu-le ţinerea de minte; punându-şi credinţa în scris, oamenii îşi vor aminti din afară, cu ajutorul unor icoane străine, şi nu dinlăuntru, prin caznă proprie. Leacul pe care tu l-ai găsit nu e făcut să învârtoşeze ţinerea de minte, ci doar readucerea aminte. Cât despre înţelepciune, învăţăceilor tăi, tu nu le dai decât una părelnică, şi nicidecum pe cea adevărată. După ce cu ajutorul tău vor fi aflat o grămadă de prin cărţi, dar fără să fi primit adevărata învăţătură, ei vor socoti că sunt înţelepţi nevoie mare, când de fapt cei mai mulţi n-au nici măcar un gând care să fie al lor. Unde mai pui că sunt şi greu de suportat, ca unii ce se cred înţelepţi fără ca de fapt să fie“ (Phaidros, Edit. Humanitas, 2006, p.138). Platon ne atrage atenţia prin această parabolă că nu este înţelept cel care citeşte mult, ci cel care înţelege multe. Este imposibil să devii o persoană dezvoltată intelectual dacă eviţi să gândeşti. Oricât de mult am citi, fără gândire şi fără o practică susţinută a principiilor adoptate nu putem să creştem spiritual.

Discursuri slabe şi oratori puternici
Aşa cum era normal, în acea vreme, cine dorea să fie filosof trebuia să studieze o serie de ştiinţe conexe: matematica, astronomia, muzica sau retorica. Retorica era foarte preţuită şi atrăgea foarte mulţi oameni dornici să o înveţe. Din păcate, majoritatea înţelegeau prin retorică o ştiinţă a cuvântului prin care poţi ajunge să controlezi oamenii şi să îi înşeli. Platon o pune, însă, în legătură cu medicina. „În amândouă aceste arte (medicina şi retorica) se cere analizată o natură: în prima, natura trupului, în cealaltă, natura sufletului; căci, dacă vrem să-i dăm trupului sănătate şi putere cu ajutorul leacurilor şi al hranei, nu ne putem restrânge la rutină şi experienţă, ci trebuie să recurgem şi la arta medicinei; şi, la fel, dacă vrem să-i trecem sufletului convingerea pe care o dorim şi virtutea, trebuie să o facem cu ajutorul unor vorbiri şi practici care să urmeze anumite reguli.“ (Phaidros, p. 129) Scopul principal al retoricii nu era manipularea oamenilor, ci încercarea de a le vindeca sufletele. De aceea, exerciţiul retoricii era necesar, iar ştiinţa discursului nu putea fi mărginită doar la rutină şi experienţă, ci trebuia să se supună unor reguli amănunţite. Toate aceste reguli îndeplineau un ţel comun: cunoaşterea în detaliu a sufletului. „Deoarece puterea discursului stă în faptul de a fi o călăuză a sufletului, cel care îşi doreşte să ajungă orator trebuie negreşit să ştie câte sunt formele pe care le poate îmbrăca sufletul.“ (Phaidros, p.132)
Până în prezent rămâne un singur lucru care îi deosebeşte esenţial pe oratorii buni de manipulatori: dragostea de oameni, dar numai Dumnezeu îţi poate da discernământul de a percepe aceasta.
sursa :Adrian Agachi-Platon, filosoful modern al Antichităţii

DICŢIONARUL ÎNŢELEPCIUNII…EURIPIDE


eu3

Trebuie să îndrăznesc, fie că izbutesc, fie că nu
Fiţi fericiţi; prietenii dispar când sunteţi nefericiţi.
E mai uşor să te păzeşti de o femeie sau un bărbat iute la mânie, decât de un om viclean şi tăcut.
Viaţa este luptă necurmată: unii sunt fericiţi mai devreme, alţii mai târziu, iar alţii niciodată.
Să nu ne închipuim niciodată că fericirea unui om rău si trufaş este durabilă, nici neamul celor nedrepţi; căci timpul fără început aduce norme drepte şi arată răutăţile oamenilor.
Exista o mare deosebire intre minciuna menita sa te apere pe tine si cea menita sa apere pe altcineva

eu2
Niciodată nu mi-am bătut joc de nenorocirea celor care suferă, temându-mă să nu pătimesc şi eu la fel.
Multumesc destinului ca m-a facut sa ma nasc sarac. Saracia mi-a fost o prietena binefacatoare; m-a invatat adevaratul pret al bunurilor utile vietii, pe care altfel nu l-as fi cunoscut; scutindu-ma de apasarea luxului, m-a consacrat artei si frumusetii; m-a pastrat cuminte si curajos
Nu slăbi frânele, când îţi merge bine; iar în restrişte ţine-te de speranţa înţeleaptă.

eu4

Ultimul mare tragic grec, Euripide (480 – 406 i.Hr.) este şi cel mai apropiat de sensibiliatea noastră contemporană. Cu toate că autorul celor 78 de tragedii sidrame cu satiri (din care ne-au rămas 18) era iubit de public, laurii victoriei nu i-aufost acordaţi decât la 5 concursuri. Căci Euripide era considerat un necredincios, un negativist, un răzvrătit, care afirma că toţi oamenii sunt de la natură egali: “Aceeaşi mamă, Natura – spunea Euripide – a dat tuturor oamenilor aceeasi infatisare; aşa încât nici un om n-are nimic care să-l deosebească de ceilalţi oameni; nobili sau oameni de rând, cu toţii avem aceeaşi obârşie”. Sau în alt loc: “Adeseori, cinstea o poţi găsi mai uşor la oamenii simpli”.
În tragediile sale, Euripide dădea unor figuri de ţărani sau de sclavi roluri la fel de importante ca unor măreţi eroi legendari; pe zei îi prezintă ca pe nişte sperjuri şi seducători vulgari; iar în tragedia Electrei, rolul cel mai simpatic este cel al unui nevoiaş ţăran micenian. Euripide a fost victima multor antipatii, calomnii şi insulte, pentru că îndrăznea să trateze – curajos şi într-un spirit înaintat – problemele noi ale vremii. Statul atenian era în declin, Atena îşi pierdea hegemonia absolută pe mare, expediţia sa militară în Sicilia se soldase cu un dezastru. Demagogii înşelau mulţimea, îmbogăţiţi de război sfidau pe toată lumea, iar filozofii exponenţi ai aristocraţiei făceau apologia forţei brutale. În aceste împrejurări scrie Euripide piesa sa “Ciclopul”, singura dramă cu satiri ce ne-a rămas din antichitate, în care satirizează, caricatural, toate aceste primejdioase idei şi practici sociale.
Apoi, spre deosebire de Eschil şi Sofocle, Euripide preferă să trateze nu mari evenimente epice, ci fapte secundare, dar aceste fapte să aducă pe scenă situatiile cele mai violente, cele mai fecunde în pasiuni şi în suferinţe de mare efect patetic. O fiică trimisă la moarte de propriu-i tată; o soţie se sacrifică de bună voie spre a-şi salva soţul; o mamă scoate ochii celui ce i-a ucis fiul şi-i înjunghie copiii; o femeie devotată de patima dragostei vinovate pentru fiul ei vitreg; o soţie înşelată şi părăsită se răzbună omorându-şi rivala şi proprii săi copii – iată subiectele tragediilor “Ifigenia în Aulida”, “Alcesta”, “Ecuba”, “Ipolit”, “Medeea”. Pe Euripide nu-l interesează – ca pe predecesorii săi – actul de voinţă îndelung şi bine chibzuit de un erou, ci mai degrabă impulsurile instinctive, sentimentele mistuitoare, izbucnirile pasionale. Euripide preferă ca protagoniste, femei. Le arată capabile de fapte oribile. Dar el nu caută nici să le condamne, nici să le înţeleagă, ci să le arate motivele fiecăreia.

eu1
Prin coborârea personajelor de pe piedestalul sublimului convenţional la nivelul oamenilor obişnuiţi, prin limbajul firesc al vieţii de toate zilele, Euripide a devenit cel mai “modern” dintre tragicii antici şi cel din care s-au inspirat mai mult dramaturgii moderni.
pagina Lia Neamt cluj 2014

DICŢIONARUL ÎNŢELEPCIUNII..ARISTOTEL


op0

Natura nu face niciodată nimic fără motiv.
Ceea ce avem de învăţat să facem, învăţăm făcând.
Prietenia înseamnă un suflet în două trupuri; o inimă în două suflete
Nu-ţi cunoşti prietenul decât după ce ai mâncat multă sare cu el… Prieten în sensul prieteniei perfecte nu poate fi cineva cu mulţi.
Invidia este un fel de întristare pentru fericirea de care ni se pare că se bucură egalii noştri.
Tinerii au pasiuni puternice şi tendinţa de a şi le satisface chiar şi într-un mod nechibzuit. Au sângele fierbinte şi sunt iuţi la mânie. Datorită dragostei lor faţă de onoare nu pot suferi să fie jigniţi şi se indignează dacă li se pare că n-au fost trataţi cum se cuvine. Ţin prea puţin la bani pentru că n-au învăţat încă ce înseamnă să fii lipsit de ei. Au principii foarte înalte, pentru că viaţa nu i-a umilit încă, sau pentru că nu s-au deprins încă cu inevitabilele ei îngrădiri. Ar prefera să facă mai degrabă fapte nobile decât altele folositoare. Vieţile lor sunt orânduite mai degrabă după sentimente decât după raţiune. Ei cred că ştiu totul şi sunt absolut siguri de asta. De fapt, tocmai de aceea ei fac lucrurile într-o măsură prea mare.

ARISTOTEL 2

Cei care educă copiii sunt demni de mai multă onoare decât cei care le dau viaţă, de aceea pe lângă viaţă, dăruiţi copiilor şi arta de a trăi bine, educându-i.
Frumuseţea sufletului străluceşte atunci când o persoană întâmpină fără să-şi piardă cumpătul fiecare neşansă pe măsură ce se iveşte, nu pentru că nu ar simţi, ci pentru că este o persoană cu caracter superior şi plină de eroism.
Ranchiunoşii sunt dificil de împăcat şi păstrează multă vreme mânia, pentru că şi-o înăbuşe în ei, negăsindu-şi liniştea până ce nu se răzbună. Doar răzbunarea pune capăt resentimentului lor, înlocuind supărarea cu bucurie;dar până atunci, ei păstrează în sine apăsarea acestei stări de spirit. Şi asta se întâmplă din cauză că, neexteriorizându-se, nimeni nu-i poate convinge să cedeze, astfel încât mânia fierbe multă vreme închisă în ei. Asemenea oameni sunt, atât pentru ei înşişi, cât şi pentru prietenii lor cei mai buni, foarte greu de suportat.
Este un principiu dovedit că trebuie să înveţi să asculţi pentru a şti comanda.

ARISTOTEL

Desigur, una este să critici şi alta să calomniezi. Se pare că nici Platon şi nici Aristotel nu iubeau calomniile, dar cu toate astea au fost victimele lor. Un filosof ştie însă cum să reacţioneze: când cineva i-a spus odată lui Aristotel că a auzit pe cineva cum îl calomnia pe la spate, Aristotel a comentat:
– Nefiind prezent, nu au cum să mă biciuiască.

W3

O altă întâmplare legată de Aristotel e următoarea: un palavragiu vorbea odată cu Aristotel şi nu mai termina cu peroraţiile, presărându-şi discursul cu aluzii răuvoitoare la adresa filosofului. Cum Aristotel rămânea impasibil şi nu spunea o vorbă, palavragiul l-a întrebat:
– Nu te deranjează oare vorbele mele?
– Nu, nu absolut deloc. Nu le mai ascult de multă vreme.

ARISTOTEL 0

Ştiaţi că… Turorele lui Alexandru cel Mare a fost Aristotel?
Când a împlinit treisprezece ani, tatăl său, regele Filip al II-lea al Macedoniei, a decis că tânarul avea nevoie de o educatie superioară pe lânga educatia spartană, si i-a căutat un tutore.
Marele filozof al antichitătii, Aristotel, s-a ocupat de educatia tânărului Alexandru, dându-i acestuia vaste cunostinte din domeniul filozofiei, astronomiei, matematicii, artei, biologiei, geografiei si politicii.

pagina Lia Neamt cluj 2014

DICŢIONARUL ÎNŢELEPCIUNII..SOCRATE


18-11-03
Nu pot învăţa pe nimeni nimic. Pot doar să-i fac să gândească.
Întăriţi trupul vostru prin muncă şi mintea voastră prin studii
Când dezbaterea este pierdută, calomnia devine unealta ratatului.
Apropierea dintre oameni, prietenia, dreapta măsură, chibzuinţa şi dreptatea, iată ce leagă împreună cerul, pământul, pe zei şi pe oameni.
Cetatea Virtuţii este Cetatea Raţiunii Divine. Căci numai, instituind Raţiunea ca Normă a Fericirii, în cetate vor domni cei cu adevărat bogaţi, nu în bani, ci în ceea ce trebuie să fie bogat omul fericit: într-o viaţă bună şi raţională.
socrate 3
Toţi oamenii îşi doresc să trăiască fericiţi: când însă vine vorba să vadă desluşit ce anume le face viaţa fericită, privirea li se înceţoşează;şi departe de a dobândi uşor o viaţă fericită, cu cât este mai nerăbdător cel care se avântă spre ea, cu atât mai tare şi-o îndepărtează, dacă a rătăcit cumva drumul. Mai întâi ar trebui să hotărâm care este acel lucru spre care năzuim, apoi să cercetăm pe ce cale ne putem îndrepta cel mai iute spre el;pe parcurs, dacă se dovedeşte a fi calea cea bună, vom înţelege cât înaintăm cu fiecare zi şi cu cât suntem mai aproape de locul unde ne împinge o dorinţă naturală. Câtă vreme însă rătăcim la întâmplare, fără să urmăm o călăuză, ci doar freamătul şi strigătele de tot felul ale celor care ne cheamă în diverse direcţii, viaţa ni se va irosi între drumuri rătăcite şi se va scurta, oricât ne-am strădui din răsputeri zi şi noapte.
În momentul în care se află pe picior de egalitate cu bărbatul, o femeie devine şeful acestuia.
Invidia este ulcerul sufletului.
Adevărata înţelepciune înseamnă să-ţi recunoşti propria ignoranţă.
0-1-25
În Grecia antica Socrate (469-399 DC), era foarte mult laudat pentru intelepciunea lui.
Intr-o zi, marele filozof s-a intalnit intamplator cu o cunostinta care alerga spre el agitat si care i-a spus:
‘Socrate, stii ce-am auzit tocmai acum, despre unul dintre studentii tai?’
‘Stai o clipă,’ îi replică Socrate. ‘Inainte să-mi spui, aş vrea să treci printr-un mic test. Se numeşte Testul celor Trei.’
‘Trei?’
‘Aşa este,’ a continuat Socrate. ‘Inainte să-mi vorbeşti despre studentul meu, să stăm puţin şi să testăm ce ai de gând să-mi spui.
Primul test este cel al Adevărului. Esti absolute sigur ca ceea ce vrei sa-mi spui este adevărat?’
‘Nu,’ spuse omul. ‘De fapt doar am auzit despre el.’
‘E-n regulă,’ zise Socrate.. ‘Aşadar, în realitate, tu nu ştii dacă este adevărat sau nu.
Acum să încercăm testul al doilea, testul Binelui. Ceea ce vrei să-mi spui despre studentul meu este ceva de bine?’
‘Nu, dimpotrivă…’
‘Deci,’ a continuat Socrate, ‘vrei să-mi spui ceva rău despre el, cu toate ca nu eşti sigur că este adevărat?’
Omul a dat din umeri, puţin stânjenit.
Socrate a continuat. ‘Totuşi mai poti trece testul, pentru că există a treia probă-filtrul Folosinţei. Ceea ce vrei să-mi spui despre studentul meu îmi este de folos?’
‘Nu, nu chiar…’
‘Ei bine,’ a conchis Socrate, ‘dacă ceea ce vrei să-mi spui nu este nici Adevărat, nici de Bine, nici macăr de Folos, atunci de ce să-mi mai spui?’
Omul era invins şi s-a ruşinat.
Si astfel Socrate nu a aflat niciodată că nevasta-sa îl înşela cu studentul respectiv !!!
socrate 2

Nu de puţine ori, de când a început să funcţioneze şi la noi principiul libertăţii cuvântului ca într-o societate democratică, mi-am pus întrebarea dacă condamnarea lui Socrate a fost dreaptă sau hotărârea juraţilor a fost influienţată de mentalităţile vremii, privind condamnarea unor idei?
Se cunoaşte faptul,mai ales din “Apologia”lui Platon, că în anul 399 î.d.Ch., Socrate a fost judecat sub acuzaţia de lipsă de pietate şi de corupere a tineretului atenian.În faţa celor 500 de juraţi Socrate a ţinut o cuvântare amplă care nu i-au convins pe juraţi de nevinovăţia sa,aşa cum nici, mai târziu, Iisus nu a convins pe romani şi israeliţi de adevărul spuselor sale.
Condamnarea lui Socrate s-a bazat pe o majoritate foarte mică.Astfel, 280 de juraţi s-au declarat pentru condamnare, iar 220 pentru achitare.După cum se observă, încă 30 de voturi în favoarea achitării ar fi creat egalitatea de voturi.În Atena antică egalitatea de voturi ar fi dus la achitarea inculpatului.Socrate era conştient de acest adevăr, o ştim din Apologia lui Platon unde el îşi exprimă surprinderea privind diferenţa de voturi pe care s-a bazat verdictul.El recunoaşte:”Nu m-am aşteptat la o majoritate atât de mică,”spunea el”ci la una mare”.Socrate era surprins pentru faptul că învăţăturile lui fuseseră considerate,de-alungul întregii sale vieţi,drept ostile faţă de democraţia ateniană.În aceste condiţii, dacă aşa- numiţii demos,care era poporul atenian de rând, ar fi fost atât de ignoranţi şi încărcaţi de prejudecăţi pe cât credea Socrate,el nu ar fi avut într-adevăr nici o şansă.Dar după cum a fost votat verdictul de către juraţi a dovedit că el avea şanse considerabile-că acestora nu le-a fost uşor să-l condamne.Acest fapt se datorează faptului că libertatea cuvântului era predominantă în viaţa politică şi artistică a Atenei.Despre această realitate o spune cu mândrie Pericle în”Istoria Războiului Peloponeziac”scrisă de Tucidide-este vorba de „şcoala Ellasului”.Datorită acestui fapt filozofi din zona bazinului mediteranean poposeau la Atena atraşi de marele interes cu care publicul atenian le asculta cuvântările.Socrate declarase că nu luase niciodată parte la vreuna dintre conspiraţiile împotriva guvernului atenian şi că nu comisese nici un act vădit împotriva acestui guver,însă acuzarea nu a oferit nici o dovadă care să conteste aceste afirmaţii.El se considera că îşi făcuse datoria de soldat-cetăţean.În acest context,pot afirma că a fost condamnat pentru ceea ce spunea şi gândea-a fost, pur şi simplu,o condamnare a unor idei,şi în concluzie, a fost o decizie care contravenea fundamentalelor tradiţii ale oraşului –stat Atena.
Din păcate Socrate nu a invocat în apărarea sa libertatea cuvântului,dacă ar fi invocat principiile fundamentale ale democraţiei ateniene, în mod cert,ar fi reuşit să obţină o majoritate de voturi în favoarea achitării.Se pune întrebarea de ce nu s-ă apărat?

socrate 1
Socrate nu credea în valoarea libertăţii cuvântului şi dorea să fie condamnat.Cercetătorii afirmă că există dovezi că el dorea să moară şi că a decis să-i provoace deschis şi sincer pe juraţi.În tot acest context există o divergenţă fundamentală dintre premizele democraţiei ateniene şi învăţăturile lui Socrate.O seamă de probleme fundamentale existau în privinţa cărora între Socrate şi marea majoritate a compatrioţilor săi existau deosebiri ireconciliabile şi chiar antagonice.Gândirea lui Socrate era antidemocratică şi antipolitică în sensul grec al cuvântului.El dezaproba aşa-numitul polis, indiferent dacă era guvernat de cei mulţi,ca în cazul democraţiei, sau de cei puţini ca în cazul sistemelor oligarhice.Peste toate acestea Socrate nu credea că poporul era capabil să guverneze.El considera comunitatea o turmă de oi ce trebuie să aibă un cioban drept stăpân,iar ciobanul nu se consultă cu oile.
Socrate,aşa cum se spune în Memorabilele lui Xenofon,era de dorit să guverneze”omul care ştie”.Desigur,acesta era germenele noţiunii lui Platon cu privire la guvernarea de către un rege-filozof.Socrate susţinea că Oracolul de la Delfi ar fi spus că nu exista om mai înţelept decât el.Însă,el şi-a petrecut întreaga viaţă demonstrând că ştia că nu ştia,fapt ce îl plasa pe o treaptă superioară faţă de ceilalţi atenieni.
În ultimii ani ai vieţii lui Socrate,datorită înfrângerilor militare suferite de Atena,tinerii aristocraţi simpatizanţii lui Socrate, au răsturnat de două ori,cu concursul Spartei,orânduirea democratică şi au instituit un regim de dictatură.Prima răsturnare a sistemului democratic a avut loc în 411 î.d.Ch. iar cea de-a doua de o grupare ce-şi zicea Cei Treizeci,condusă de Critias şi Carmides, rude a lui Platon şi foşti elevi ai lui Socrate.Aceştia apar în dialogurile lui Platon ca figuri venerate.În aceste condiţii Socrate ar fi devenit erou dacă îşi ridica vocea împotriva Celor Treizeci sau ar fi părăsit oraşul şi s-ar fi alăturat opoziţiei.Totuşi în „Memorabilele” lui Xenofon,Socrate nu apare ca fiind în raporturi bune cu Critias şi Cei Treizeci. Aceştia au folosit proprietăţile lui Leon pentru a acoperii cheltuielile suferite cu întreţinerea garnizoanei spartane care ocupase Atena. Şi care îi ţinea pe dictatori la cârma statului atenian.După părerea este că dacă Socrate nu ar fi fost condamnat, dacă l-ar fi avertizat pe Leon, dacă ar fi făcut o declaraţie publică de protext,dacă ar fi denunţat acele acte imorale şi ilegale şi dacă ar fi părăsit oraşul alăturându-se opoziţiei.Însă el a făcut invers faţă de propriile idei de virtute promovate de-alungul întregii sale vieţi.Socrate era decis să-i aţâţe pe juraţi împotriva lui.Dovezile, în acest sens, se află în „Apologia”lui Xenofon.”Apologia” lui Platon ascunde câteva lucruri esenţiale.Xenofon este de acord că modul de apărare susţinut de Socrate era voit să provoace condamnarea sa.Dar acest fapt susţine Xenofon nu ar fi trebuit să mire pe nimeni, fiindcă Socrate dorea să moară.Atât Xenofon, cât şi Platon spun că cea ce a stârnit dezaprobarea juraţilor a fost afirmaţia lui Socrate că Oracolul de la Delfi îl calificase drept cel mai înţelept om.Sau,în formularea mai enigmatică a lui Platon,că nu există un om mai înţelept ca el.În “Apologia”sa ,acesta relatează că afirmaţia lui Socrate a stârnit strigăte de mânie în rândurile juraţilor.
După proces în”Crito”,discipolii lui Socrate se plângeau că Socrate nu s-a apărat cum se cuvenea.După un timp, în „Fedon”, ei sugerează chiar că mentorul lor părea decis să comită un fel de act de sinucidere.La aceste opinii condamnabile,Socrate răspunde printr-un discurs deosebit,mistic,dar în esenţă lipsit de sens,în care susţine că filozoful are menirea zeiască să caute moartea drept împlinire, deoarece numai prin moarte,sufletul este eliberat de trupul muritor şi devine capabil să cumpănească Ideile eterne şi neschimbătoare.”Fedon”,în această situaţie,devine o odă închinată morţii şi eternităţii ei.
În apărarea lui, era de-ajuns ca Socrate să evoce libertatea cuvântului care pentru atenieni era un drept fundamental.Grecii antici aveau patru termeni pentru noţiunea de libertatea cuvântului. Cel mai vechi apare în opera lui Eschil,este compus din adjectivul eleutherus (liber) şi stomos (gură).Cel de-al doilea cuvânt apare în scrierile lui Herodot care este isegoria(etimologic înseamnă egalitate privind dreptul de a lua cuvântuil),următorul este parrhasia(dreptul de a face uz de libertatea cuvântului) care a apărut în piesele lui Euripide.Şi al patrulea cuvânt este isologia(egalitate în privinţa dreptului de a lua cuvântul).
Văzând importanţa pe care o dau atenienii libertăţii cuvântului,Socrate ,în apărarea sa ar fi trebuit să invoce acest deziderat la care atenienii şi juraţii erau foarte sensibili.El trebuia să spuna:Adevărata libertate a cuvântului nu constă în a putea spune sau gândi ceea ce spun şi gândesc conducătorii,indiferent dacă aceştia îi reprezintă pe cei puţini sau pe cei mulţi.Chiar şi sub cel mai nefast dictator nu este interzis să fi de acord cu el. Libertatea cuvântului este libertatea de a nu fi de acord.
Ideile nu sunt atât de fragile ca oamenii.Socrate ştia că ideile lui-şi exemplul dat de el-aveau să dăinuiască şi că Atena avea să poarte pata morţii lui.Sorbind cupa cu otravă de cucută Socrate a trecut din efemera viaţă în trăinicia eternităţii.”Moartea lui Socrate”, înconjurat de discipoli, este eternizată sugestiv,într-un tablou executat în anul 1787, de Jacques Louis David.( autor: Al. Florin Ţene sursa: Gândacul de Colorado – Ziarul Românilor de pretutindeni)

DICŢIONARUL ÎNŢELEPCIUNII…ALBERT EINSTEIN


E1

Încearcă nu să fii un om de succes, ci un om de valoare.
Dacă vrei să duci o viaţă fericită, ancoreaz-o de un scop, nu de oameni sau de obiecte.
Idealurile care mi-au luminat calea şi mi-au redat din timp în timp curajul de a înfrunta viaţa cu bucurie, au fost: bunătatea, frumuseţea şi adevărul.
E adevărat că un individ cu o fire liberă şi cinstită poate fi distrus, dar el nu poate fi niciodată subjugat sau folosit ca o unealtă oarbă.
Tot ce este cu adevărat măreţ şi înălţător este creat de omul care poate trudi în libertate.
Nu tot ceea ce poate fi numărat contează şi nu tot ceea ce contează poate fi numărat.
Doar două lucruri sunt infinite, universul şi prostia umană, însă nu sunt sigur despre primul.
Este mai uşor să dezintegrezi un atom decât o prejudecată.
135 DE ANI DE LA NASTEREA LUI ALBERT EINSTEIN(1879-1955)
E0
”Oamenii de ştiinţă spun rugăciuni?” Este întrebarea care nu îi mai dădea pace unei eleve de clasa a şasea, de la şcoala duminicală The Riverside Church. Şi cine ar fi fost mai indicat să răspundă decât unul dintre cei mai cunoscuţi oameni de ştiinţă, Albert Einstein?
„19 ianuarie 1936
Dragă Dr. Einstein,
La şcoala duminicală s-a pus întrebarea: „Spun oamenii de ştiinţă rugăciuni?„. Totul a pornit întrebând dacă putem crede în acelaşi timp în ştiinţă şi în religie. Noi scriem oamenilor de ştiinţă şi altor personalităţi pentru a încerca să obţinem răspuns la întrebările noastre.
Ne-am simţi foarte onoraţi dacă aţi răspunde la întrebarea noastră: Se roagă oamenii de ştiinţă şi pentru ce se roagă ei?
Suntem în clasa a şasea, la clasa doamnei Ellis.
Cu respect, a dumneavoastră
Phyllis”
Fizicianul a replicat, cinci zile mai târziu, împărtăşind elevei concepţiile sale despre credinţă şi ştiinţă:
„24 ianuarie 1936
Dragă Phyllis,
Voi încerca să răspund întrebării tale cât mai simplu cu putinţă.
Oamenii de ştiinţă cred că orice întâmplare, inclusiv în relaţiile dintre oameni, este datorată legilor naturii. De aceea un om de ştiinţă nu poate fi înclinat să creadă că evoluţia lucrurilor poate fi influenţată de rugăciune, cu alte cuvinte, de o manifestare supranaturală.
Totuşi, trebuie să admitem: cunoştinţele noastre asupra acestor forţe sunt imperfecte, astfel că în final, convingerea că există un spirit suprem are la bază un fel de credinţă. O astfel de convingere rămâne larg răspândită în ciuda realizărilor actuale în domeniul ştiinţei.
De asemenea, oricine se implică serios pe calea ştiinţei, este convins că există un spirit care se manifestă în legile universului, fiind mult superior omului. În acest fel, calea ştiinţei conduce la un sentiment religios aparte, care este destul de diferit de cel simţit de o persoană mai naivă.
Salutări cordiale,
al tău Albert Einstein”.
În timp ce scrisoarea nu spune prea multe despre convingerile religioase ale lui Einstein, fizicianul reuşeşte să surprindă sentimentul sublim al minunii pe care ştiinţa îl evocă într-un mod pe care îl putem decrie ca „religios”.

e04
Dacă ar fi să îl definim pe Albert Einstein, cu siguranţă ar trebui să ne referim la formula teoriei relativităţii, E=mc2.
A adus contribuţii extraordinare pentru lumea ştiinţifică. Printre acestea se numără: teoria relativităţii, a fost fondator al cosmologiei relativiste, a explicat deformarea luminii de către gravitaţie, teoria cuantică de mişcare, punctul zero în conceptul de energie, teoria cuantică a unui gaz monoatomic etc. .
A primit în 1921 Premiul Nobel pentru Fizică “pentru serviciile sale de Fizică Teoretică şi în special pentru descoperirea legii efectului fotoelectric.”

E3
A publicat mai mult de 300 de lucrări ştiinţifice şi peste 150 de lucrări non-ştiinţifice. Einstein este considerat părintele fizicii moderne şi este, probabil, cel mai de succes om de ştiinţă care a trăit vreodată.
Dincolo de simple formule, însă, viaţa lui Einstein este un exemplu de efort, de persistenţă şi de ambiţie, un exemplu demn de urmat.
Urmează-ti curiozitatea
“ Nu am un talent special. Sunt doar un curios pasionat.”
– Ce îţi stârneşte curiozitatea?
Sunt curios ce anume face ca o persoană să reuşească acolo unde alta eşuează. Acesta este motivul pentru care am studiat ani la rând succesul.
– De ce anume eşti cel mai curios?
Urmărirea sursei curiozităţii tale este cheia succesului tău.

Perseverenta este inestimabilă
“Nu sunt atât de inteligent, ci doar stau mai mult timp să mă gândesc la problemă”.
Eşti hotărât să perseverezi până vei ajunge la destinaţie? Se spune că adevărata valoare a unui timbru postal este că stă lipit de plic până ce acesta ajunge la destinaţie. Fii precum timbrul poştal: termină cursa pe care ai început-o, perseverează până ajungi la destinaţie.

Concentrează-te asupra prezentului
“Orice barbat care conduce o maşina în timp ce sărută o fată frumoasă, nu acordă sărutului atenţia cuvenită”.
Poţi face orice, dar nu toate odată. Învaţă să fii prezent acolo unde te afli; dă 100% în tot ceea ce faci. Concentrarea energiei înseamnă putere şi aceasta este diferenţa dintre succes şi eşec.

Imaginatia este o unealtă foarte puternică
“Imaginaţia este totul. Este avanpremiera farmecului viitor al vieţii. Imaginaţia este mai importantă decât cunoaşterea”.
Einstein spunea că “adevăratul semn al inteligenţei nu este cunoaştere, ci imaginaţia”. Exersează-ţi imaginaţia zilnic, nu lăsa o asemenea forţă puternică să fie latentă.

E01

Fa greseli
“O persoană care nu a făcut niciodată o greşeală, nu a încercat niciodată nimic nou”.
Nu-ţi fie frică să faci greşeli. O greșeală nu este un eşec. Greşelile te pot face mai bun, mai inteligent, mai rapid, condiţia fiind să înveţi din ele. Poţi tripla cantitatea de greşeli pe care le faci, dacă înveţi din ele, vei avea succes.

e06

Trăieste clipa
“Nu mă gândesc niciodată la viitor – va veni cât de curând”.
Singurul mod bun de a întâmpina viitorul este să fii prezent cât de mult poţi, “în prezent”. Nu poţi schimba ce a fost ieri şi nu ştii ce va fi mâine, aşa că este foarte important să-ţi concentrezi toate eforturile pentru “prezent”. Este singurul care contează, este singurul existent.

Creeaza valoare
“Straduieşte-te, nu să fii un om de succes, ci să fii un om de valoare”.
Nu te strădui să încerci să fii un om de succes, petrece-ţi timpul încercând să creezi valoare. Dacă eşti valoros, vei atrage succesul. Descoperă-ţi aptitudinile şi talentele pe care le ai, învaţă să le foloseşti într-un mod care să aducă beneficii altora şi succesul va veni de la sine.

Nu te astepta la rezultate diferite daca nu schimbi nimic
“ Nebunie: să faci acelaşi lucru în mod repetat şi să te aştepţi la rezultate diferite”.
Nu poţi face aceeaşi muncă de rutină în fiecare zi şi să te aştepţi să ai rezultate diferite. Pentru a-ţi schimba viaţa, trebuie să te schimbi mai întâi tu, să-ţi schimbi gândirea şi acţiunile.

e05

Cunoasterea vine din experienţă
“ Informaţia nu este cunoaştere. Singura sursă de cunoaştere este experienţa”.
Poţi discuta un subiect, dar discuţia îţi va oferi doar o înţelegere filosofică a subiectului. Trebuie să experimentezi acel subiect pentru a-l cunoaşte.
Care este lecţia? Nu pierde prea mult timp ascuns după informaţii, ieşi afară şi fă-o! Experimentează şi vei obţine cunoaşterea nepreţuită.

Învată regulile si apoi joacă mai bine
“ Întâi trebuie să înveţi regulile jocului. Apoi trebuie să joci mai bine decât oricine”.
Trebuie să faci două lucruri: primul este să înveţi regulile jocului pe care îl joci. Nu este foarte incitant, dar este vital. Al doilea este să joci mai bine decât oricine altcineva. Fă aceste lucruri şi succesul va fi al tău.

Einstein şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii lucrând la teorii din domeniul fizicii. Unele teorii au revoluţionat lumea, altele nu, dar chiar şi atunci când nu a avut succes, nu s-a lăsat bătut. Prin urmare, ori de câte ori trecem printr-un obstacol, dar avem un vis pe care vrem să îl îndeplinim, renunţarea nu este o soluţie, ci învăţarea din greşeli şi multă muncă.

Simplitatea
„Dacă nu poţi explica un lucru unui copil de şase ani, atunci nu ai cum să îl înţelegi nici tu” – Albert Einstein
Simplitatea este un cuvânt cheie şi pentru lideri. Dacă un lider vrea ca angajaţii să atingă obiectivele companiei cu succes, atunci va trebui să explice clar şi pe înţelesul tuturor care sunt misiunile fiecăruia şi cum pot ajunge la obiectivele respective.
Creativitate
„Creativitatea este contagioasă, aşa că daţi-o mai departe”– Albert Einstein
Un lider bun ştie cum să îi inspire pe cei din jurul său, să îi provocea în atinge adevăratul lor potenţial şi să le stimuleze creativitatea în a realiza ceva măreţ.
Multă muncă si esecuri
„Singura modalitate prin care putem evita să greşim este să venim cu idei noi”– Albert Einstein
„Nu poţi spune că ai un eşec decât atunci când nu te mai străduieşti în a face ceva”– Albert Einstein
Trăieste în prezent
„Nu mă gândesc la viitor – el vine destul de repede”– Albert Einstein
De cele mai multe ori este bine să ne gândim la prezent. Important este să nu ajungem mult prea preocupaţi de viitor pentru că altfel uităm să ne bucurăm de ceea ce avem acum.
Fii neconvenţional
„Nu am făcut nicio descoperire printr-un proces raţional de gândire”– Albert Einstein
Este un mod de gândire fundamental pentru orice lider. A gândi în afara clişeelor, a ideilor deja existente este un imperativ fără de care succesul în afaceri nu poate fi garantat. Dacă ne gândim la marile branduri, Facebook, Twitter, Apple, toate au pornit de la ceva neconvenţional.
Imaginatie
„Imaginaţia este cea mai înaltă formă de cercetare . Cunoaşterea este limitată. Imaginaţia înconjoară lumea ”– Albert Einstein
Pe acelaşi principiu al creativităţii şi al neconvenţionalului, imaginaţia este cea care poate atunce schimbări importante. Gândirea raţională aşa cum explică Einstein ne obligă să vedem totul în anumite reguli şi limite, dar cele mai importante schimbări au venit atunci când oamenii şi-au imaginat lumea în afara regulilor.
Tinde către imposibil
„Doar cei care tind spre absurd pot atinge imposibilul”– Albert Einstein
In afaceri mereu va trebui să îţi asumi şi riscuri pentru că fără ele, de cele mai multe ori, nu poţi evolua. Prin urmare, teama de imposibil poate fi un mare obstacol pentru creşterea unei companii.
Apreciază oamenii
„Ştim de la bun început că noi existăm pentru alţi oameni, pentru cei de ale căror zâmbete şi bunăstare depinde propria noastră fericire”– Albert Einstein
„Viaţa nu merită trăită dacă nu e trăită pentru alţii”– Albert Einstein
Ca lider trebuie să ştii că ai în grijă nu doar bunul mers al companiei, ci şi bunul mers profesional al angajaţilor. Aşa cum de ei depinde ca o companie să funcţioneze bine, tot astfel, de tine depinde evoluţia lor personală şi profesională.
Prin urmare, un lider trebuie să le acorde sprijin angajaţilor atunci când au nevoie, să le apreciezi eforturile, să le dai feedback atunci când este necesar.
Fii deschis spre învătare
„A învăţa este o experienţă. Orice altceva este doar o informaţie”– Albert Einstein
Învăţarea continuă este un alt punct important de care trebuie să ţină cont un bun lider. El trebuie să fie mereu curios, să fie deschis la a afla noi informaţii din domeniul său.
Fă ceea ce este corect
„Fă mereu ceea ce este corect. O astfel de atitudine îi va mulţumi pe unii şi îi va uimi pe ceilalţi”– Albert Einstein
Suntem puşi mereu în situaţia de a lua decizii. Indiferent de situaţie, important este să alegi calea dreaptă, chiar dacă este mai grea. Ca lider, printr-o astfel de luare a deciziilor oferi un exemplu bun angajaţilor şi creezi o etică solidă în cadrul companiei.

pagina Lia Neamt Cluj 2014

DICŢIONARUL ÎNŢELEPCIUNII…MIRCEA ELIADE


L1

Ştiu că există un singur suflet, răsfrânt în mii de atitudini trecătoare.
Fiecare om vrea să fie liber în viaţă, dar toţi fug de consecinţele libertăţii lor.
A fi liber înseamnă, înainte de toate, a fi responsabil faţă de tine însuţi.
Dar libertatea nu înseamnă libertinaj, libertatea instinctelor oarbe, trăirea în hazard şi în eventual.
Viaţa este durere, fiindcă e încadrată într-un ocean de iluzii şi, în acelaşi timp, viciată de ignoranţă.Ea cunoaşte scene, şi se poate spune că e împărţită în acte, dar cortina se lasă o singură dată.
Orice ar fi, pasiune sau dorinţă, sete sau foame de experienţă reală, toate acestea se pot exprima în limba română prin cuvântul dor, care a devenit expresia oricărei dorinţe şi care implică fiinţa umană în totalitatea sa.
Sensul existenţei şi datoria fiecărui om este creaţia.
A trăi cu ziarele înseamnă a te imbeciliza.

f3

Eliade era foarte cald, generos, cu o curiozitate intelectuală uriaşă“
Interviu cu Douglas ALLEN

La conferinţa susţinută marţi, 5 iunie, în cadrul Facultăţii de Litere a Universităţii din Bucureşti, aţi schiţat un portret al lui Mircea Eliade din trei caracteristici: generos, deschis, cu o imensă curiozitate intelectuală. Aţi putea rezuma, pentru cititorii Observatorului cultural, cîteva dintre întîlnirile semnificative pe care le-aţi avut cu Eliade?
Aş începe cu prima întîlnire, e o poveste lungă, pe care am să încerc să v-o spun cît mai pe scurt. S-a întîmplat în luna aprilie a anului 1967, eu scriam la teza mea de doctorat. Corespondasem cu Mircea Eliade, în acel moment un savant celebru în toată lumea, cel mai important istoric al religiilor, aflat la apogeul carierei sale. I-am scris şi l-am întrebat dacă mă puteam întîlni cu el la Chicago, deşi ştiam că e extrem de ocupat. Mi-a răspuns imediat afirmativ şi ne-am întîlnit într-o vineri, la amiază. Mi-a pus mai multe întrebări, printre care şi de ce eram interesat eu, un filozof, de activitatea lui. Pe atunci eu nici nu ştiam că avea un doctorat în filozofie, şi chiar predase filozofie la Universitate. Am început să discutăm de¬spre opera lui. Îmi amintesc că am rămas uimit cînd mi-a zis că întruparea lui Hristos este suprema manifestare a sacrului – iar acest lucru nu era spus din perspectiva creştinului, ci din cea a cercetătorului – pentru că aceasta reuşeşte nu să transcendă istoria, ci să o sacralizeze. I-am pus mai multe întrebări, despre diverse intepretări ale sale, dintre care unele supuse controversei. În cele din urmă, mi-a spus: „Nu pari satisfăcut de răspunsurile mele. De ce?“. I-am răspuns că nu, răspunsurile pe care mi le dăduse nu erau suficient de argumentate ştiinţific, şi l-am întrebat cum ajunge la interpretările interesante pe care le face. Mi-a spus că le vede pur şi simplu… Şi pentru că mi-am manifestat îndoiala, m-a întrebat pe mine, un simplu student, ce anume credeam eu despre metoda lui. Şi atunci i-am mărturisit admiraţia mea pentru cadrul simbolic foarte solid pe care îl au interpretările sale, iar el m-a ascultat cu multă curiozitate, deloc defensiv, fără să aşeze între noi distanţa aceea, ca de la profesor la un simplu student. Au trecut astfel două ore, dar cînd l-am întrebat dacă vrea să încheiem mi-a spus că discuţia îi făcea mare plăcere. Peste încă trei ore, s-a scuzat spunîndu-mi că soţia sa, Christinel, organizase o cină festivă, deci trebuia să plece, dar mi-a sugerat să îmi anulez biletul de avion pentru acea seară şi să mai rămîn la Chicago. Ceea ce am şi făcut. Aşa l-am cunoscut pe Eliade: foarte cald, generos, cu o curiozitate intelectuală uriaşă. Am avut întotdeauna o părere excelentă despre activitatea lui ştiinţifică, ca şi despre el ca om, dar asta nu înseamnă că nu avea şi slăbiciuni, şi defecte, ca orice fiinţă umană; am avut întotdeauna şi o distanţă faţă de el, i-am adus şi unele critici.

f1

Accepta Eliade aceste critici?
Era deschis la criticile oneste, da. Dar, în acelaşi timp, avea o personalitate puternică, ţinea la posteritatea sa. Era uneori intransigent cu criticii săi, îi ignora, făcea abstracţie de existenţa lor.
In cartea dumneavostră Mit şi religie la Mircea Eli¬ade, observaţi că una dintre ideile fundamentale ale sistemului de gîndire eliadesc este că sacrul, mitic şi simbolic, este camuflat în banalitatea existenţei cotidiene şi că, recunoscîndu-le şi stabilind relaţii dinamice cu mitul şi structurile simbolice ale sacrului, omul modern va avea ocazia unei reînnoiri spirituale şi culturale. Mai este astăzi posibilă această recuperare a unei relaţii cu mitul, în postmodernitate, în lumea contemporană?
Aş zice că este vorba despre o provocare. Eliade nu spune că omul modern trăieşte mitul aşa cum o face membrul unei societăţi tradiţionale, ci că mitul îi afectează, îi influenţează imperceptibil existenţa, la nivelul subconştientului sau al inconştientului. Atunci problema se pune în termenii următori: noi trăim într-o lume demitologizată, desacralizată, care este lumea postmodernităţii, iar Eliade atrage atenţia asupra fragmentării, a alienării din lumea contemporană, în care am ajuns să ne întrebăm care este sensul vieţii, al existenţei noastre. Uneori, urmărindu-i, de pildă, pe studenţii mei, pe care îi defineşte un termen ce nu vă este, probabil, necunoscut:multitasking, mi se pare foarte trist să văd cum fac mereu mai multe lucruri în acelaşi timp, fără să facă de fapt nimic, cum încearcă să umple un gol existenţial, care de fapt rămîne acolo, chiar dacă toată ziua tastează mesaje pe mobil sau Facebook. Parcă încearcă astfel să se salveze de la lipsa de sens, căzînd pradă consumerismului, încercînd mereu să arate sau să se îmbrace diferit, să îşi schimbe imaginea. De fapt, întreaga lor viaţă este haotică, dezordonată, îi lipseşte profunzimea. Deci Eliade spunea că ceea ce fac mitul şi simbolismul este să îţi unifice viaţa, să aducă împreună aceste aspecte disparate, înstrăinate ale propriei vieţi, într-un tot. El susţine că avem resursele unei reînnoiri culturale şi spirituale, pentru că ele există în noi, sînt parte din condiţia noastră umană. Dar ele se cer reactivate în noi moduri creative. (Articol 7.03.2014 Andreea Rasuceanu-observator cultural.ro)

f2
Mircea Eliade s-a născut în Bucuresti 13 martie 1907 fiul lui Gheorghe Eliade (al cărui nume original fusese Ieremia) şi al Jeanei. A avut o soră, Corina, mama semioticianului Sorin Alexandrescu
Familia s-a stabilit în capitală în 1914 unde şi-a achiziţionat o casă pe strada Melodiei (actualmente str. Radu Cristian la nr.1), în apropiere de Piaţa Rosetti, unde Mircea Eliade a locuit până târziu în adolescenţă.
După terminarea învăţământului primar la şcoala de pe strada Mântuleasa, Eliade devine elev al Colegiului Spiru Haret fiind coleg cu Arşavir Acterian,Haig Acterian,Petre Viforeanu, Constantin Noica Barbu Brezianu.
Devine interesat de ştiinţele naturii şi de chimie, ca şi de ocultism, şi a scris piese scurte pe subiecte entomologice. În ciuda tatălui său care era îngrijorat de faptul că-şi pune în pericol vederea şi aşa slabă, Eliade citeşte .
)
A fost profesor la Universitatea din Chicago din anul 1957, titular al catedrei de istoria religiilor Sewell L. Avery din anul 1962 şi naturalizat cetăţean american din anul 1966.
)
În anul 1966 devine membru al Academiei Americane de arte şi ştiinţe, iar în anul 1977 Mircea Eliade primeşte premiul Bordin al Academiei Franceze.
Devine Doctor Honoris Causa al Universităţii din Washington în cursul anului 1985.
Opera completă a lui Mircea Eliade ar conţine peste 80 de volume, fără a se lua în calcul jurnalele sale intime şi manuscrisele inedite.
)
Una din cele mai importante opere ale lui este reprezentată de
Tratatul de istorie a religiilor, apărut la Paris în anul 1949.
La 24 mai 2006 i s-a conferit titlul de Doctor honoris causa de către Universitatea Nationala de Arte din Bucureşti.
)
Eliade a fost căsătorit de două ori: prima soţie a sa a fost Nina (n. Mareş, d. 1944) cu care s-a căsătorit în 1934, iar a doua soţie a fost Christinel (n. Cotescu, d. 9 martie 1998) cu care s-a căsătorit în 1948.
Mircea Eliade a murit în anul 1986 la vârsta de 79 de ani, la Chicago. .

pagina Lia Neamt cluj 2014

DICŢIONARUL ÎNŢELEPCIUNII..GOETHE


GOETHE4

Bunul simţ e geniul umanităţii.
Cuvintele sunt imaginea sufletului.
Cine nu iubeşte pe nimeni este nevoit să înveţe să linguşească.
E totuna dacă rosteşti adevărul sau minciuna, amândouă sunt contrazise.
Comportamentul este o oglindă în care fiecare îşi expune propria imagine.
Când spun o prostie, toată lumea mă tolerează, când spun un adevăr, toată lumea mă urăşte.

f5
Adevărul este o flacără atât de luminoasă încât mulţi oameni nu-i pot suporat lumina. Unii inchid ochii ca să nu-l vadă, iar alţii fug ca să nu fie arşi.”
Tratează-l pe om aşa cum este, şi aşa va rămâne. Tratează-l aşa cum poate şi ar trebui să fie, şi va deveni aşa cum poate şi trebuie să fie.”
Talentul se dezvoltă în singurătate; caracterul se formează în tumultul mulţimii.
Putem judeca uşor caracterul unui om după modul în care îi tratează pe aceia care nu-l pot ajuta cu nimic.
Ura este ceva special – vei vedea că este cea mai puternică şi violentă acolo unde este gradul de cultură cel mai scăzut.
Nu toate florile frumoase au si miros placut, cand ai de unde sa culegi, alege numai acele care poseda si una si alta.
Poate să dispară strălucirea soarelui; când e lumină în suflet, noi găsim în inima noastră ceea ce ne refuză lumea întreagă.

Fiecare să rămână pe drumul pe care a apucat şi nu cumva să se lase impresionat de autoritate, obsedat de acordul unanim şi târât de modă.

GOETHE 2

Mergi! Şi-n seamă ia ce-ţi spun,
Foloseşte-ţi anii juni,
Fii mai grabnic înţelept:
Pe-al norocului cântar
Rar stau talgerele drept;
Trebuie să urci şi iar
Să cobori; câştigi, domneşti –
Sau să pierzi şi să slujeşti,
Sau să suferi, sau cu fală,
Sau ciocan, sau nicovală.

GOETHE 1

Scrisorile mele de dragoste
JOHANN WOLFGANG von GOETHE către CHARLOTTE von STEIN
17 iunie 1784
Scrisorile mele de dragoste ţi-au dezvăluit cât de îndrăgostit sunt. Nu mai cinez la Court, mă văd cu puţină lume, şi îmi fac plimbările singur şi la fiecare loc frumos îmi doresc să fi lângă mine.

Nu mă pot abţine să nu te iubesc chiar mai mult decât îmi face bine; voi simţi bucuria doar când te voi vedea din nou. Mă gândesc la tine tot timpul, amintirea ta nu mă părăseşte niciodată. Tu eşti etalonul pentru toate femeile pe care le văd, pentru toţi oamenii; prin dragostea ta văd lumea. Şi acest lucru face ca lumea nu să arate mai înceţoşată, ci dimpotrivă, dragostea ta o face să se vadă mai clară; văd mult mai clar acum cum sunt oamenii şi ce plănuiesc, ce îşi doresc, ce fac şi ce le face plăcere; dar nu-i mai invidiez pentru ce au, a mă compara cu ei e o plăcere secretă a mea, căci eu deţin cea mai scumpă comoară şi sunt cel mai bogat, mai norocos şi mai fericit dintre toţi.

i2

Tu în gospodăria ta probabil că te simţi ca şi mine în afacerile mele, uneori nu observăm anumite lucruri pentru că pur şi simplu alegem să nu ne uităm la ele, şi lucrurile ne atrag interesul doar în momentul în care vedem clar cum sunt legate între ele. Căci nouă ne place întotdeauna să ne implicăm, omului bun îi face plăcere să aranjeze, să pună în ordine, să împlinească ceea ce-i drept şi aduce pacea.
Adio ţie, cea pe care o iubesc de o mie de ori !

pagina Lia Neamt cluj 2014

DICŢIONARUL ÎNŢELEPCIUNII…Mahatma Gandhi


v0
Ochi pentru ochi… şi lumea va deveni oarbă
Ei nu ne pot lua demnitatea nostră dacă nu le-o dăm noi.
E bine să ai putere, dar e şi mai bine să n-ai nevoie de putere.
Pământul oferă suficient pentru a acoperi nevoile omului, dar nu lăcomia lui.
Fericirea te face dulce, încercările te fac puternic, regretele te fac uman, eşecurile te fac umil, succesul te face să străluceşti, Dumnezeu te face să continui
Întâi te vor înjura. Pe urmă vor râde de tine. Apoi, te vor declara nebun. După aceea vor încerca să te compromită. Într-un târziu, vor face tot posibilul să te lichideze. Dacă scapi cu viaţă din toate acestea, vei fi un om mare.

CALEIDOSCOP 8-08-00
Viaţa nu înseamnă doar să mărim viteza. Este mai greu să învingem pasiunile invizibile decât să cucerim lumea cu arme vizibile. Este legea iubirii cea care conduce omenirea. În focul iubirii şi fierul cel mai tare se înmoaie.
Nu merită să ai libertate, dacă aceasta nu include şi libertatea de a face greşeli.
Sunt şapte rele în lume: 1. cunoştinţă fără caracter; 2. bogăţie fără muncă; 3. plăcere fără conştiinţă; 4. negoţ fără moralitate; 5. ştiinţă fără omenie; 6. politică fără principii şi 7. închinare fără predare.

“Intr-o zi, un intelept din India puse urmatoarea intrebare discipolilor sai:
-De ce tipa oamenii cand sunt suparati?
-Tipam deoarece ne pierdem calmul, zise unul dintre ei.
-Dar de ce sa tipi, atunci cand cealalta persoana e chiar langa tine? intreba din nou inteleptul.
-Pai, tipam ca sa fim siguri ca celalalt ne aude, incerca un alt discipol.
Maestrul intreba din nou:
-Totusi, nu s-ar putea sa vorbim mai incet, cu voce joasa?
Niciunul dintre raspunsurile primite nu-l multumi pe intelept.
Atunci el ii lamuri:
-Stiti de ce tipam unul la altul cand suntem suparati? Adevarul e ca, atunci cand doua persoane se cearta, inimile lor se distanteaza foarte mult. Pentru a acoperi aceasta distanta, ei trebuie sa strige ca sa se poata auzi unul pe celalalt. Cu cat sunt mai suparati, cu atat mai tare trebuie sa strige, din cauza distantei si mai mari. Pe de alta parte, ce se petrece atunci cand doua fiinte sunt indragostite? Ele nu tipa deloc. Vorbesc incetisor, suav. De ce? Fiindca inimile lor sunt foarte apropiate. Distanta dintre ele este foarte mica. Uneori, inimile lor sunt atat de aproape, ca nici nu mai vorbesc, doar soptesc, murmura. Iar atunci cand iubirea e si mai intensa, nu mai e nevoie nici macar sa sopteasca, ajunge doar sa se priveasca si inimile lor se inteleg. Asta se petrece atunci cand doua fiinte care se iubesc au inimile apropiate.
In final, inteleptul concluziona, zicand:
-Cand discutati, nu lasati ca inimile voastre sa se separe una de cealalta, nu rostiti cuvinte care sa va indeparteze si mai mult, caci va veni o zi in care distanta va fi atat de mare, incat inimile voastre nu vor mai gasi drumul de intoarcere!”
Mahatma Ghandi

op0
Trăieşte ca şi cum ai muri mâine. Învaţă ca şi cum ai trăi veşnic.

pagina Lia Neamt
Cluj 2014