Şi sufletul ţi-e rană, iar rana este drum…


dd1

Pas după pas suişul se deschide
Mai dureros ca rana înfiptă în călcâi
Privirea, ceaţa zării, în pleoapă o cuprinde,
În amăreala pietrei înmuind-o mai întâi.
Avan se zbate clipa scăpată dintre sfere.
Se-ascund în vizuine fuioare de lumini.
Se-aruncă peste lume puhoi de umbre rele
Şi pomii-şi schimbă frunza în ramură de spini.

DD7

Muiat în cheag de sânge în cerul de crepuscul
Când osul se-nchirceşte în scrâşnet dureros,
Din amăgeli şi tainiţi ţi-e sufletul, crescutul,
Precum ciuperca nopţii pe drumul cel prăfos.
Ciorchine de sudoare se-ngrămăde pe tâmplă
Purtând pecetea sării şi rădăcini de vis.
Dar drumul, iată-ţi pare izvor de-aripă frântă,
Şi ţi-ar părea pustiul crâmpei de Paradis.

dd2

Cuvântul se află Lege, scăpat din anotimpuri…
Şi sufletul ţi-e rană, iar rana este drum.
În aer te împiedeci de valuri şi de cercuri
Născute din tăcere, uitare şi din scrum.
Pas după pas, pământul se strânge către sine,
Născând o altă lege din praful târşâit…
Privirea-ţi lasă-n urmă mulţime de coline,
Şi ai acum în faţă gigantul de granit.

dd4

Pas după pas te arde-n colţul cărnii
Ca spume de otrăvuri care te frig acid…
Orice înaintare în sus, spre geana zării,
Din cuie înroşite-i ce-n ochii-ţi se înfig.
Pas după pas, în urmă-ţi se pierd în aşteptare
Dorinţe, vise, chipuri, iubiri către înalt,
Eşti îmbrăcat acum în cer, în frig şi-n renunţare,
Ţi-s ochii plini de febră şi gura de cobalt!

pi3

În târâiş de şarpe, cu coastele zdrelite,
Se rupe unghia-n carne în glodul colţuros…
Se adăpostesc în pleoapă milioane de aripe
Şi soare blând , şi ape, iubiri – vis mincinos!
A mai rămas doar drumul, şi sângele, şi setea,
Şi cerul care doare de cât e de senin!
S-a-nţepenit mercurul, a îngheţat în recea,
Înfrigurata umbră de dulce şi venin,

DD8

Că s-a crăpat lumina şi vremea în solzi şi lacrimi…
Povara-ţi este trupul, pierdut, cât ţi-a rămas,
Şi-ţi porţi cu tine crucea răzemându-te de margini
De lume şi de moarte, urcând pas după pas!…(Drăgan Dan)

Cântec de mai demult…


D0

Ieri, încă, mai aveam doar optsprezece ani
Şi aveam o floare mare, de soare, la rever.
Se risipeau, în foc şi rouă, maci aprinşi din lan
Îngrămădind spre lume nou adevăr sub cer.

d3

Ieri, încă, eram tânăr, valuri largi
De oameni porneau spre lumea mea…
Puteai atunci şi cerul şi timpul să le spargi,
Şi nuca grea ce-adună tot universu-n ea.

d7

Şi am iubit atunci, cum n-oi iubi nicicând:
Femei şi clipe, vânt şi răsărit, şi seară,
Rupeam din pâinea zilei bucăţi şi, neflămând,
Le risipeam – drum prea umblat, pădure mult prea rară!…

d6

Şi nu vedeam în juru-mi de-s oameni, ori de-s câini,
Credeam mereu, într-una, în ziua ce-o să vină,
Pierzând mereu pe „azi” ca apa printre mâini
Şi mă hrăneam cu stele din bolta cea senină!…

Şi nu era câmpie să aibă vre-un sfârşit…
Goneam mereu prin soare şi vălătuci de nori,
În oricare direcţie era doar Răsărit
Şi orişice movilă îţi da un ghes să zbori.

D4

Şi nu era suişul povară, pân’ la pisc,
Acolo unde cerul era la preţ de-o scară
Şi unde păsări mari, tot piuiau din plisc
De hăuri, depărtări şi zări ce te-nfioară.

Şi nu erau nici codrii să nu-i fi străbătut,
Măcar, de-ar fi, cu gândul, nici mări şi nici oceane
Şi nici pustiuri aspre ce nu au început,
Nici turbării şi mlaştini, nici râuri cu bulboane…

d2

Pe toate le-aveam, Doamne, la mine-n buzunar
Lângă un ban de-argint, scăpat din veac trecut
Alături de biletul iubitei, plin de-amar,
Ce-mi suspina în slove de când nu ne-am văzut.

Şi eram prinţ în lume, eram conchistador,
Armii de fum duceam, mereu, spre culmi de glorii…
Şi nu vedeam, de vise, cum orele mă dor
Şi nici cum ceaţa vremii sleieşte chipul florii!…

D1

Ieri, încă, mai aveam doar optsprezece ani
De biruiam cu-n fulg pornite avalanşe…
Din volte de aripă imperii ridicam
Şi lupte nesfârşite : victorii şi revanşe!

Cântau, pe-atunci, privighetori tril limpede spre lună
Şi mă-mpingeam adânc, din cer, în tină,
Vântul pribeag sufla, cu el de mână
Eram un fel de greier cântăreţ, beat de lumină…

d

Eram, când timpul hodinea!…Toate au fost ieri
Când mai găseai norocul zvârlind în sus un ban,
Când pârgul de mireasmă îţi da curaj să speri,
Iar eu încă aveam, doar, optsprezece ani!(Dragan Dan Marius)