LA MULŢI ANI MAESTRE !!


DF1
Din contactul cu viaţa socială, cu bătrânii satului. Mai învăţai o baladă, un cântec, o zicală. Folclorul este înţelepciunea unei naţiuni.(Dumitru Farcas)

Evocându-l în „Dumitru Fărcaş – metamorfozele taragotului”, criticul literar Petru Poantă a scris: „…omul şi instrumentul se contopesc într-un fel de fluid vital ; melodia se naşte parcă din simbioza acestor corporalităţi. Ea singură prinde atunci consistenţă: imitând diafanitatea materială a nesfârşitului sau febrile „sintaxe ale fulgerului”; e pură, de o transparenţă absolută ori plină de arabescuri subtile . Desigur, nu avem de-a face numai cu un interpret. Dumitru Fărcaş este în primul rând un creator prin faptul că a zămislit un imaginar muzical original cu un stil imediat identificabil. Muzica sa, în ceea ce are mai bun, este o transubstanţializare a unui fond arhaic, o stilizare în sens metafizic a acestuia…”

S-a născut în 12 mai 1938, Groşii Băii Mari, Maramureş
Au fost câteva momente de răscruce în cariera …
Îşi datorează cariera talentului, muncii, familiei, dar şi unor dascăli. Dacă ar fi s-o ia de la început, nu ar ezita să păşească pe acelaşi drum.
A fost descoperit de Mihai Guttman, fostul director al Liceului de Muzică din Cluj. Acesta bătătorea toate cărările din satele ardelene, în căutarea de elevi. Mai întâi l-au pus la flaut, apoi la contrabas. S-a rugat de profesorul de oboi să-l ia la el.
După absolvirea Liceului de Muzică, în anul 1960 a încercat să se angajeze la Ansamblul folcloric Maramureşul din Baia Mare. Acolo l-au dorit, dar în postura de taragotist. Postul de oboist era ocupat. A trebuit să se recalifice rapid: „M-am pus la punct într-o săptămâna cu noul instrument”. Aici a avut ocazia să concureze cu marii artişti ai vremii, Zamfir, Drăgoi, Iordache. A obţinut premiul I într-o confruntare importantă la nivel internaţional.
I-a cunoscut pe toţi preşedinţii ţării La îndemnul profesorului din liceu, a continuat studiul oboiului la Conservator. „Studiile superioare m-au ajutat în carieră”, spun el. În paralel s-a ocupat de taraful de la Casa de Cultură a Studenţilor. În scurtă vreme avea să devină prima trupă studenţească de folclor din Transilvania. Cu ea a cutreierat lumea în lung şi-n lat. Din Australia până în Canada, din Argentina până în Corea de Nord. Despre studenţia din anii 60 spune că, atunci exista un respect pentru profesori şi familie. „Nu intra nimeni după profesori la ore. Familiile se întemeiau între colegi, după ce s-au cunoscut în întreaga facultate. La Mărţişorul am numărat mai mult de 350 de familii înjghebate de partenerii de dans, care au rămas stabile după zeci de ani. Astăzi studenţii au alte preocupări, dar mai puţin pentru şcoală şi familie”, explică clujeanul. Nu ascunde că a avut ocazia să-i cunoască pe marii potentaţi ai vremii. I-a cunoscut pe toţii preşedinţii ţării. Cu Ceauşescu a călătorit în Corea de Nord. „I-am cunoscut şi pe Băsescu şi pe Iliescu şi pe Constantinescu”, povesteşte artistul. Lui Fărcaş nu-i place faptul că instituţiile de cultură muzicale din Cluj nu au propriile sedii. “Nici liceul nici Academia de Muzică, nici Filarmonica nu au propriile sedii. Pe cât de culturală a fost cetatea, pe atât de dezinteresate sunt autorităţile de a dezvolta şi perpetua cultura şi tradiţiile”, spune cu amărăciune Fărcaş.

Concertele lui sunt o împărtăşanie cu ceea ce e mai sfânt pentru noi: Dunărea şi Carpaţii, Soarele şi Luna, brazii şi izvoarele, cerul şi grânele, dar şi strămoşii cei plecaţi în eternitate, aureolaţi sub o cunună de aur, luminoşi, frumoşi, omenoşi, blânzi şi demni.
(publicistul şi etnologul Ovidiu SUCIU.)
Ce-i place
Că la Cluj au reuşit să supravieţuiască 3 ansambluri de folclor studenţesc. Că încă studenţii vin să se înscrie la activităţile culturale.
Ce nu-i place
Că odată cu industria şi agricultura românească au dispărut numeroasele cluburi culturale, unde se întâlneau atât studenţii cât şi muncitorii. Pe atunci studenţii se distrau în aceste cluburi, unde nu existau nici bătăi, nici nebunii, nici droguri.
Cum îsi petreceau studentii timpul liber si vacantele în anii 60?
O parte din vacanţă mergeam în staţiunile Pârâul Rece, Izvorul Mureşului, Costineşti. Apoi mergeau la părinţi, la culesul recoltei. În timpul şcolii aveam timp şi pentru activităţi culturale, dar şi de învăţătură.
Cum vă găseati piesele pentru repertoriul orchestrei?
Din contactul cu viaţa socială, cu bătrânii satului. Mai învăţai o baladă, un cântec, o zicală. Folclorul este înţelepciunea unei naţiuni. Vom rămâne fără instrumentişti, dacă vor continua să plece din ţară? Pleacă de nevoiaşi. Plecarea se va reduce, după ce vor reînvia instituţiile de cultură. Românul nu-i ca alte neamuri, unde-i merge bine e ţara lui. Suntem un popor cu credinţă şi neam de ţară. Vai de omul fără ţară.

Ce cadou vă doriti de ziua dumneavoastră?
Cel mai frumos cadou, să mă bucur cu prietenii. Primesc de fiecare dată 6-700 de felicitări telefonice de la prieteni. Abia fac faţă apelurilor.

DF2

Ce s-ar mai putea spune? Poate doar să-i urăm cu toţii: să ne trăiţi, maestre, să fiţi sănătos, iar viaţa românilor să fie mereu însorită de arta unui taragot fermecat!

LA MULŢI ANI MAESTRE !!

Anunțuri

Omul e sclavul propriei vanităţi…


johann brahms

131 de ani de la naşterea marelui compozitor Johann Brahms

jb
Se povesteşte că în tinereţe lui Brahms i se reproşa mereu faptul că temele abordate în compoziţiile sale sunt extreme de triste şi de deprimante.Intr-o zi a fost apostrofat chiar de editorul său care i-a spus-o în modul cel mai direct cu putinţă
-Scrieţi o muzică tristă.Ascultătorii ar prefera să se destindă şi să plece de la concerte
într-o dispozitie cât mai bună.Te rog ca următoarea dumnitale compozitie să aibă un ton cât mai vessel, mai optimist
-O să mă străduiesc, promise cu timiditate tânărul Brahms..
Peste câteva zile se prezintă înaintea editorului cu o mapă voluminoasă
-Ei , sper că de data asta ţi-a reuşit, zise omul
-Aşa cred, răspunse Brahms aranjând partitura.Noua compoziţie începea aşa” Eu vesel mă întreb spre mormânt ”

Brahms era deja la o vârstă înaintată cînd a compus un ciclu de melodii intitulat “Cântece de dragoste”.Un amic de-al său, impresionat poate de acestea, îl întreabă pe maestru când o să i-o prezinte pe muza care l-a inspirat.
-Dragul meu, spuse Brahms, până acum n-am întâlnit nici o femeie care să dorească să-şi împartă viata cu mine.Dacă totuşi ar apărea vreodată una, aş refuza-o categoric considerând-o femeie lipsită de gust.

Brahms era un tip extrem de temperamental.Dacă în timpul repetiţiilor pe care le făcea cu instrumentiştii, se întâmpla ca ceva să nu meargă cum trebuie, exploda imediat într-un torent de insulte si expresii deloc măgulitoare la adresa acestora.Bineînţeles regreta imediat că i-a ieşit porumbelul şi nu ştia apoi cum să se mai scuze.Se povesteşte că odată după ce a terminat de înjurat o oră întreagă orchestra din Leipzig, când repetiţia a luat sfârsit a abordat o mină surâzătoare spunând
-Domnilor , dacă printre domniile voastre se mai află cineva care a scăpat astăzi nebălăcărit, îl rog să mă ierte. Ştiu prea bine că nu mă cheamă nici Bach, nici Hayden, nici Mozart, ori Beethoven.Eu sunt Johannes Brahms.
Orchestra s-a ridicat în picioare şi a început să-l aplaude.

Johannes Brahms a fost invitat într-o zi să cineze la un prieten.Erau şi alţi invitaţi, dar compozitorul era vedeta serii.La un moment dat, gazda se ridică şi ţine un toast
-Domnilor , în cinstea înaltului nostru oaspete,am dispus să fie adus din pivniţe cel mai bun vin al nostru,un Brahms al vinurilor,al putea spune
In timpul mesei, gazda îl întreabă pe Brahms cum i se pare vinul
-E bun spuse compozitorul,dar poate îl găsiţi în pivniţa dumneavoastră şi pe Beethoven.

Johannes Brahms era un om destiul de retras căruia nu-i plăcea ăn mod deosebit viaţa mondenă.O doamnă din înalta societate îşi dorea însă atât de mult să îl aibă printre invitaţi ei la o serată şi pe ilustrul compoyitor, ăncât s-a gândit că-l va indupleca pe acesta să participe dacă îi va trimite lista invitaţilor, cu rugîmintea de a-i sterge pe cei care nu îi sunt pe plac.Brahms i-a îndeplinit dorinţa şi i-a returnat lista de pe care ştersese un singur nume Johannes Brahms.

pagina Lia Neamt Cluj 2014

Multămesc la măicuta,m-o făcut să stiu cânta/Mama când m-o legănat/ horile mi le-o cântat”


DSC_0108
Cele mai profunde versuri care s-au spus vreodată despre muzică sunt:
”Am noroc că ştiu cânta,
Că-mi astâmpăr inima.
Horile-s de stâmpărare
La omu’ cu supărare.” (Grigore Lese)
Dorin Pintea, Ancuta Matei, Maria Filimon, Dorina Narita

Virginia Irimus

Oana Carmen Bozga

Madalina Medan

Diana Cârlig

Talentul este un subţirel izvor de munte. Trebuie să-i sapi calea în piatră şi să-l captezi cu înaltă osteneală.(Gala Galaction)
„Ce este cântatul?…
Cântatul este o necesitate. Omul dacă nu ar cânta ar muri. Este un har, este un dat transcendental, este un noroc de la Dumnezeu.(Grigore Lese)
Să încurajăm continuatori acestui neam..!!!

Pagina  Lia Neamt Cluj 2014

Să-mi cânți cobzar bătrân ceva…


cob2

Să-mi cânți cobzar bătrân ceva
Ceva ce știi mai bine
Că vin ți-oi da și bani ți-oi
Si haina de pe mine
Ca vin ți-oi da și bani ți-oi
Si haina de pe mine

Să-mi cânți cobzar bătrân ceva
Să-mi cânți și din vioară
Că doar s-o isprăvi de acum
O viață atât de amară
P4
Că doar s-o isprăvi de acum
O viață atât de amară

Lăsați-mă lângă pahar
De viață nici nu-mi pasă
Că sunt copil al nimănui
Si n-am nici bani nici casă
Că sunt copil al nimănui
Si n-am nici bani nici casă

Lăsați-mă în fum să stau
In crâșma-ntunecată
Să beau să cânt și-apoi să uit
Că am iubit o fată

Să beau să cânt și-apoi să uit
Că am iubït o fată..
pagina Lia Neamt cluj 2014

Acolo unde esti…Amintiri Ofra Haza


of1

Acolo unde cred ca esti
Nici trenurile nu strabat
Acolo ca de sticla par
Padurile de brad brumat.

Tot mai departe simti si taci
Adaugat la rest mereu
Si nu mai pot inainta
Decat pierzandu-ma si eu.

Cum ninge, alb e orice drum
Si alb respira-ntregul timp
Nici nu te-as recunoaste-acum
Desperecheat si fara nimb.
Mi-e mila si sa-mi amintesc
Dar nici sa uit nu ma indur
Cata parere-i in destin
Cata greseala-i imprejur.

Cu degete de frig adun
Ca sub un sal inzapezind
Sufletul nostru inca bun
Miscarea lui catre argint.

Cum ninge, nu s-ar mai opri
Si fi-vor brazii ingraditi
Acolo unde cred ca esti
Printre barbari meteoriti.

In fiecare an astept
Sa ninga, sa te pot vedea
Daca privesti, daca asculti
Daca mai intelegi ceva. (Constanta Buzea – Acolo unde cred ca esti)

Amintiri Ofra Haza…14 ani de la moartea artistei
Ofra Haza s-a născut în anul 1957 în cartierul Hatikva din Tel Aviv sub numele de Bat Sheva Haza, mezina dintre cei nouă copii ai lui Yefet și Shoshanna Haza. Talentul muzical și dragostea pentru cântec l-a moștenit de la mama ei care, în Yemen fusese o cântăreață apreciată

of2
La vârsta de 11 ani a devenit membră a corului lui Menashe Lev Ran care își ținea repetițiile la casa culturală Beit Brenner din Tel Aviv.
La începutul carierei, Ofra Haza a jucat în roluri secundare sau ca înlocuitoare, în spectacolele cercului de teatru. Cu câteva ceasuri înaintea premierei unui show de divertisment intitulat «Sambusak ,pe când sunt alegerile?» la clubul cultural «Tzavta» din Tel Aviv, protagonistul a renunțat să mai joace. Ofra , care reținuse rolurile tuturora pe de rost, a fost chemată de urgență de Aloni și, improvizând uluitor, a schimbat rolul din masculin în feminin și a cucerit publicul. De atunci începând a fost tot mai solicitată la activitățile cercului.
În anul 1974 Ofra Haza a participat la Festivalul anual al cântecului în stil oriental și s-a clasat pe locul al treilea. În urma acestui succes, ea s-a hotărât, de comun acord cu managerul ei, Betzalel Aloni, să-și pună în valoare potențialul și să devină cântăreață profesionistă. A luat cursuri de canto, de dans și mișcare, și a continuat să țină spectacole pretutindeni în țară.
După reușita la Eurovision și succesul in străinatate al albumului „Cântece din Yemen” (Shirey Teyman) Ofra Haza a devenit apreciată și în afara Israelului, mai ales în Europa.

În anul 1990 a fost proclamată la Monte Carlo „cântăreața israeliană cu cele mai mari vânzări de discuri din toate timpurile. Nu a acceptat propunerea lui Michael Jackson de a i se alătura într-un turneu de spectacole in lume. În acelaș an, însă a participat la Festivalul de jazz de la Montreux in Elveția. concertul ei fiind înregistrat pe un disc în anul 1997.,apoi a fost invitată la Festivalul San Remo din Italia. În anul 1992 a participat la un remix al cântecului Templul dragostei al formației Sisters of Mercy. Cântecul a fost interpretat în stil hard rock iar Ofra Haza a contribuit prin tremolouri de fond.
În anul 1993 Haza a fost prima candidată israeliană la Premiul Grammy ca interpretǎ de world music, pentru albumul ei „Kiriya ” care a fost cotat pe locul întâi în parada topului revistei Bilboard. Albumul a cuprins, între altele, melodia „Daw Da Hiya” care deplânge soarta femeilor în societatea patriarhală tradițională și două cântece nupțiale din tradiția evreilor yemeniți. În aceastǎ perioadǎ Ofra Haza a colaborat cu câțiva soliști de renume ca Iggy Pop, Paul Anka, Paula Abdul etc. a continuat sǎ fie invitată la numeroase emisiuni TV de varietăți și interviuri. De asemenea a cântat tema muzicală a filmelor „Regina Margot”,„Doica” și „Orhidee sǎlbatice” în colaborare cu muzicianul Goran Bregović.
În anul 1994 Ofra Haza a înregistrat un nou album internațional intitulat „Queen in Exile”, cuprinzând mai multe cântece noi între care „Mata Hari”, ca single în stil dance etnic, a devenit șlagǎr. O parte din aceste cântece au fost realizate în colaborare cu Izhar Ashdod. În cele din urmă, albumul nu a fost lansat pe piațǎ din cauza unor divergențe cu compania editoare în jurul unor mai multor probleme artistice. Curpinsul albumului a fost difuzat abia după moartea cântăreței, în cadrul colecției „Mangginot Halev2” (Melodiile inimii 2). In acelas an Ofra Haza a supravietuit unui al doilea accident în care avionul Jumbo Jet care o readucea în Israel de la Londra a fost lovit de un fulger. După seria de succese avute pe plan internațional, a hotărât că a sosit vremea de a reveni în Israel și de a înregistra primul ei album în ebraică după o întrerupere de șapte ani – Kol Haneshamá(Vocea sufletului). Albumul a fost și un nou succes , distingându-se cântecul „Leóreh Ha’yam” (In lungul mării) În acelaș an, 1994, Haza a participat la ceremonia decernării la Oslo a Premiului Nobel pentru pace ce fusese conferit liderilor țării sale, Itzhak Rabin și Shimon Peres precum și conducătorului palestinian Yasser Arafat. În 1995 la ceremonia împlinirii a 30 zile de la asasinarea premierului Rabin, ea a interpretat cântecul „Leoreh Hayam” impreună cu fragmente din albumul Kol Haneshama. Această interpretare a ei, transmisă de mai multe stații de radio a intrat în repertoriul clasic al muzicii israeliene și poate fi auzită adesea în Israel în zilele de comemorare a eroilor armatei.

Ofra Haza și-a lansat ultimul ei album în anul 1997,el fiind produs de Frank Peterson și intitulat simplu Ofra Haza’. Includea, între altele, o versiune nouă a cântecului „Im nin’alu”, a formației Enigma. Majoritatea cântecelor erau interpretate în engleză, fără citate suplimentare din araba yemenită. Câteva sunt în ebraică și franceză. S-a remarcat mai ales primul single al albumului -„You ve got a Friend” În albumele internaționale pe care le-a înregistrat Ofra Haza s-a străduit să sublinieze și aspecte din trecutul evreilor din Yemen și din lume, ca de pildă albumul „Trains of No Return” (Trenuri fără întoarcere) dedicat evreilor pieriți în Holocaust (Shoah), de asemenea cântece (ca acelea din albumul „Kiriya” ) închinate evreilor yemeniți și celor etiopieni și care evocă greutățile pe care le au întâmpinat în calea emigrării în Israel.
La 15 iulie 1997 Ofra Haza s-a măritat cu omul de afaceri Doron Ashkenazi, divorțat și tatăl a doi copii, și care trăise în America. În urma căsătoriei ea a rupt legăturile cu mentorul ei, Betzalel Aloni, pare-se, sub presiunea soțului ei, care a devenit el însuși managerul ei. In anul 1998 Ofra Haza a fost una din principalele celebritati care a luat parte la ceremonia festiva centrala „Paamoney Hayovel” (Clopoțeii jubileului) a aniversarii a 50 de ani de la intemeierea Israelului modern, cântând cântecul intrat în legendă din anul 1967, „Ierushalaiym shel Zahav” (Ierusalimul de aur) al lui Naomi Sheme
La începutul anului 2000 publicul a aflat cu surprindere ca artista a fost internată de urgență în stare foarte gravă la spitalul Tel Hashomer. După două săptămâni, la 23 februarie2000, Ofra Haza a decedat

Moartea lui Ofra Haza și știrile despre boala de care a suferit au șocat publicul din Israel si din lume. Imprejurările misterioase în care s-a îmbolnăvit și s-a tratat au fost subiect de discuții și dispute vreme de ani de zile. Cântareața a fost înmormântată la cimitirul Yarkon din Petah Tikva, în apropierea mormintelor altor artiști renumiți
sursa Wikipendia

Văd dimineaţa cum stelele curg în clepsidra luminii..Shirley Temple..


st1

Stelele şi planetele se nasc, de obicei, într-o nebuloasă stelară, adică un conglomerat de praf stelar, heliu, hidrogen, plus alte gaze stelare; materie stelară…

Într-un asemenea mediu s-a format şi Soarele nostru, evident, împreună cu planetele sale (printre care şi Terra), în urmă cu aproximativ 4,6 miliarde de ani.

Prin urmare şi noi, asemenea planetei noastre, minunata, albastra şi inegalabila Terra, suntem făcuţi din praf stelar;

deci, în interiorul fiecăruia dintre noi străluceşte un întreg Univers, cu miliardele şi miliardele sale de stele..

Stă în puterea fiecăruia să-şi aleagă propriul destin şi drumul pe care-l va urma, astfel încât Universul său interior să nu-şi piardă nicicând din strălucire

Licuricii spuneau stelelor:

st2

„Învăţaţii afirmă că lumina voastră se va stinge odată”. Stelele n-au răspuns. Rabindranath Tagore)
pagina Lia Neamt
cluj 2014

Niciodată parcă nu spune liniștea mai multe decat atunci când cântă Joshua…


joshua

Niciodată parcă nu spune liniștea mai multe decat atunci când cântă Joshua.
Cântând, el transcede ființa, devine sunetul, vioara, arcușul, muzica. Devine Tu. Devine Eu. Timpul se oprește, spațiul se dilată în sunet. Urcuș, coborâș, stagnare înnebunitoare. Și apoi , din când în când….Linistea. Eternitate. Joshua iubește liniștea – acea liniște dintre sunete, scurtă dar infinită liniște dintre note. Iubește tăcerea – poartă spre divinitate ce încheie o bucata așternând spațiul binecuvântat ce o va primi pe următoarea. O liniște revelatoare și extatică…liniștea lui Joshua.(Alexandra Svet)

Intr-o dimineață rece de ianuarie a anului 2007 în stația de metrou „L’enfant Plaza” din Washington și-a facut apariția un tânăr violinist. „Artistul” nu ieșea cu nimic în evidență în peisajul cotidian. Un tânăr care încerca doar să strangă niște bani de buzunar.
Și-a scos vioara și apoi a lăsat cutia deschisă in fața sa. Tanărul violinist a cântat mai multe piese din Bach, timp de aproape o oră. In tot acest timp, peste 200 sute de oameni au trecut prin stație în drumul lor către serviciu. Fiecare dintre ei a reacționat diferit. Dupa trei minute un bărbat își da seama că tânarul este talentat și intepretează o arie deosebită. S-a oprit pentru câteva clipe, iar apoi și-a continuat drumul catre serviciu.
După alte patru minute, violonistul primește primii săi bani din acea zi. O femeie aruncă în cutia viorii un dolar și îsi continuă drumul fără să se oprească. După alte câteva minute un tânăr poposește mai mult timp în fața violonistului, se uită apoi la ceas și pornește mai departe. Zece minute mai târziu, un băiat de trei ani se oprește în fața tanărului, însă mama sa îl trage grabită de mână, deși copilul se oprise fascinat de muzica violonistului.
Mulți alți copii au reacționat aproape la fel in momentul în care au trecut prin fața tânărului muzician. Insă, fiecare părinte, fără nicio excepție, i-a forțat să meargă mai departe.
După 45 de minute tanărul violonist încă mai cânta din celebrele piese de Bach. Bilanțul: doar sase persoane s-au oprit din drumul lor și au ascultat preț de un minut sau două sunetele viorii. Aproximativ 20 de persoane i-au dat bani. Dar toți au continuat să meargă mai departe. In total, 32 de dolari.
Dupa o oră de cântat, situația a rămas neschimbată. Nimeni nu a aplaudat, nimănui nu i s-ă părut nimic ciudat sau ieșit din comun. Nici măcar o persoană din toate cele doua sute nu a intârziat mai mult de cinci minute în fața tanărului violinist. Nimănui nu i s-a părut o apariție exțraordinară acest spectacol.
Prea ocupați pentru a ne opri și a recunoaște un geniu
Vioara la care a cântat tânărul din metroul din Washington este un Stradivarius și valoarează peste 3,5 milioane de dolari. Insă nu acest fapt ar fi trebuit să fie recunoscut, în primul rând, de trecătorii matinali ai metropolei americane.
Tânărul artist care a interpretat pe unul dintre cei mai complecși și dificili compozitori ai lumii, Johann Sebastian Bach, nu era nimeni altcineva decât violonistul Joshua Bell, unul dintre cei mai valoroși muzicieni ai lumii din acest moment. Insă, nici faptul că niciun trecător nu l-a identificat pe Joshua Bell nu reprezintă pacătul cel mai mare al celor peste 200 de trecători din stația „L’enfant Plaza” din Washington.

Cu două zile înainte de acest experiment, Joshua Bell a cântat la teatrul din Boston cu casă închisă, iar un bilet la concertul său a costat cel putin 100 de dolari. Ceea ce rataseră toți trecătorii din statia metroului din Washington era una dintre cele mai excepționale interpretări muzicale din lume. Unul dintre cei mai buni muzicieni moderni interpretând pe unul dintre cei mai mari compozitori ai tuturor timpurilor – Johann Sebastian Bach. Un lucru care a scăpat tuturor celor grăbiți spre muncă.
Recitalul incognito a lui Joshua Bell a fost un experiment social organizat de cotidianul americanWashigton Post. Scopul acestui experiment a fost acela de a detecta prioritățile oamenilor, percepțiile și gusturile lor.

Din rezultatele acestui experiment se ivesc cel putin câteva întrebări, mai mult sau mai puțin retorice: cât de dispuși suntem să recunoaștem frumusețea unui lucru intr-un mediu comun și la o ora nepotrivită? Un lucru mai are aceeași valoare pentru noi dacă il desprindem de locul in care s-a consacrat? Putem recunoaste talentul și geniul intr-un mediu cât se poate de obisnuit? Nu trecem de prea multe ori pe lângă lucruri magnifice fără a deschide ochii asupra lor? Nu cumva ne-am obișnuit să recunoastem o calitate sau un merit doar atunci cand acelui lucru i s-a pus deja o eticheta și e recunoscut „oficial”?

l4

Cum ne recunoaștem valorile și cat preț punem pe ele?
Pentru a întâri puterea acestui experiment trebuie spus că stația de metrou „L’enfant Plaza” este situată în centrul orasului Washington, acolo unde este concentrat întregul aparat administrativ guvernamental american, iar oamenii care la acea ora treceau prin stația de metrou erau persoane cu o educație culturală cel puțin de nivel mediu, ei fiind analiști politici, project manageri, finantiști, consultanți politici sau directori de departamente.
Ce putem înțelege după ce am aflat despre acest experiment? Inainte de toate, cred că rămanem cu un gust amar. Ne-am fi dorit să nu se fi intamplat așa… Ne-am fi dorit ca măcar un singur om să se fi oprit pentru mai mult de doua minute in fața violonistului.
Concluzia acestui experiment este una trist de adevărată: dacă nu avem timpul si aplecarea necesară pentru a ne opri măcar pret de cinci minute (asta in cazul in care nu putem să il recunoastem pe deplin) in fata unuia dintre cei mai buni muzicieni din lume cantand una dintre cele mai inăltătoare melodii compuse vreodată, la cel mai de preț instrument fabricat de om vreodată, atunci la câte alte lucruri minunate nu dăm cu piciorul in fiecare zi, câte alte lucruri cu adevărat frumoase si inălțătoare nu ratăm zilnic pentru că nu avem timp să le observăm sau pur si simplu ne-am pierdut puterea de a le recunoaște….?

d
Pierduți în grabă noastra zilnică minoră, în fuga permanenta de autentic, în ascunderea din care nu mai avem timp să ieșim, noi, copiii societății moderne acaparați in totalitate de informație si tehnologie, am uitat să mai privim in jurul nostru detașați, am uitat să invațăm să nu ne mai grăbim, să nu mai alergăm tot timpul.
In fuga noastră permanentă de autentic am ajuns să avem nevoie de Etichete si de Mărci pentru a ne putea ghida in viată, în lumea valorilor. Iar drama noastră este că toate Etichetele si Mărcile care ne ghidează viață sunt puse de alții, rareori de noi. Avem nevoie de recunoașterea unui instituții precum Atheneul, care să găzduiască un Joshua Bell, pentru a-l privi pe violonist ca pe o valoare.
Dacă Joshua Bell nu se afla în incinta unui Teatru sau unui Atheneu consacrat, atunci nici noi nu îi acordăm atentie și nici nu il aplaudăm. In schimb, batem din palme minute in șir la concertul unui Joshua Bell, fără să fi ințeles sau trăit poate mare lucru din muzica sa, doar pentru că așa se face, asa face toate lumea, asa trebuie să fie făcut…

poatare Lia Neamt

Cluj 2014

Mozart .Înţelepciune cât un geniu, şi tot atâta genialitate cât un înţelept.


aa0

Muzica este o energie vibrantă prezentă peste tot şi care umple totul. De esenţă divină fiind, ea nu cere decât un ascultător pentru a intra în armonie cu el şi a-l umple la rândul ei de Prezenţa sa. Dacă ascultătorul este suficient de transparent, muzica se propagă prin el. Aceasta se traduce printr-un simplu surâs, o privire luminoasă, un gest locuit, o prezenţă puternic aureolată sau chiar printr-o simfonie de Mozart dacă posedăm ca şi el mijloacele de a o exprima. Dar fiecare fiinţă poate interpreta melodia după gradul ei de percepţie. Fiecare dintre noi este o manifestare divină. De aceea muzica nu se compune, ci este lăsată să transpară.. Şi dacă transparenţa constă în a fi un bun conductor al acestei bucurii acolo, atunci Mozart poate fi socotit printre cei mai mari pe care i-a cunoscut istoria. Vorbind despre el, gânditori iluştri şi artişti, de la Kierkegaard la Honneger, trecând prin Goethe şi Voltaire, se aprind de entuziasm şi proclamă miracolul!

258 de ani de la nasterea unui geniu..

Nici un grad înalt de inteligenţă sau imaginaţie, sau ambele laolaltă, nu alcătuiesc un geniu. Iubire, iubire, iubire – acesta este sufletul unui geniu.(Mozart)

Îmi trece prin minte atâta muzică şi nu uit niciodată nicio notă; este, fără îndoială, unul dintre cele mai mari haruri pe care mi le-a dat Dumnezeu, această facultate de a păstra în memorie toate armoniile ce mi-au trecut prin minte.(Mozart)

Este o mare consolare pentru mine să-mi aminteasc că Domnul, pe care l-am simţit aproape, în credinţă umilă precum un copil, a suferit şi a murit pentru mine şi că El se va uita la mine cu dragoste şi compasiune.(Mozart)
Mozart mi-a stârnit admiraţia când eram tânăr; el mi-a cauzat disperarea când am ajuns la maturitate; el este acum confortul vieţii mele.

Este singurul muzician care a avut tot atâta înţelepciune cât un geniu, şi tot atâta genialitate cât un înţelept.( Giacchino Rossini)