Oare-i de făcut ceva pe pământ? Rămâi om !


cati1
Muzica şi poezia sunt o rugăciune.
Oare-i de făcut ceva pe pământ? Rămâi om !
Forme riguroase, poveşti adânc încrustate în marmura secolelor: lumea era un album de imagini şi culori strălucitoare, pe care-l răsfoiam încântată. M-am aplecat cu atâta plăcere asupra studiului pentru că viaţa de toate zilele nu mă mai mulţumea. Din loc în loc, apărea câte o fantă care lăsa să se întrevadă dincolo de aparenţă, profunzimi de nedesluşit.
Când te afli într-o închisoare fără gratii, cel mai îngrozitor lucru este că nu eşti conştient de ecranele care închid orizontul; rătăceam printr-o ceaţă deasă, crezând că văd prin ea. Nici nu bănuiam existenţa lucrurilor care-mi scăpau.
Admiram singurătatea trufaşă a stejarului, plângeam singurătatea în comun a firelor de iarbă.
O femeie liberă este exact opusul unei femei uşoare.

Simone de Beauvoir (n. 9ianuarie 1908-14 aprilie 1986 ) eseistă, scriitoare (premiată cu Premiul Goncourt 1954) și în același timp o figură de marcă a existentialismului si a feminismului în Franța, militantă a mișcării intelectuale contestatare de după război.

Născută într-o familie burgheză hotărându-se să-și dedice viața scrisului și studiului. Îl întâlnește pe Jean-Paul Sartre, cu care va lega pe parcursul întregii vieți o relație de iubire și prietenie devenită legendară. Începe ceea ce va numi faza „morală” a vieții sale, obiectivată mai întâi prin eseul Pyrrhus et Cinéas (1944), romanul L’Invitée și, în sfârșit, publicarea lucrării filozofice Pour une morale de l’ambiguïté, în 1947. Alături de Jean-Paul Sartre, va construi proiectul existențialist, deopotrivă etic, filozofic și literar, al intelectualului angajat. Militează public alături de acesta, criticând poziția Franței în conflictul din Algeria și manifestându-se în general împotriva colonialismului anacronic și a oricărei opresiuni colective sau individuale.
s3
În 1949 apare faimoasa sa lucrare Le Deuxième sexe (Al doilea sex), în care e descrisă cu splendida acribie argumentativă o istorie a opresiunii feminine de-a lungul secolelor și o tipologie a caracterelor deformate astfel de o tradiție milenară. Tratatul, considerat o biblie a feminismului, pornește de la principiile existențiale asupra contingenței și libertății expuse în cartea lui Sartre, Ființa și neantul.
Respingând mitul pios și rizibil al „eternului feminin”, ideea unei „naturi” feminine ca esență imuabilă și eternă, statuează celebrele cuvinte: „Femeie nu te naști, ci devii”. În anii următori, după premiul Goncourt acordat pentru romanul Les Mandarins, interesul său se va îndrepta spre scrierile autobiografice, în care va descrie cu precădere anii petrecuți lângă Sartre în diversele angajări și evenimente ale epocii. Participă alături de el la multiple acțiuni publice și la redactarea revistei Les Temps modernes, îngrijindu-se în același timp și de buna editare a manuscriselor sartriene.
s 1
Moare, zi după zi, la șase ani după moartea lui, lăsând în urmă o remarcabilă operă literară, eseistică și memorialistică. În La Cérémonie des adieux va înregistra aceste ultime cuvinte ale lui Sartre: „Moartea nu ne va reuni. Așa stau lucrurile. Cu toate astea, e splendid în sine că am reușit să ne trăim viețile în armonie pentru atâta vreme.” Trupul său va fi îngropat în cimitirul Montparnasse, alături de cel al lui Sartre.

s2

pagina Lia Neamt Cluj 2015

Anunțuri

Lacrimi de stea.. lumină a mea..


bal 1
lacrimi de vis…. pe cer de abis,
lacrimi de stele… pe lumi paralele,
lacrimi de dor.de suflet covor,
lacrimi de stea… lumină a mea,
lacrimi de cer pe-al lumii mister,
lacrimi de rouă deşi iarăşi plouă,
lacrimi de jar pe guri de nectar,
lacrimi şuvoi
pe-un cer doar cu NOI…
t3
Pereţii cum strâng
Şi-aş vrea să mai frâng
tot ce n-am avut… un vis de demult
ce doar a durut -un bob de năut
un vis de demult… şi inima ta ,
lumină şi stea să cadă pe lume
să scrie doar nume
de iubiri infinite
de sus dăruite.
bal
Un arc peste lume
să nască lagune
să fim iarăşi flori plutind peste nori,
să atingem neant şi adânc de bazalt,
să rupem din noi miresme de ploi
ce cad pe pământ
fără cuvânt…
cai 1
Te-aş duce pe cai
pe-o aripă de rai
să culegem minuni din flori şi genuni,
să răpim infinitul, s-ascultăm asfinţitul,
să ningem iubind
să plângem râzând….(Lelia Mossora-Lacrimi)

PAGINA Lia Neamt cluj 2014

Conversații în miez de viață..Charlie Chaplin


18019

Charlie Chaplin, tată a 12 copii, in 1965, fiind la venerabilă vârstă de 76 de ani, a scris o scrisoare fiicei sale de 21 de ani, Geraldine, care încerca să-și facă o carieră în lumea dansului, în orașul Paris.
Scrisoarea este emoționantă, foarte personală, dar în același timp i se potrivește fiecăruia din noi.
Este un exemplu de dragoste paternă și grija, de tristețe și bucurie, mândrie și îngrijorare, înțelepciune adunată de-a lungul anilor și copilărie, care s-a păstrat în el. “Niciodată nu am fost un înger”, scria geniul cinematografiei, “dar întotdeauna m-am străduit să fiu un om în adevăratul sens al cuvântului. Incearcă și tu”.
Citiți această scrisoare și gândiți-vă la ce v-au învățat părinții și ce ați vrea să vă învățați copiii.

18018

Fetița mea!
Acum este noapte.. Toti soldatii inarmati din mica mea cetate au adormit. Fratele tau si sora ta dorm. Chiar si mama ta doarme. Aproape ca nu am trezit puisorii adormiti, cand m-am pornit in camera asta semi luminata. Cat esti de departe de mine! Si sa orbesc daca nu vad imaginea ta in fata ochilor mei tot timpul. Portretul tau sta aici pe masa si aici, in inima mea. Dar unde esti tu? Acolo, in Parisul de poveste, dansezi pe mareata scena teatrala de pe Champs-Élysées. Stiu asta prea bine si totusi mi se pare ca aud pasii tai in linistea noptii, vad ochii tai, care stralucesc ca stelele pe cerul de iarna.

Aud cum interpretezi in spectacolul rolul frumoasei persiene inrobita de hanul tatar. Fii o frumoasa si danseaza! Fii o stea si straluceste! Dar daca extazul si multumirile publicului te vor imbata, daca mireasma florilor te vor ameti, aseaza-te in colt si citeste scrisoarea mea, asculta-ti glasul inimii. Sunt tatal tau, Geraldine! Eu, Charlie, Charlie Chaplin! Stii tu, oare cate nopti am stat langa patul tau cand erai mica si iti povesteam basme despre frumoasa adormita, despre dragonul care nu doarme niciodata? Si cand somnul imi biruia ochii batrani radeam de el si ii ziceam: “Pleaca! Somnul meu e tesut din visurile fiicei mele!

Ti-am vazut visurile, Geraldine, ti-am vazut viitorul, ziua ta de azi. Am vazut o fata dansand pe scena, o zana alunecand pe cer. Auzeam cum vorbea publicul: “Vedeti fata aceasta? Este fiica unui bufon batran. Mai tineti minte? Il chema Charlie.” Da, eu sunt Charlie! Sunt acel bufon batran! Astazi este randul tau. Danseaza! Eu am dansat in pantaloni rupti, largi, dar tu dansezi in costum de matase de printesa. Aceste dansuri si furtuna de aplauze te vor inalta la cer. Zboara! Zboara acolo! Dar coboara si pe pamant! Trebuie sa vezi viata oamenilor, viata dansatorilor de pe strada, care danseaza tremurand de frig si de foame. Eu am fost ca ei, Geraldine. In acele nopti magice cand tu adormeai leganata de povestile mele, eu stateam treaz.
Ma uitam la fata ta, ascultam bataile inimii tale si ma intrebam: “Charlie, oare acest pisicut intr-o zi te va recunoaste?” Nu mai stii, Geraldine. Multe povesti ti-am spus in acele nopti indepartate, dar poveste mea – niciodata. Dar ea este interesanta. Este despre bufonul flamand, care canta si dansa in cartierele sarace ale Londrei si pe urma strangea pentru binefaceri. Iata-o, povestea mea! Am cunoscut si foamea si ce inseamna sa nu ai un acoperis deasupra capului. Mai mult decat atat, am simtit durerea umilitoare a mascariciului hoinar, in pieptul caruia se framanta un ocean de mandrie; si aceasta mandrie era ranita dureros de monedele aruncate. Si totusi sunt viu, asa ca sa lasam asta.

Mai bine sa vorbim despre tine. Dupa numele tau – Geraldine – urmeaza familia mea – Chaplin. Cu aceasta familie, mai bine de 40 de ani am amuzat oamenii. Dar eu am plans mai mult decat au ras ei. Geraldine, in lumea in care traiesti, exista nu numai dansuri si muzica! La miezul noptii, cand iesi din sala imensa, poti sa uiti de admiratorii bogati, dar nu uita sa intrebi de soferul taxiului, care te va duce acasa, de sotia sa. Si daca este insarcinata si nu au bani de scutece pentru viitorul copil, pune-i niste bani in buzunar. Am dat ordin la banca sa-ti plateasca aceste cheltuieli. Dar celorlalti plateste-le exact cat le datorezi. Din cand in cand mergi cu metroul sau cu autobuzul, mergi pe jos si cunoaste orasul.
Priveste mai atent la oameni! Uita-te la vaduve si copii orfani. Macar o data pe zi vorbeste-ti asa: “Sunt la fel ca ei”. Da, esti una cu ei, fetita mea! Mai mult decat atat. Arta, inainte sa dea aripi omului, ca el sa zboare in sus, ii rupe picioarele. Si daca va veni ziua cand te vei simti mai presus decat publicul, paraseste scena imediat. Cu primul taxi mergi prin periferiile Parisului. Il stiu foarte bine! Acolo vei vedea multe dansatoare ca tine, poate chiar mai frumoase, mai gratioase, cu mai multa mandrie. Acolo nu va fi nici urma de reflectoarele orbitoare ale teatrului tau. Reflector pentru dansele este luna.
Uita-te bine! Nu danseaza ele mai bine decat tine? Recunoaste, fetita mea! Intotdeauna se va gasi acela care danseaza, joaca mai bine decat tine! Si tine minte: in familia lui Charlie nu a fost nici unul care sa fi certat soferul de taxi sau sa rada de saracii care locuiesc pe malurile Senei. Eu voi muri, iar tu vei trai. Vreau ca tu niciodata sa nu stii ce e aceea saracie. Cu aceasta scrisoare iti trimit o carte de cecuri, pentru ca tu sa poti cheltui cat iti doresti. Dar cand vei cheltui doi franci sa nu uiti ca al treilea nu e al tau. El trebuie sa ii apartina unui necunoscut care are nevoie de dansul. Iar tu vei gasi repede unul. Trebuie numai sa vrei sa-i vezi pe acesti saraci necunoscuti si ii vei intalni oriunde. Vorbesc cu tine despre bani, deoarece le-am cunoscut puterea demonica. Am petrecut foarte mult timp la circ si tot timpul imi faceam griji pentru echilibristi.

Si trebuie sa-ti spun ca oamenii cad cel mai des pe pamantul tare, mai des decat echilibristii de pe sarma. Poate la vreo petrecere selecta te va orbi stralucirea vreunui diamant. In acel moment el va deveni acea sarma periculoasa si caderea este inevitabila. Poate, intr-o buna zi, o sa te cucereasca chipul frumos al unui print. In acea zi vei deveni un echilibrist lipsit de experienta, iar acestia cad de fiecare data. Nu iti vinde inima pentru aur si bijuterii. Afla ca cel mai mare diamant este soarele. Din fericire el straluceste pentru toti. Cand va veni vremea si te vei indragosti, iubeste acea persoana din toata inima. I-am spus mamei tale sa-ti scrie despre asta. Ea intelege dragostea mai mult decat mine si e mai bine ca ea sa discute despre acest lucru cu tine. Munca iti este grea, stiu asta.

Corpul iti este acoperit de o bucata de matase. Pentru arta poti sa apari pe scena si dezbracat, dar sa te intorci de acolo trebuie nu numai sa fii imbracat, dar si mai curat. Sunt batran si poate, cuvintele mele suna amuzant. Dar, dupa mine, trupul tau dezgolit trebuie sa apartina numai celui care iti iubeste sufletul dezgolit. Nu este grav, daca parerea ta in aceasta privinta este veche de zece ani, adica apartine timpului trecut. Nu-ti fie frica, acesti zece ani nu te vor imbatrani. Dar oricum nu ar fi, vreau ca tu sa fii ultimul om care va deveni locuitor al insulei goilor. Stiu ca tatii si copiii duc o lupta vesnica. Lupta cu mine, cu gandurile mele, fetita mea! Nu iubesc copiii ascultatori. Si cum nu au cazut lacrimi din ochii mei pe aceasta scrisoare, vreau sa cred, ca aceasta noapte de Craciun este noaptea minunilor.
Imi doresc sa se intample o minune si tu sa intelegi cu adevarat ce am vrut sa-ti spun. Charlie a imbatranit, Geraldine. Mai devreme sau mai tarziu in loc de rochia alba de scena va trebui sa imbraci vesminte de doliu ca sa vii la mormantul meu

18017

Acum nu vreau sa te intristez. Dar din vreme in vreme uita-te in oglinda – acolo vei vedea trasaturile mele. In venele tale curge sangele meu. Chiar si atunci cand sangele se va opri in vasele mele, vreau ca tu sa nu il uiti pe tatal tau.


Nu am fost un inger, dar intotdeauna am incercat sa fiu om. Incearca si tu.
Tatal tau,
Charlie

Viața pe un Peron…


180110
“Viaţa însăşi e o stare de tranzit între naştere şi moarte… un peron unde te zbaţi să ocupi un loc într-un tren. Eşti fericit că ai prins un loc la clasa I sau la fereastră. Altul e necăjit că a rămas în picioare pe culoar. Alţii nu reuşesc să se prindă nici de scări, rămân pe peron să aştepte următorul tren. Şi fiecare uită, poate, un singur lucru… că trenurile astea nu duc nicăieri. Cel care a ocupat un loc la fereastră este, fără să ştie, egal cu cel care stă în picioare pe culoar şi cu cel care vine abia cu următorul tren. În cele din urmă se vor întâlni toţi undeva, într-un deşert, unde chiar sinele se transformă în nisip. În loc să se uite în jur, oamenii se îmbulzesc, se calcă în picioare, îşi dau ghionturi…”
Fetiţo, trenul a sosit, a tras la peron. Încotro doreşti să meargă? Spre care dintre visurile tale? Şi cine doreşti să fie pasageri?
 
Adevărata “măsură” a vieţii unui om nu se poate obţine decât prin “lipsa de măsură”, dorind “fără măsură”, îndrăznind “fără măsură”, iubind “fără măsură”. (Convorbiri cu Octavian Paler)
Înţelepţii hinduşi pretind că există patru anotimpuri în viaţă. Unul pentru a studia şi a descoperi lumea. Al doilea pentru a întemeia un cămin. Al treilea pentru a reflecta. Şi, în sfârşit, al patrulea, în care eliberat de inhibiţii şi de obsesii devii un fel de călător fără bagaje.

Cândva, mă intriga tristeţea de pe chipul „Învingătorului” sculptat de Michelangelo. Tocmai în clipa în care ar trebui să dea lovitura de graţie, el renunţă la victorie. Obosit şi scârbit, îşi întoarce privirea în altă parte. A descoperit, se pare, ceva mai presus de biruinţă şi de vanitate. Dar ce anume?

Nimeni nu există pentru altul. Nu există decât cursa fiecăruia. În clipa în care se opreşte, moare.
180111
Azi, ştiu că în lumină există şi umbre şi că fericirea e uneori dureroasă.
( Octavian Paler…)

DICȚIONARUL ÎNȚELEPCIUNII..Rudyard Kipling


18015
Curajul nu este absenţa fricii, este dominarea ei.
Să ai curajul să spui da
Să ai curajul să spui nu
Si-n fiecare clipă grea
Să ai curajul să fi tu.
Să știi să crezi când alții te înșală,
Să te ridici când alții te doboară,
Să poți păstra, când alții vor s-alunge,
Să râzi, chiar dacă sufletul îți plânge,
Si cald tu să rămâi, chiar dacă afară ninge.
b0
ACEASTA-I ARTA DE-A INVINGE!”
18012
De poţi fi calm când toţi se pierd cu firea
În jurul tău, şi spun că-i vina ta;
De crezi în tine, chiar când omenirea
Nu crede, dar să-i crezi şi ei cumva;
S-aştepţi, dar nu cu sufletul la gură;
Să nu dezminţi minciuni minţind, ci drept;
Să nu răspunzi la ură tot cu ură,
Dar nici prea bun să pari, nici prea-nţelept;
De poţi visa – şi nu faci visul astru;
De poţi gândi – dar nu-ţi faci gândul ţel;
b1
De-ntâmpini şi Triumful şi Dezastrul
Tratând pe-aceşti doi impostori la fel;
De rabzi să vezi cum spusa ta-i sucită
De pişicher, să-l prindă-n laţ pe prost;
Când munca vieţii tale, năruită,
Cu scule obosite-o faci ce-a fost;
De poţi să strângi agonisita toată
Grămadă, şi s-o joci pe un singur zar,
Să pierzi, şi iar să-ncepi ca-ntâia dată,
Iar c-ai pierdut – niciun cuvânt măcar;
De poţi sili nerv, inimă şi vână
Să te slujească după ce-au apus,
Şi piept să ţii când nu mai e stăpână
Decât Voinţa, ce le strigă „Sus!”
18013
De poţi rămâne tu în marea gloată;
Cu regi tot tu, dar nu străin de ea;
Duşman, om drag, răni să nu te poată;
De toţi să-ţi pese, dar de nimeni prea;
De poţi prin clipa cea neiertătoare
Să treci şi s-o încerci gonind mereu,
Al tău va fi Pământul ăsta mare,
Dar mai mult: vei fi Om, băiatul meu!
18016
Joseph Rudyard Kipling (n. 30 decembrie 1865, Bombay, India – d. 18 ianuarie 1936) poet și prozator britanic, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1907. Este celebru prin povestirea sa pentru copii “Cartea Junglei” (1894), romanul indian de spionaj “Kim” (1901), poemele “Gunga Din” (1892) și “If— ” (1895), numeroase schițe și nuvele. În 1934 i s-a acordat, alături de William Butler Yeats, Premiul Gothenburg pentru Poezie. În timpul vieții a fost considerat îndeobște poet și i s-a oferit un titlu nobiliar și postul de poet laureat – ambele refuzate de Kipling.

Ai mii de motive să eşuezi în viaţă, dar nici măcar o singură scuză

DICȚIONARUL ÎNȚELEPCIUNII…DIOGENE


aa

Banul e nervul afacerilor.
Gloria e hrana prostiei.
Nu-ţi voi cere să-mi dai ce poţi să-mi iei, îţi voi cere să nu-mi iei ce nu poţi să-mi dai!
Dintre toate fiarele sălbatice, cea mai primejdioasă este bârfitorul, iar printre cele domestice e linguşitorul.
A la Diogene…
“De ce cerşeşti de la o statuie?”
“Ca să mă obişnuiesc cu refuzurile.”
Unul îl înjură.Diogene tace. Altul îl întreabă:
“De ce nu-l înjuri şi tu?”
“L-am înjurat destul neînjurându-l.”
. Unuia care îi cere să-l accepte ca discipol
:“Bine. Ţine peştele ăsta şi hai după mine.”
Ofuscat, omul aruncă peştele şi pleacă.
Când se reîntâlnesc mai târziu, Diogene râde şi zice:
“Un biet peşte ne-a-mpuţit prietenia.”
Unuia care îşi dispreţuia tatăl::
“Ce penibil: să-l dispreţuieşti tocmai pe cel căruia îi datorezi
faptul că poţi fi atât de mândru de tine.”

aa3

Pildele aspre ale filozofului
Avea un dispret in mod special pentru barbatii efeminati. A refuzat sa ii raspunda unuia pana cand nu i-a clarificat daca este intr-adevar un barbat sau o femeie, datorita numeroaselor podoabe ce le purta.
Altuia i-a spus urmatorul lucru „Nu iti este rusine ca tu ai planuri mai rele pentru tine, decat cele pe care le-a avut natura? Pentru ca ea te-a facut un barbat, iar tu esti determinat sa fii o femeie!”.
Mai gasea ciudat faptul ca barbatii se intrec in lupte, dar nu in virtuti sau ca muzicienii potrivesc corzile lirei, dar uita sa faca acelasi lucru cu propriul suflet.
Si-a declarat dezamagirea fata de umanitate pentru ca „In cursul vietii mi s-a dat sa vad marinari, medici, filozofi si am gandit ca omul este cel mai inteligent dintre animale, dar dupa ce mi-am aruncat ochii asupra interpretilor de vise si asupra prezicatorilor si celor ce ii asculta atunci am gandit ca nu exista animal mai nesabuit ca omul!”.

Capcanele inventive ale lui Diogene
Laertius ne mai spune ca intr-o zi a inceput sa le predice oamenilor de virtuti, dar era ignorat asa ca a inceput in schimb sa fluiere. Gestul lui a starnit curiozitate printre trecatori care au inceput sa se adune in jurul lui Diogene.
Imediat ce acest lucru s-a intamplat a inceput sa ii apostrofeze pentru ca s-ar aduna entuziasmati pentru prostii, dar sunt lenesi si indiferenti fata de lucrurile bune.
Inca una din incuietorile lui a fost sa cheme la el barbatii, iar cand se apropiau ii izgonea cu toiagul spunand „Am strigat dupa barbati, nu dupa canalii!”. Insa, cand a fost intrebat daca a vazut vreodata barbati virtuosi „Barbati? Nicaieri, dar am vazut baieti buni in Lacedaemon”, referindu-se la spartani.
Umbla in miezul zilei cu o lumanare spre consternarea oamenilor din jur, iar atunci cand era intrebat de ce face acest lucru, Diogene zicea ca era in cautarea unui om cinstit.
Desi acestea pot parea excentricitati la prima vedere, sunt in fapt exercitii filozofice, mereu existand in spatele lor o simbolistica ingenioasa.
Au trecut peste doua milenii de cand legendarul filozof contraria cetatenii atenieni nu numai prin abordarea benevola a unui mod de viata auster, ci si prin critica sa taioasa legata de neajunsurile conventiilor si normelor impuse de societate.
Totusi, intamplarile si anecdotele ce i-au supravietuit isi gasesc relevanta intr-o lume dominata in mare de aceleasi metehne.
Cele mai multe detalii legate de viata lui Diogene le cunoastem de la un biograf omonim, care se presupune ca a trait candva in secolul III i.e.n.
Chiar daca lucrarea lui Diogene Laertius „Vietile si opiniile filozofilor eminenti” este criticata de invatatii moderni pentru accentul pus pe anumite aspecte triviale si nu pe amanuntirea conceptelor si a ideilor pronuntate de filozofii greci, ramane totusi o scriere de interes.
Izgonirea din Sinope
Cunoastem despre Diogene ca s-a nascut in 404 i.e.n la Sinope, o colonie a Miletului care se afla pe tarmul sudic al Marii Negre. Iese din anonimat cand este implicat intr-un scandal, alaturi de tatal sau, zaraful Tresius, legat de zdobirea unui numar de monede.
Motivatia din spatele acestui act, dupa cum aminteste Laertius, ar fi fost interpretarea gresita a spuselor oracolului din Delphi sau al celui din Delos, in functie de marturie.
Abia dupa ce a fost alungat din Sinope, Diogene si-ar fi dat seama ca de fapt oracolul nu s-a referit la distrugerea monedelor in sine, ci la obiceiuri, cuvantul folosit de acesta pentru denumirea celor doi termeni fiind acelasi („nomisma”). Inarmat cu aceasta noua revelatie, se indreapta spre Atena, hotarat si sigur de noua lui menire in viata, adica cea a discreditarii oricarui fel de randuiala.
Fuga sclavului Manes
Indata ajuns in acest oras, Manes, sclavul care il insotise in tot acest drum, decide sa-si ia soarta in propriile maini si il paraseste pe Diogene. Intr-o maniera ironica, ce ii va deveni caracteristica, le raspunde celor care il indemnau sa nu il lase sa scape nepedepsit ca „Daca Manes poate trai fara Diogene si Diogene poate trai fara Manes”.
In gratiile lui Antistene
Incepe la scurt timp sa il haituiasca pe Antistene, atras pe de o parte de stilul sau de viata auster si pe cealalta, de ideile sale referitoare la o viata traita in virtute. Diogene a incercat de nenumarate ori sa il convinga sa il accepte ca discipol, dar filozoful l-a refuzat de fiecare data.
Exasperat in urma insistentelor, Antistene isi iese din fire si il ameninta cu toiagul sau, dar acesta il pune sub cap si ii spune „Loveste, pentru ca nu vei gasi niciun toiag atat de puternic incat sa ma indeparteze atata timp cat vei vorbi”.
In urma acestei patanii, spune Laertius, Antistene il ia ucenic pe Diogene, care devine la randul lui o figura marcanta, dezvoltand ideile mentorului sau.
Numele lui este legat astfel invariabil si de scoala cinica, fiind considerat unul din fondatorii acestui curent filozofic, alaturi de sus-numitul Antistene.
Invataturi urmarite cu rigoare
Chiar daca nu toti erau de acord cu observatiile sale, Diogene a fost totusi apreciat in timpul vietii datorita consecventei cu care isi urma propriile concepte. El vedea intr-un trai simplu cheia catre o viata implinita. Traia pe strazi si in saracie, cersind celor din jur.
Renega orice datina, cutuma sau sistem de valori, fiind considerate artificiale datorita cadrului societal.
El sesiza aici si principalul motiv al suferintei lumesti, datorita importantei acordate unor concepte plasmuite de colectivitate, care nu au nicio relevanta in lumea naturala. Desconsidera din aceste motive bogatia sau faima si privea cu admiratie autosuficienta, austeritatea si lipsa rusinii.
Porecla lui Diogene
Ceea ce el sustinea nu a fost privit mereu cu ochi buni si nu scapa fara a fi ocarat. Pana si numele de cinic se crede ca ar deriva de la o insulta pe care Diogene o primea des. Cuvantul „kynikos” in traducere „cainesc” era folosit in referire la comportamentul lui Diogene, fiind poreclit si „Kynos” sau „Cainele”.
Ca raspuns, el insusi si-a asumat acest nume, considerandu-l unul demn. In vizunea sa, cainii trebuie apreciati pentru felul in care isi duc viata, fiind mai aproape de propria lor natura decat omul schimonosit de valorile nefiresti ale unei societati corupte.
Diogene mai observase ca acestia cunosc instinctiv cine le este dusman sau nu si faceau cunoscut acest lucru printr-un simplu latrat. Nimic din inselatoria si miselia oamenilor nu vedea la caini. Din aceasta cauza obisnuia sa spuna ca in timp ce alti caini isi musca inamicii, el isi musca prietenii pentru a-i salva.
Santinela a vietii morale
Desi alege sa se rupa de conventiile comunitatii, asta nu a insemnat ca el s-a retras din aceasta, ba dimpotriva. Traia in continuare printre oameni servind rolul unui paznic vigilent, in incercarea de a remedia neajunsurile morale ale acestora si pentru a critica derapajele societatii.
Ca urmare, pentru un cinic ca Diogene sarcasmul devine o arma cu un tais foarte ascutit. A reusit in acest mod sa il umileasca public pe mult mai celebrul Platon.

O relatie incordata
Dupa ce fusese laudat pentru definitia data omului de acesta, caracterizandu-l ca un animal biped fara pene, Diogene ii raspunde smulgand penele unui cocos si alergand cu el in Academie strigand „Acesta este omul lui Platon!”.
De altfel, intre cei doi filozofi a existat o relatie tensionata, Diogene profitand de orice situatie pentru a-l discredita pe Platon. Il critica pentru ca obisnuia sa vorbeasca prea mult si pentru mandria sa exagerata.
Cand a fost invitat in casa acestuia, Diogene ii zdupaie covoarele spunand „Asa calc in picioare mandria goala a lui Platon!”. Cand intr-o alta ocazie Platon l-a numit caine, Diogene riposteaza „Fara indoiala, caci m-am intors la cei care m-au vandut.”
Diogene nu tinea cont in niciun fel de statura si influenta celor pe care ii admonesta. Cand Perdiccas, unul din generalii lui Alexandru cel Mare, l-a amenintat ca il va omori daca nu va veni la el asa cum ii poruncise, Diogene i-a raspuns ca „Asta nu e nimic ciudat, pentru ca asta ar putea sa o faca si un scorpion sau un paianjen. Ar trebui sa ma ameninti ca, daca as sta deoparte, tu ai fi foarte fericit!”.

In zile in care nu antagoniza persoanele influente ale timpurilor sale, surprindea oamenii de rand. Cand a fost primit de un om cu stare in casa lui, i s-a spus sa nu scuipe pe jos, la care, Diogene, dupa ce s-a strambat un pic il scuipa pe om in fata, zicand ca nu a putut gasi un loc mai bun.
Odata vede fiul unei prostituate cum arunca cu pietre in lume, iar el il avertizeaza „Sa ai grija, sa nu cumva sa iti lovesti tatal!”.
Cu o alta ocazie vede un arcas care tot rata tinta asa ca Diogene merge si se aseaza langa ea strigand in acelasi timp catre arcas ca „Acum o sa fiu in afara pericolului!”.
Un drumet fara odihna
Ii era in obicei sa calatoreasca si pe cand se indrepta dinspre Sparta spre Atena i-a raspuns unui trecator curios ca merge dinspre odaile barbatilor catre cele ale femeilor.
Tot in timpul unei calatorii are nesansa ca vasul in care se indrepta spre Aegina sa ii fie capturat de pirati. Desi urma sa fie vandut ca sclav, atunci cand este interogat in legatura cu lucrurile pe care le stie sa le faca le-a spus celor ce il tineau prizonier ca el cunoaste cum sa guverneze oamenii.
Anii in sclavie
Este cumparat in Corint de Xeniades, in prealabil Diogene aratand spre el si spunand „Vindeti-ma acelui om, pentru ca are nevoie de un stapan!”. Prietenii au incercat sa il rascumpere, dar acesta a refuzat pentru ca el nu se considera sclav, deoarece „Leii niciodata nu devin sclavii celor ce ii tin, ci din contra, cei care ii tin devin sclavii lor.”
Urmatorii ani ii va petrece in Corint educandu-i pe cei doi fii ai lui Xeniades. Din ce aminteste Laertius, aici s-ar fi petrecut intalnirea lui Diogene cu Alexandru cel Mare, existand mai multe variante ale acesteia.

aa2
Diogene alaturi de Cuceritorul Lumii
Cand Alexandru Macedon s-ar fi vazut cu acesta, l-ar fi intrebat daca nu ii este teama de el. Diogene la randul lui il intreaba daca este bun sau rau. Cum raspunsul lui Alexandru a fost ca el este bun, filozoful ii zice „Cui atunci ii este frica de cei buni?”.
O alta relatare spune ca cei doi se intalnisera tot in Corint, numai ca Alexandru, din marinimia sa, i-ar fi spus ca ii va indeplini orice doleanta. Acesta ii spune ca ar vrea sa se dea din lumina soarelui, pentru ca il umbreste.
Nu ar fi prima oara cand Diogene se intalneste cu un mare conducator, fiind adus si in fata lui Filip al II-lea, tatal lui Alexandru, dupa Batalia de la Cheronea din 338.
Acesta il interogheaza, cerand sa ii spuna cine este. Diogene ii raspunde ca este un spion, dar un spion al lacomiei sale. Surprins de indrazneala aceastei replici si admirand curajul lui Diogene, Filip ii da drumul.
Ultima suflare
In acest fel si-a trait filozoful grec viata, fiind stapanit de o sinceritate abraziva.
Multe alte relatari sunt legate de felul in care a murit. Se spune ca acesta si-ar fi petrecut restul anilor in casa lui Xeniades, iar cand s-a stins in 323 i.e.n. el ar fi fost ingropat de acesta.
Altele spun ca ar fi fost eliberat de Xeniades si ar fi trait in Corint pana la moartea sa. Locuitorii l-ar fi ingropat si pentru a-i cinsti memoria au pus aproape de mormantul sau o sculptura a unui caine.
Mai sunt unele care spun ca a murit tinandu-si respiratia, desi putin probabil, in ciuda caracterului sau.
Chiar daca aproape tot ce ne-a mai ramas legat de el au ramas in forma acestor pilde nu avem cum sa negam impactul pe care Diogene l-a avut asupra contemporanilor sai, dovada fiind tocmai multitudinea acestora.
Studentii sai, cel mai celebru fiind Crates, a continuat traditia lui Diogene, iar curentul filozofic pe care el l-a marcat in asa masura a format un cadru pentru dezvoltarea unei alte scoli fundamentale, stoicismul.

Diogene cinicul era supranumit şi Câinele înstelat, deoarece dormea într-un butoi, ca un câine, dar mintea-i era înstelată de înţelepciune.(George Budoi)
(Diogene: Lectiile filozofului cersetor-Istoria culturii si civilizatiei)

Axiomele sec.XXI


a0000
Erori judiciare. Poliţia a adus la ospiciu un individ care susţinea că are toată lumea într-un pachet, pe care-l purta cu mare grijă sub braţ. Mai mult din curiozitate, am examinat conţinutul pachetului: un Faust, un Hamlet şi o imprimare pe discuri a cvartetelor lui Beethoven. Uneori greşeşte şi poliţia….
Toţi iubim muzica: unora le place Mozart, altora manelele lui Florin Salam şi Adrian Copilul Minune. De gustibus non est disputandum…, stulti sed multi…; prin urmare, Mozart n-ar câştiga din muzică bani de-o bicicletă în acelaşi timp în care Salam şi Minune ar aduna bani de câte-un Mercedes.

a011

A fi politician înseamnă să fii capabil să spui dinainte ce-o să se întâmple mâine, săptămâna viitoare, luna viitoare, anul viitor. Iar apoi să poţi explica de ce nimic din toate astea nu s-a întâmplat.(Winston Churchill)

a012

Eu cred că o ţară care încearcă să prospere prin stabilirea de taxe mari este ca un om care, stând într-o găleată, încearcă să se ridice trăgând de mâner.(Winston Churchill)

a013

Destinul pune două degete pe ochii omului, două pe urechile lui şi pe al cincilea pe buzele lui spunându-i: “Taci!”. Pune-ţi necazurile într-o plasă; unele vor trece altele vor rămâne.
a00000
Ea: „Daca eu as muri, te-ai recasatori?”
El: „Nu draga mea, niciodata!”
Ea: „De ce, ai ceva impotriva casatoriei?”
El: „A, nu, nu am nimic impotriva…”
Ea: „Si atunci, de ce sa nu te casatoresti?!?”
El: „Bine, m-as casatori… asta doar ca sa-ti fac placere!”
Ea: „A, deci te-ai recasatori…” (cam trista)
El: „Pai, da…”
Ea: „Si te-ai culca cu ea in patul nostru?”
El: „Pai unde ai vrea sa ma culc?”
Ea: „Si ai inlocui fotografia mea cu a ei?”
El: „Pai, e normal…”
Ea: „Si ar conduce masina mea?”
El: „Nu, ca nu stie sa conduca…
(Upsssss!!!!-viata..viata…!!)

Să știm să privim în urmă…


a1234

“Suflaţi colbul de pe cronici şi faceţi să renască virtuţile bătrânilor de atunci, în sufletul tinerimii de azi. (A. Vlăhuţă)

6-03-06
Am rămas surprinsă când am întâlnit odată, acum câţiva ani, un bărbat de 86 de ani care m-a rugat să-l ascult. Am ascultat istorii de viaţă curată cu amintiri despre tinereţi parcă ireale, am constatat că viteza prin care se propagă toate în lumea asta este atât de mare încât nu e de mirare că uităm secunda trecută, uităm de ce am venit pe pământ şi ne dăm sănătatea pe nimic.
-La şcoală ne învăţau cum să urcăm într-un autobuz, cine trebuie să cedeze locurile, cine iese pe o uşă când se adună mai mulţi la ieşire.
– Eu nu am îndrăznit niciodată să-i spun tu, mamei mele sau tatălui meu, nu am fumat niciodată în primul rând pentru că nu-l minţeam pe tata care mă întreba câteodată dacă m-am apucat de dobitocia fumului de ţigară.
– Băutura era odată o simplă degustare a muncii celor care făceau o zeamă de struguri sau de ţuică, nu se făceau excese prea mari, sau când se făceau se ştia parcă simţul măsurii. Foarte mulţi consumau alcoolul ca pe un medicament, pe care ştiau să-l dozeze.
– Pădurea era curată, potecile erau fără gunoaie, aerul era îmbălsămat de cetina bradului, chiar când se furau lemne din pădure se gândeau ce să mai lase să nu se vadă lipsa şi unii mai aveau chiar credinţa că pădurea aduce ploaia sănătoasă, acea ploaie de amiază din zilele calde de vară, ploaie care era o trimitere divină.
– Mâncarea care o făcea mama acasă era parcă de post, dar bună şi după o zi de muncă o creastă de slănină cu ceapă nu mai făcea ca astăzi colesterol. Nici din zmeura de pădure, sau fructele din livada noastră, chiar din prăjiturile pline de miere şi zahăr n-am auzit pe careva să aibă diabet.
– Munceam de dimineaţa până seara, era frumos să vezi că zilnic ceva rămâne făcut de mâna ta. Puţini erau graşi, dar cred că aceia nu lucrau. Vara când plecam în concediu la serviciu sau în familie te întreba lumea cât te-ai îngrăşat. Azi se laudă că au slăbit în concediu.
– Boli erau dar se zicea că dacă-i trecut de 60 de ani un om, dacă nu simte un junghi când se trezeşte, atunci îl cântă popa. Dacă mergeam în concediu, apoi mergeam să-mi caut de sănătate la staţiune, făceam ceva băi de reumatism, mai beam apă minerală, fără alcool şi mă simţeam foarte bine.
– Nu m-am enervat niciodată, am ştiut că nu voi moşteni pământul, cei răi vor plăti pentru faptele lor cu sănătate în primul rând. Apropo, tu ştii că la sate, dacă plecai de acasă îţi rămânea uşa deschisă, iar la uşă puneai mătura doar ca să o vadă cel ce intră în curte, ca să nu mai piardă vremea urcând în curte până la uşă. Nu se gândea nimeni să te fure, Doamne fereşte!
– Şi mi-am grijit de mama şi de tata până la ultima lor suflare, mama a trăit numai 80 de ani, iar tata a dus-o până la 90 de ani. Cred că a atins anii ăştia şi pentru că se zicea că a avut o drăguţă în sat, sau poate pentru că nu a fumat de loc în viaţa lui.
Am aflat zilele trecute că Badea Ion a murit la 92 de ani şi în ultima zi a întrebat de mine.(după Gânduri Răsleţe-Constantin Rusu)

FEMEIA ȘI MAREA


ana 5

Eu spun că femeia şi marea sunt gemene;
şi una şi alta
pot să-ţi alunece ori să-ţi vuiască prin vene
şi să te întunece.
Femeia ca şi marea
te pot ademeni şi duce în ispite
şi una şi alta
au fructe oprite.
Oare pe malul mării nu te odihneşti
ca pe braţul iubitei atunci când oboseşti?

ana1
Uneori,femeia şi marea-s
senine
până la linişti aproape depline;
Alteori,amândouă
devin învolburate,înnourate,
până aproape de moarte.
Şi cum se aseamănă o ploaie pe mare
cu o femeie
ce-şi piaptănă părul fuioare.
Iar valurile mării când erup
sunt sâni de femeie
ce dau aproape să iasă din trup.

ana3
Când liniştea -aproape să cadă în mare-
te-apasă tăcută
e ca şi cum ai sta langă
o femeie întunecată
şi mută.
Oare, Soarele,când iese din mare
nu seaman cu râsul superb
al fetei fecioare?
Iar Luna cand poartă deasupra mării cununa de stele
aduce leit
cu fata din visuri rebele ?

ana4
În fiorduri când marea se culcă împăcată
e ca şi femeia
în braţele iubitului culcată.
Amurgul,când pune cearceaful cel roşu pe mare,
un soare nud începe ritualul
de împreunare.
Şi după dăruire în voluptate dulce
marea,
ca şi femeia ,se roagă ,
apoi se-ntinde- la căpătâi cu malul -să se culce.
Când,ucigaşă,marea îngroapă corabii
nu-i ca şi femeia ce-ţi trece prin trup
o mie de săbii ?
Când marea albastră se-ntinde la Soare
să se usuce
E ca şi femeia ce-ndeamnă ,în taină,
a o seduce.
Furtuna când face să urle o mare nebună
E ca şi femeia când poate să fie
furtună.

ana
Când valurile,către ţărm abia se târăsc îngheţate
Seamănă leit cu femeia iubită
pe patul de moarte.
Când marea,cu grijă işi poartă din valuri în valuri
vaporul
E ca şi femeia ce-şi leagănă-n braţe
odorul.
Şi vara, Când marea adună noroade la ea
E ca şi când femeia iubită te-ar trăda.
Când râul sărută intrarea în mare
E ca şi cum ţi-ai săruta iubita pe picioare.
Când valul din mare adulmecă trupul femeii-fecioare,
Eu însumi în val m-aş preface
şi m-aş vărsa
în mare.

ana2
Pe mare, când vapoarele se pierd în larg,
E ca despărţirea femeii de omul ei drag.
Când te-mpresoară marea şi dă să te-nghită
Nu-i însăşi femeia făcută ispită ?
Lăptoasele neguri pe mare stăpâne
aduc cu tristeţea femeii bătrâne.
Când marea o-nfaşă în noapte o smoală vâscoasă
E ca şi femeia când pleacă
departe de casă.
Când marea aduce vapoare şi oameni acasă
E ca o femeie aproape mireasă.
Eu spun că femeia şi marea sunt gemene;
şi una şi alta pot zdrobi
o stâncă sau o inimă
chiar dacă ar fi
de cremene. (Teofil Mândruțiu-Femeia și Marea)

DICŢIONARUL ÎNŢELEPCIUNII…LEV TOLSTOI


a112
Nu este măreţie acolo unde nu este simplitate.
Trebuie să creşti încet, la fel cum cresc copacii.
Plăcerea stă nu în descoperirea adevărului, ci în căutarea lui.
Toţi se gândesc să schimbe lumea, dar nimeni nu se gândeşte să se schimbe pe sine.
Orice patimă este, pentru sufletul omenesc, mai întâi ca unul care bate să fie primit, apoi ca oaspete şi, în sfârşit, ca stăpân al casei. Nu deschideţi uşa sufletului unui astfel de musafir.
Unicul ţel al tribunalelor este să menţină societatea în starea sa actuală.
Oamenii supravieţuiesc nu prin grija pe care şi-o poartă faţă de ei înşişi, ci prin iubirea celorlalţi faţă de ei.
Înţelepciunea înseamnă să ştii unde să te opreşti, să ştii ce e permis şi ce e interzis

Viaţa nu e în mişcare, ci palpitantă, freamătă în fiecare fiinţă. Faptul că mie mi se pare că viaţa se deplasează în timp este o iluzie. Viaţa doar se manifestă tot mai mult şi mai mult în timp. Soarele nu se deplasează în timp ce norii care îl acopereau îl descoperă din nou.
Am ajuns la certitudinea că pricinile evenimentelor istorice sunt inaccesibile înţelegerii noastre.

Ce stiti despre Tolstoi Aleksei Nikolaevici, 1928-1910 – marele nuvelist rus? Ca a scris “Razboi si Pace”? Eh, ceva tot stiti voi, daca cititi aceste randuri cu interes.
Aflati insa ca Tolstoi a fost un mare iubitor al sahului, de asemenea.

a113
Scriitorul rus Lev Tolstoi (stanga) jucand sah cu fiul prietenului si publicistului sau Vladimir Chertkov, cel care a facut aceasta fotografie in Yasnaya Polyana in 1907.
Aylmer Maude, prieten apropiat al sciitorului, scria in editia din 3 mai 1907 a publicatiei “The Times Weekly” : ” Pe vremea cand Tolstoi era un tanar ofiter in Caucazi, i s-a promis crucea Sfantul George pentru curaj dar, absorbit de o partida de sah, nu s-a prezentat la datorie in noaptea inainte de a fi decorat. Ghinionul face ca insusi comandantul diviziei sa faca o vizita inopinata si, negasindu-l pe Tolstoi la post, l-a pus sub arest. In urmatoarea zi, cand Crucea Sfantul George a fost distribuita, Tolstoi era prizonier…”
Tolstoi a jucat nenumarate partide impotriva lui Ursov in timpul asediului orasului Sevastopol, 1854-1855.
La Moscova, pe strada Lev Tolstoi la nr. 21 se află casa în care marele scriitor a locuit între anii 1882-1901? Aici, printre alte obiecte personale ale lui Tolstoi, se păstrează circa 50.000 de scrisori primite din toate colţurile lumii. Dar cea mai interesantă piesă a acestui muzeu memorial este o faţă de masă pe care oameni de seamă precum Ilya Repin, Alexander Scriabin, Arthur Rubinstein, Serghei Rahmaninov, Feodor Şaliapin, precum şi scriitori celebri, care îl vizitau pe Tolstoi, se iscăleau cu cretă, una din fiicele romancierului brodând apoi cu mătase numele lor.
Lev Tolstoi era un Don Juan în timpurile sale. A rămas celebru pentru ceea ce a făcut în noaptea nunții sale cu Sophia Behrs (în vârstă de 18 ani): a obligat-o să-i citească jurnalele întreaga seară pentru a o pregăti cu obiceiurile lui sexuale şi a-și mărturisi toate aventurile amoroase pe care le avuse până atunci
Cum pe vremea aceea nu existau nici maşini de scris şi nici calculatoare, soţia lui Tolstoi a trebui să copieze de mână tot romanul Război şi Pace. De 7 ori!

a114

Lev Tolstoi a suferit de cazuri grave şi frecvente de depresie, şi, în cele din urmă, a devenit un ascet rătăcitor în cursul vieţii sale octogenare. Tragic, el a murit după ce s-a îmbolnăvit de pneumonie, plecând în miezul nopţii şi în mijlocul iernii spre gară.

La 7 iulie 1854, Lev Tolstoi prezintă în Jurnalul său următorul tablou ironic despre el însuşi:
“Cine sunt ? Unul din cei patru fii ai unui locotenent-colonel pensionar, rămas orfan la şapte ani, crescut de femei şi de persoane străine, şi care, fără să fi primit o educaţie mondenă sau ştiinţifică a intrat în lume la şaptesprezece ani; n-are averi mari, nici vreo situaţie în societate, mai ales nu are principii; acest om, care şi-a compromis afacerile până la ultima lor limită, care şi-a petrecut cei mai frumoşi ani ai vieţii fără scop sau bucurie, care în sfârşit s-a expatriat în Caucaz pentru a scăpa de datorii şi mai ales de obiceiurile sale şi, de acolo, folosind relaţiile care au existat între tatăl său şi comandantul armatei, s-a strecurat în trupele de la Dunăre – este un aspirant de douăzeci şi şase de ani, aproape fără bani, în afara soldei (căci sumele pe care le posedă merg la achitarea datoriilor), fără protectori, fără a cunoaşte bunele maniere, fără a-şi cunoaşte meseria, fără talente, dar cu un amor-propriu exagerat. Da, aceasta este poziţia mea socială.
Să vedem acum ce reprezintă personalitatea mea. Sunt urât, stângaci, murdar şi prost educat, în sensul monden al acestui cuvânt. Sunt arţăgos, plictisitor cu alţii, lipsit de modestie, intolerant şi timid ca un copil. Cu alte cuvinte, sunt un bădăran. Câte mai ştiu, le-am învăţat singur, prost, pe apucate, fără legătură, fără un plan, şi încă este foarte puţin spus. Sunt necumpătat, nehotărât, nestatornic, absurd de înfumurat şi exuberant ca toţi oamenii slabi.
Nu sunt curajos. Lenea mea este atât de mare că trândăvia a devenit pentru mine un obicei de neînvins… Sunt cinstit, adică îmi place binele (…), când mă îndepărtez de el sunt nemulţumit şi revin cu plăcere la el. Totuşi, există un lucru care-mi place mai mult decât binele: gloria. Sunt atât de ambiţios şi această înclinare a firii mele a fost atât de puţin satisfăcută, încât deseori mi-e teamă că dacă aş fi pus să aleg între glorie şi virtute, m-aş hotărî pentru prima…” ( Horia Dumitru Oprea- Istorii regasite)