Oare-i de făcut ceva pe pământ? Rămâi om !


cati1
Muzica şi poezia sunt o rugăciune.
Oare-i de făcut ceva pe pământ? Rămâi om !
Forme riguroase, poveşti adânc încrustate în marmura secolelor: lumea era un album de imagini şi culori strălucitoare, pe care-l răsfoiam încântată. M-am aplecat cu atâta plăcere asupra studiului pentru că viaţa de toate zilele nu mă mai mulţumea. Din loc în loc, apărea câte o fantă care lăsa să se întrevadă dincolo de aparenţă, profunzimi de nedesluşit.
Când te afli într-o închisoare fără gratii, cel mai îngrozitor lucru este că nu eşti conştient de ecranele care închid orizontul; rătăceam printr-o ceaţă deasă, crezând că văd prin ea. Nici nu bănuiam existenţa lucrurilor care-mi scăpau.
Admiram singurătatea trufaşă a stejarului, plângeam singurătatea în comun a firelor de iarbă.
O femeie liberă este exact opusul unei femei uşoare.

Simone de Beauvoir (n. 9ianuarie 1908-14 aprilie 1986 ) eseistă, scriitoare (premiată cu Premiul Goncourt 1954) și în același timp o figură de marcă a existentialismului si a feminismului în Franța, militantă a mișcării intelectuale contestatare de după război.

Născută într-o familie burgheză hotărându-se să-și dedice viața scrisului și studiului. Îl întâlnește pe Jean-Paul Sartre, cu care va lega pe parcursul întregii vieți o relație de iubire și prietenie devenită legendară. Începe ceea ce va numi faza „morală” a vieții sale, obiectivată mai întâi prin eseul Pyrrhus et Cinéas (1944), romanul L’Invitée și, în sfârșit, publicarea lucrării filozofice Pour une morale de l’ambiguïté, în 1947. Alături de Jean-Paul Sartre, va construi proiectul existențialist, deopotrivă etic, filozofic și literar, al intelectualului angajat. Militează public alături de acesta, criticând poziția Franței în conflictul din Algeria și manifestându-se în general împotriva colonialismului anacronic și a oricărei opresiuni colective sau individuale.
s3
În 1949 apare faimoasa sa lucrare Le Deuxième sexe (Al doilea sex), în care e descrisă cu splendida acribie argumentativă o istorie a opresiunii feminine de-a lungul secolelor și o tipologie a caracterelor deformate astfel de o tradiție milenară. Tratatul, considerat o biblie a feminismului, pornește de la principiile existențiale asupra contingenței și libertății expuse în cartea lui Sartre, Ființa și neantul.
Respingând mitul pios și rizibil al „eternului feminin”, ideea unei „naturi” feminine ca esență imuabilă și eternă, statuează celebrele cuvinte: „Femeie nu te naști, ci devii”. În anii următori, după premiul Goncourt acordat pentru romanul Les Mandarins, interesul său se va îndrepta spre scrierile autobiografice, în care va descrie cu precădere anii petrecuți lângă Sartre în diversele angajări și evenimente ale epocii. Participă alături de el la multiple acțiuni publice și la redactarea revistei Les Temps modernes, îngrijindu-se în același timp și de buna editare a manuscriselor sartriene.
s 1
Moare, zi după zi, la șase ani după moartea lui, lăsând în urmă o remarcabilă operă literară, eseistică și memorialistică. În La Cérémonie des adieux va înregistra aceste ultime cuvinte ale lui Sartre: „Moartea nu ne va reuni. Așa stau lucrurile. Cu toate astea, e splendid în sine că am reușit să ne trăim viețile în armonie pentru atâta vreme.” Trupul său va fi îngropat în cimitirul Montparnasse, alături de cel al lui Sartre.

s2

pagina Lia Neamt Cluj 2015

Nu s-a zis că adevărul unui om este ceea ce el ascunde?


OP1
REMEMBER OCTAVIAN PALER
Rep: Ati fost mai liber în perioada anterioară, care era perioada non-libertătii?
Octavian Paler: O, nu! Dimpotrivă. Dar as vrea să vă spun că eu nu mă simt liber nici acum. In primul rând, ce înseamnă a fi liber? Mi-aduc aminte de o deviza care era asezată deasupra intrării în amfiteatrul principal de la Universitatea din Uppsala. Si scria acolo, nu mai tin minte cui apartineau aceste vorbe:
„A fi liber e mare lucru. A fi corect e si mai mare lucru“. Bine, eu nu pretind că sunt corect în judecătile mele, în opiniile mele, în nedumeririle mele, în nemultumirile mele. De altfel, nu stiu să existe undeva un metru-etalon al corectitudinii, care să măsoare cât de corecte sunt opiniile unui om. Cum nu stiu să existe un asemenea etalon, zic si eu că am dreptul să fiu, ca toată lumea, incorect, sau nesigur în legătură cu corectitudinea. Mai ales corectitudinea politică îmi repugnă total. Liber? Ce inseamnă să fii liber? A fi fără trecut, fără sentimente, fără amintiri, fără cenusa unui trecut, pe care fiecare o duce cu sine… Cred că „libere“ sunt numai calculatoarele. Eu, unul, nu ştiu, mărturisesc sincer, ce înseamnă să fii obiectiv. Singura mea pretentie este că am o subiectivitate onestă… Dacă eram mai liber inainte? Cum să fiu liber într-o vreme în care încercam să-mi dau curaj vorbind despre frică? In „Viata pe un peron“, n-am facut altceva decât să vorbesc despre teroare, despre frică, cu gândul că frica te domină în clipa în care nu mai îndrăznesti să o mărturisesti. Chiar aveam o teorie pe vremea aceea, o teorie pe care o dezvoltam într-un jurnal pe care-l am si azi, dar nu mai vreau să-l public pentru că eram mai radical atunci decât sunt acum.
Mă amăgeam, poate, că-l voi publica într-o zi, că-l voi trimite în Occident, dar, de fapt, nu ştiu dacă as fi avut curajul să-l trimit. Mă rog, s-ar putea întâmpla să exagerez. Jurnalul avea chiar un titlu, se chema „A doua politie“. Obsesia mea era că, de fapt, noi toti faceam parte din „a doua politie“, colaborând, prin frica noastră, cu cei care ne înfricosau. Pentru că frica reprezenta unul dintre pilonii regimului. Am scris în „Don Quijote în Est“ despre „omul acrobatic“, omul care mergea pe sârmă – cam asta făceam toti, exceptindu-i pe cei care au avut curajul să spună deschis niste adevăruri – cu teama de a nu cădea cumva, fie intr-un beci al securitătii, fie intr-o puşcărie.
OP3
Rep :Dumneavoastră ati căzut de pe sârma aceea, în 1983.
Octavian Paler: Da, atunci când am fost dat afară de la România Liberă
Rep.: De ce v-au dat afară? A fost un pretext violent sau se acumulaseră mai multe?
Octavian Paler: Se acumulaseră, cred, mai multe, dar mie nu mi s-a dat nici o explicatie. De altfel, mă asteptam. Din câte am auzit, dacă e adevărat sau nu, nu stiu, unul dintre detaliile care au grăbit decizia a fost un articol al lui Adrian Păunescu,
„Competenta“, în care era vorba despre niste pompieri care dădeau foc într-un oras, pentru ca apoi tot ei să îl stingă. O aluzie la ce facea, de fapt, Securitatea. Dar, sincer să fiu, nu m-a bulversat din cale afară toată povestea desi nu-mi trecea prin cap că regimul comunist se va prăbusi într-o zi. Eram perfect convins că-mi voi petrece restul vietii uitindu-mă la televizor, să vad un semn al mortii pe chipul lui Ceausescu, imaginindu-mi cum va fi o zi „după“…
Octavian Paler: Iată că au trecut 16 ani si vedeti cum arată „după“. Dar, apropo de libertatea pe care o invocaţi dumneavoastră… După ce m-au dat afară de la „România Libera“, nemultumiţi de ce ziceam eu pe la sedinţele Uniunii Scriitorilor, şi văzând ei că m-au scăpat din sistem, pentru ca asta era o tehnica a sistemului, să te tină sub control continuu, mi-au făcut trei oferte. Trei oferte care de care mai interesante. Prima ofertă, prin ’85 cred, a fost să fiu directorul Teatrului Nottara. Si am zis: „Nu va supărati, n-am nici o slăbiciune pentru artiste, nu mă pricep la teatru.“ Si am plecat. Pe urma m-au chemat să-mi propuna să preiau revista „Magazin“, ce tinea de „România Libera“, să fiu redactor-sef.
Rep: Si ar fi fost ca o întoarcere din facultate în liceu, nu?
Octavian Paler: Da, si am zis iar: „Nu vă supărati, «Magazin» e o revista stiintifică, eu n-am pregătire stiintifică si nici nu mă interesează, nu îmi place. Poate dacă ar avea o deschidere culturală, as mai discuta.“ Si iar am plecat. A treia e cea mai interesanta. Mi s-a propus să stau acasă
Rep.: Pentru dumnevoastră, asta ar fi fost cel mai complicat!
Octavian Paler: Mi s-a propus să stau acasă, primind, lunar, o suma importantă, pentru scrierea câtorva articole pe an în „Scânteia“. Am refuzat si asta.
Rep: Spuneati inainte că n-aveati nici o slăbiciune specială pentru artiste. Dar pentru femeie, în general, aveti o slăbiciune?
Octavian Paler: E foarte complicată o opinie… In primul rând, sunt constient că trăiesc într-o tară de misogini. Cred că România este o tară de misogini. Si dacă ma veti contrazice, vă voi ruga să-mi dati un exemplu, măcar unul, de mare poveste de dragoste la români. In toate culturile, mai mari sau mai mici, există o poveste de dragoste: „Tristan si Isolda“, „Romeo si Julieta“, „Anna Karenina“… până si cei din pesteri au desenat un corp de femeie. La noi nu exista nici o poveste de dragoste. După cum nu există sentiment tragic. Cred că dragostea, la noi, parcurge doar distanta dintre romanţă şi pat. Altfel spus, dragostea nu este un sentiment puternic, care să tulbure spiritele.
Rep:: Si credeti că asta se ..întâmplă din cauza lipsei de pretuire profundă faţă de femei?
Octavian Paler: Nu, din cauza psihologiei noastre, care este o psihologie de popor superficial, de popor care poate frige mititei pe orice Golgota. Inteleg, din punct de vedere istoric, de ce s-a întâmplat asa, pentru că asta ne-a ajutat să facem faţă multor nenorociri, multor drame, multor mizerii, multor vicisitudini. Am iesit din toate tragediile prin zeflemea, prin bancuri.
Rep: Dar Octavian Paler cum a iesit din dramele sau din tragediile sentimentale?
Octavian Paler: Eu n-am avut tragedii sentimentale.
Tango: Dar singurătatea dumneavoastră, care apare pretutindeni, în tot ceea ce scrieţi, şi care este reală şi profundă…
Octavian Paler: E reală. E un blestem.
Rep: Această singurătate este o dovadă a faptului că nu aţi întâlnit acea dragoste care te face să nu te mai simti singur?
Octavian Paler: Dragostea este, dupa părerea mea, experienţă cea mai profundă pe care poti s-o ai într-o viată.
Rep: Dumneavoastră când v-ati constientizat aceasta singurătate?
Octavian Paler: Vorbesc despre singurătate de când mă ştiu. Si aici au colaborat două lucruri: întâi este vorba de structura mea, uşor anapoda. Ştiţi cum zicea Heraclit (si zicea bine):
„Destinul este propriul nostru caracter“. Caracterul meu m-a făcut să am o comunicare grea cu lumea. Am vrut să ştiu să spun bancuri, am vrut să am farmec în societate. Din păcate, m-am învârtit ca un fel de elefant printre portelanuri.
Rep: Dar astazi aveţi succes cu aceasta imagine…
Octavian Paler: Ce-i acela succes?
Rep: Sunteţi urmărit, respectat şi luat în seamă…
Octavian Paler: Şi asta-i succes?! Mi-ar fi plăcut să nu fiu un inhibat, un rigid. In societate, fie vorbesc prea tare, ca să par necomplexat, fie mă retrag. E limpede, a fi om de lume e un dar. Pe care îl ai sau nu-l ai. Eu nu l-am avut. In al doilea rând, experienta mea de viaţă a fost complice caracterului meu, pentru a consolida aceasta singurătate. Trebuie să stiti că eu am venit din Evul Mediu în secolul 20, am venit dintr-un sat în care functionau regulile din secolul 17. De altfel, în România, si astăzi sunt prelungiri de Ev Mediu. Când am venit din Lisa în Bucuresti, nu stiam mai mult de jumătate dintre cuvintele limbii române, nu pentru că n-as fi fost născut din părinti români, dar n-auzisem in viata mea de electricitate, de tren, de şosete, de telefon sau de ascensor, de concerte, de cinematograf si asa mai departe. Am povestit în cartea mea, „Autoportret într-o oglindă spartă“, cum am nimerit, ca bursier, la Liceul „Spiru Haret“, care era liceul cel mai simandicos din vremea aceea. Erau acolo numai fii de ministri, de mari boieri, de mari industriasi. Aproape toti colegii mei din clasa stiau frantuzeste de-acasă, aveau lectii de pian…
Rep: Dar dumneavoastră aveati lectii de metafizică din copilărie…
Octavian Paler: De metafizica am auzit în Bucuresti. In Lisa mă uitam la Carul Mare si-mi populam mintea cu diverse fantasme. Dar să revin la relatiile cu colegii mei de liceu. Ei făceau, saracii, tot ce se putea ca să mă integreze si pe mine, dar eu, ca un câine râios ce eram, mă tineam deoparte.
Rep: Erati ca România, azi, fată în fată cu comunitatea occidentală. Toti trag de ea să ne integreze!
Octavian Paler: Cam asa, da. Sigur, s-au accentuat niste lucruri. …
Căci n-aveam bani să mă duc să vad un film. Eu n-am vazut un film până la începutul studentiei. N-aveam bani să mă duc la un teatru. Am descoperit bibliotecile din Bucuresti, singurele care aveau intrarea liberă, asa că am năvălit spre cărti. Imi luam cărti acasă, cu bratul, si am ajuns să mă visez în multe realităti paralele. Stiam mai multe despre războiul peloponesiac decât despre al Doilea Război Mondial.
Rep: Cât ati rezistat astfel, pentru că ati povestit undeva că, în timp, ati pierdut bucuria asta, de a citi năvalnic?
Octavian Paler: Da, n-o mai am. Pe vremea aia citeam până la 1 noaptea. Intr-o noapte, chiar am scris pe o foaie de hârtie toate materiile scolare si am tăiat jumătate dintre ele. Am zis: gata, la astea nu mai pregătesc nici o lectie. Ca să-mi fac timp de lectură. E adevărat că asta m-a costat faptul că astăzi stiu putină anatomie… si altele. Citeam fără nici un program, fără nici un criteriu, fără nici un Dumnezeu, tot ce imi pica în mână, dar citeam cu o libertate, cu o pasiune virginală. Acum, de exemplu, când citesc, nu mai pot citi normal, judec stilistic fiecare frază, citesc criticând sau admirând stilul.

Rep: Cărtile dumneavoastră cum le recitiţi? Vă mulţumesc sau le cititi cu o strângere de inimă?
Octavian Paler: Nu prea le recitesc.
Rep: In sistemul dumneavoastră interior, aţi sacrificat vreodată dragostea pentru carieră, sau cariera jurnalistică pentru creatia pur culturală? Pe care dintre ipostaze ati sacrificat-o mai mult în favoarea celorlalte?
Octavian Paler: Cred că n-am fost fericit decât în clipa în care am putut spune si eu, ca orice om, că am iubit. Nu ca scriitor am fost fericit si nici ca gazetar.
Rep: Când aţi iubit cel mai mult?
Octavian Paler: Prima mea dragoste s-a petrecut când aveam 19 ani si a rămas si acum unul dintre cele mai luminoase episoade din viata mea. Cu iluziile dragostei am început mai devreme, pe la vreo 16 ani…
Rep: Ce aţi început devreme? Să vă luaţi în seama ca bărbat?
Octavian Paler: Nu, nu eram în postura asta, dar cred că aveam vreo 15-16 ani, în timpul războiului, când am trăit o întâmplare idilică într-o gară. Ea era tot elevă si pleca la Sibiu, eu plecam la Bucuresti. Am stat în gara aceea, era iarnă, lăsând să treacă trei trenuri ale ei si trei trenuri ale mele. Aveam o stare, o căldură interioară, pe care n-ai norocul s-o întâlneşti mereu.
Rep: Inseamnă că si fata respectiva avea aceeasi căldură dacă a rezistat.
Octavian Paler: Presupun că da, din moment ce si ea a lăsat trei trenuri să treacă. Eram găzduit, în vremea aceea, în calitate de bursier, într-o cladire a liceului, unde locuia si directorul liceului. Intr-o zi acesta a apărut la usa mea cu un plic alb, intrebându-mă: „Ce-i asta?“. Era o scrisoare de la fata din gara. M-a intrebat „Ce-i asta?“ cu aerul ca un mucos ca mine se tine de prostii, primeste scrisori de amor. Culmea este ca prima scrisoare de dragoste pe care am primit-o nici macar n-am citit-o, pentru ca nu mi-a fost data.
Rep: Dar aţi avut vreodată sentimentul ca dragostea este o prostie?
Octavian Paler: Nu, dragostea nu poate să fie niciodata o prostie. Dragostea e o sansă, un miracol.
Rep: De ce, totuşi, uneori nu rezista, de ce ni se pare că trăim miracolul asta şi, peste numai o luna, un an, se risipeşte totul?
Octavian Paler: Misterul asta n-a fost dezlegat de când se vorbeşte despre el.
Acum, la bătrâneţe, toate greşelile sunt, din păcate, ireparabile
Rep: Dar prima dragoste, de care vorbeaţi, a fost de lungă durata, sau a fost o explozie de moment?
Octavian Paler: De lungă durată, trei, patru ani. Atunci nu mă mai interesa diferenţa dintre eternitate şi clipa.

Rep: Ce relaţie aţi avut cu părintii dumneavoastră?
Octavian Paler: Am avut nişte părinţi de excepţie, pe care nu i-am meritat, dupa părerea mea. Pentru că n-am ştiut, cât au trăit, să le spun cât de mult i-am iubit. Si, intr-un fel, m-am dovedit cam ingrat în relaţiile cu ei, considerând că, din moment ce m-au adus pe lume, era de datoria lor să mă iubească. Eu consideram că n-aveam nici un fel de datorie să le răsplatesc sentimentele. Am povestit recent în revista „Cultura“, si m-am referit la asta de nenumărate ori în cărţile mele, despre o rana a mea, care sângerează încă după 52 de ani. Tatal meu a murit in 1954, în ianuarie, în urma unui accident, deoarece, dus la spital, i s-a facut operatie, dar nu i
s-au administrat antibiotice, pentru că nu era colectivist, refuzase. Si atunci regula care functiona era să nu se dea antibiotice decât celor care erau inscrisi în cooperativele agricole de producţie. Până m-am dus eu din Bucuresti la Fagaras, până am reuşit să fac rost de câteva flacoane de Streptomicină, tata a făcut septicemie şi a murit. Eram reporter la Radio în vremea aceea şi m-am întors dupa marele viscol din iarna lui 1954. Am umblat trei zile prin troiene, năucit de catastrofa care se întâmplase în viaţa mea. Am iubit-o şi pe mama foarte mult, dar tata a fost pentru mine modelul cel mai înalt din viaţă. Nu vreau să insist pe tema asta, dar atunci, dacă n-aş fi fost laş, ar fi trebuit să nu-mi pese de nimic şi să încerc să fac un scandal monstru, pentru că tatăl meu fusese, practic, asasinat. Iată de ce nu mă pot considera un fiu care să poată afirma că si-a meritat părinţii.
Rep: Dar ca tată cum aţi fost?
Octavian Paler: Imi fac reprosuri mari. Am un fiu, Alexandru, care e în Italia acum. Am relaţii excelente cu el, e un fiu cum nu merit eu să am, un fiu atât de bun…
Rep: Dumneavoastră nu vă meritaţi nici părintii, nici fiul?
Octavian Paler: Aşa e.
Rep: Este o trăsătura a oamenilor foarte sensibili, să se simta vinovaţi…
Octavian Paler: Nu, nu este aşa şi vă spun si de ce. Pentru că acum, la bătrâneţe, toate greşelile sunt, din păcate, ireparabile. Când fiul meu era copil, n-am fost alături chiar de toate micile lui întrebări, de toate nedumeririle lui, de toate micile lui probleme. Eu mă ocupam de lucrurile mari, să fie totul în regulă, să-i asigur tot ce era necesar, dar viaţa e făcută şi din detalii.
Rep: Povestiţi-ne cum v-a schimbat viaţa apariţia unui copil. Cum l-aţi aşteptat şi cum aţi primit venirea lui pe lume?
Octavian Paler: Am fost fericit.
Rep: V-aţi dorit acest copil?
Octavian Paler: Sigur, foarte mult. Si cred că dacă vă spun următorul …
lucru, vă spun tot: deseori am fost întrebat dacă, dând timpul înapoi, aş vrea să schimb ceva. Niciodată, dar niciodată, n-am putut să fac abstracţie de anul în care a apărut fiul meu, 1955. Cu alte cuvinte, nu doresc să-mi schimb viaţa de înainte de existenţa lui. Pot să-mi doresc să fi făcut altceva după ce el a apărut pe lume. El este pentru mine un punct fix.
Rep: De ce a ales să nu mai trăiască în România si de când e plecat?
Octavian Paler: E plecat din 1990, dar vine foarte des în România, trăieşte de fapt uitându-se spre Bucuresti.
Nu mai sunt, nicăieri, acasă
Rep: D
umneavoastră de ce n-aţi avut puterea să plecaţi? Sau nici nu v-aţi gândit vreodată să plecaţi din ţară?
Octavian Paler: Unde să plec? Ce să fac? Eu nu îi judec pe cei care au plecat. Fiecare are propriile lui motive şi propriile lui raţiuni. Eu, însă, fiind un conservator, n-aş fi putut trăi în altă parte. Oricât de multă mizerie ar fi în ţara asta, dacă aş fi făcut prostia de a rămâne în străinătate, sfârşeam prost, cu un glonte în cap, undeva într-o cameră de hotel. N-aş fi avut puterea să mă acomodez. Dar adevărul e că şi în Bucureşti mă simt străin. Nu mai sunt nicăieri, dacă mă gândesc bine, acasă. In Lisa, nu mai am pe nimeni. Acolo e o casa goală, locuită numai de fantome, cu iarba în curte. Când mă duc acolo, am întotdeauna sentimentul că trebuie să plec cât mai repede. Mă izbesc prea mult de trecut.
Rep: Dar mai seamănă satul de acum cu cel care era?
Octavian Paler: Nu, nu. Inainte era un sat mai modest decât cel de azi, un sat cu case mai mici, mai umile, toate vopsite în albastru de Voronet, un sat aproape în întregime albastru. Acum sunt case mai arătoase, viloaie cu ziduri mari, cu jaluzele la ferestre. Dar jumătate din locuitori sunt plecaţi în Italia, în Spania… Ultima dată când am fost, am văzut la multe ferestre, bătute scânduri, în cruce. Veşnicia, de care vorbea Blaga, a luat sfârşit.
Rep:Vreti să ne spuneţi ceva şi despre femeia care v-a dăruit singurul fiu?
Octavian Paler: Nu mai trăieşte, a murit în urmă cu doi ani.
Rep: Cit timp v-a fost alături?
Octavian Paler: De când m-am căsătorit, în 1951, până în 2004, când a murit.
Rep: Cum a suportat alături o vreme atât de lungă, un om şi dificil, şi aflat sub reflectoare mai mult sau mai puţin direct, şi care a avut un suflet zbuciumat, care a iubit femeia si femeile?
Octavian Paler: Eu n-am iubit femeile! Cine v-a spus dumneavoastră că eu am iubit femeile?
Rep: E un plural pe care-l bănuiesc…
Octavian Paler: Vă înşelaţi. Pot să spun că iubesc o femeie, nu c-am iubit femeile. Eu n-am fost ceea ce se numeşte în termeni foarte româneşti, un afemeiat. In schimb pot să vă spun altceva. Cred că o parte din sufletul meu are ceva feminin. Şi asta-i poate chiar bizar, dacă mă gândesc la felul meu posac de a fi. Eu sunt un tip destul de acru, de ursuz, de posomorât, dar e ceva, probabil în psihologia mea, în sufletul meu, care mă face să înţeleg mai bine decât sufletul unui bărbat, sufletul unei femei. Si am făcut aceasta descoperire, nu lipsită de un anumit interes, chiar recent. …
Lucrez la o carte care se cheamă „Calomnii mitologice“. In aceasta carte, un capitol destul de larg este consacrat lui Don Juan. Mi-am imaginat eu un proces al lui Don Juan, unde, în faţa unui tribunal alcătuit exclusiv din bărbaţi, se prezintă o femeie care vrea să pledeze cauza lui Don Juan, arătând care sunt prejudecăţile bărbaţilor în legătură cu „inculpatul“. Scriind acest text, mi-am dat seama cât de bine îmi făcea să mă simt în sufletul unei femei şi să-i acuz, cu o plăcere evidentă, pe bărbaţi.
Dreptul la dezamăgire îl are fiecare

Rep: Dacă vorbiţi de prejudecăţi, cum comentati prejudecata, încă foarte puternică la noi, cum că a fi bărbat infidel e o glorie, dar a fi o femeie infidelă este o ruşine?
Octavian Paler: Mi se pare o prostie.
Rep: Daţi ambelor genuri drepturi egale?
Octavian Paler: Dreptul la dezamăgire îl are fiecare, şi bărbatul şi femeia. Dar cred că sunt de invidiat bărbaţii care iubesc o singură femeie.
Rep:Dumneavoastra aţi fost infidel?
Octavian Paler: Cred că da.
Rep: Deci nu sunteţi în categoria pe care aţi putea-o admira?
Octavian Paler: Nu.
Rep: Aţi întâlnit în viaţa reală, oameni care au avut norocul unei singure iubiri?
Octavian Paler: Da, am întâlnit.
Rep: Pe cine?
Octavian Paler: Nu, nu dau exemple. Dar e vorba de un dublu noroc. Un noroc al lui si un noroc al ei. Dacă au ghinionul să nu fie perfect compatibili, atunci, într-adevăr, nu se întâmplă nimic bun. Una dintre ideile pe care le dezvolt eu în povestea asta cu Don Juan este că dragostea nu e aritmetica şi că 1003 victime nu înseamnă neapărat o glorie. Poate că, de fapt, Don Juan n-a iubit pe nimeni.
Rep: Când vorbiţi despre infidelitate, vă referiţi la o infidelitate a sufletului, a inimii, sau la infidelitatea concretă, a trupului?
Octavian Paler: Nu sunt specialist nici în fidelitate, nici în înfidelitate. Si văd că vreţi să mă amestec în lucruri în care n-am nici un…
Rep: Nici un doctorat?
Octavian Paler: Nici licenţă, măcar! Nu pot spune, , lucruri care nu mă preocupă. Intrebaţi-mă ce cred despre tango, asta va pot spune.
Rep: Ce credeţi despre tango?
Octavian Paler: E un dans frumos, pe care l-am exersat cu mare plăcere, eram un virtuoz al tangoului la balurile studenţeşti. Am fost un excelent dansator.
Rep: Asta chiar nu am ştiut!
Octavian Paler: O să vă mire, dar am fost. Ştiam bine să dansez şi foxtrot, swing…
Rep: V-aţi gândit vreodată că poate au fost mii de femei care s-au îndrăgostit de dumneavoastră citindu-vă?
Octavian Paler: Nu cred. De altfel, experienta mea erotică este extrem de sumară, neinteresantă şi lipsită de senzaţional. Eu am avut viaţa mea, cu micile mele iluzii şi cu marile mele dezamăgiri. Dacă mă întrebaţi despre dezamăgiri, vă pot vorbi mult.
Rep: Care ar fi dezamăgirea cea mai dureroasă?
Octavian Paler: Descoperirea bătrâneţii.
Rep: Aţi avut o zi, în care aţi descoperit bătrâneţea?
Octavian Paler: Da. In 2000, în ziua în care am făcut infarct. De fapt, în ziua în care mi s-a spus că am făcut un infarct. Pentru că l-am făcut aici, acasă, dar n-am ştiut până a doua …
zi, când m-am dus la spital. Nu mi-a venit să cred în primul moment, am zis chiar: „Cum adică, eu am făcut infarct?“. Aveam 74 de ani. Până la 74 de ani n-am ştiut că am „cord“. Stiam că am inima. Atunci, dintr-o dată, m-am confruntat cu perspectivă bătrâneţii. Am început să am şi obsesia marii taine care se apropie. Pentru prima oară moartea n-a mai fost o idee abstractă, am descoperit că moartea mă priveşte şi pe mine, nu numai pe altii. Revelatia asta a avut asupra mea un efect devastator. Dacă aş fi fost un înţelept, ca Marc Aureliu, să zic „să trăieşti în fiecare zi ca şi cum ar fi ultima“, ar fi fost în regulă. Dar atunci eu am descoperit că toate vanităţile nu fac doi bani. Că toate ambiţiile care au nălucit prin viaţa mea nu valorează nimic. Atunci am descoperit cât de adevărata e vorba Ecleziastului: „Toate sunt desertăciune“, zicea. Si zicea bine. Atunci am descoperit adevărata modestie. E o virtute să fii modest când eşti la vârsta dumneavoastră. Eu sunt acuma obligat să fiu modest. Céline spune undeva că „viaţa e o comedie, totul e să ştii în ce act te afli“. Eu mă aflu între ultimul act şi epilog. Şi asta nu mă face foarte vesel.
Rep: Care sentiment vă este mai apropiat de suflet, regretul, sila, mila, detaşarea, dragostea?
Octavian Paler: Toate, mai putin detaşarea.
Rep: Dar sunteţi un om milos? Nu păreţi.
Octavian Paler: Cum să nu!
Rep: Sau nu arătaţi aceasta faţă…
Octavian Paler: Mie mi-a fost milă şi de Băsescu. Când am văzut ce probleme a avut, mai ales că şi eu sufăr de coloană, mi-a fost milă de el. Nu-mi imaginam că-mi poate fi milă de Băsescu, dar mi-a fost.
Rep: Scrieţi, în continuare, şi poezie?
Octavian Paler: Acum nu.
Rep: Vă trebuie o stare anumită pentru asta?
Octavian Paler: Nu, poezia a fost la mine un accident.
Rep: Un accident superb.
Octavian Paler: Am avut o perioadă când am simţit nevoia să mă exprim şi în felul asta, dar nu cred că a murit în mine un mare poet.
OP2
Mai departe de moarte, mai departe de viaţă,
mai departe de dragoste, mai departe de mine,
mai departe de noi,
mai departe de cei care-am fost,
de cei care-am fi putut deveni.
Şi cursa continuă.

pagina Lia Neamt cluj 2014

 

Sursa Alice Nastase-OCTAVIAN PALER: O parte din sufletul meu are ceva feminine /13 iunie 2006

DICTIONARUL INTELEPCIUNII ..ILEANA VULPESCU


IV4

Fiecare avem paradisul nostru pierdut.
Nu minţim prin afirmaţii, ci prin omisiuni.
Succesul trebuie să îl facă pe om mai bun.
Învăţătură de minte: să nu râzi niciodată de prudenţa altuia.
Niciun succes profesional nu înlocuieşte nefericirile din viaţa unei persoane.
Adevărul e cea mai bună minciună; în consecinţă, să vorbeşti deschis cu oamenii, să nu încerci să prosteşti pe nimeni.
Să-ţi tratezi prietenul de azi ca şi cum mâine ţi-ar deveni duşman şi duşmanul de azi ca şi când mâine ţi-ar deveni prieten. Este o bună politică.
Înţelegerea semenului este condiţia omului evoluat. Avem dreptul să fim intoleranţi doar faţă de oamenii şi de ideile care seamănă vrajba şi germenii crimei.
Orice rană se vindecă în cele din urmă dacă n-o zgândări, ci-i dai pace să se usuce încet, până-i cade crusta, lăsând în urmă un loc de altă netezime decât restul pielii.

IV2

Dialogul a existat, pentru că-n „Arta conversaţiei” e nevoie de doi interlocutori. Dar întrebările-s uşor de ghicit, atîta vreme cît doamna Ileana Vulpescu vorbeşte tot atît de bine şi de uşor pe cât scrie…

Cu ce să ne mai lăudăm noi, românii?
Cu copiii care iau Olimpiade prin străinătate, cu oameni care fac o carieră strălucită tot în afară, pentru că dacă ar face-o aici, ar fi şanse foarte puţine să se ştie despre ei. Avem foarte buni specialişti în toate domeniile, dar la televizor apar doar ştiri cum că românii au furat, au omorît, au escrocat…. Oare numai românii fac asta? Vuiesc agenţiile de presă când un român face o nelegiuire, când nelegiuiri se-ntâmplă în toată lumea, făcute de oricine. Dar sunt scoase în evidenţă cele făcute de ţiganii plecaţi din România, ca şi când n-ai putea să deosebeşti un ţigan de un român. Cine le-a dat voie să treacă în ţările lor? Îmi spunea cineva avizat, de la graniţa Poloniei cu Germania, că din satelit îţi vede şi culoarea şireturilor de la pantofi… De ce li s-a dat voie să treacă graniţa? Ca apoi să-I poată expulza, spunînd: „Uite ce-au făcut ticăloşii de români!”. E o demagogie de mult pornită. Aşa cum demagogia internaţională se practică şi în alte domenii, în funcţie de interes. Exită campanie anti-drog, dar nu există una similară anti-tutun, în nici o ţară. Pentru că de pe urma comerţului cu tutun se scot averi imense. Ipocrizia e că pe pachetele de ţigări ţi se spune cât e tutunul de dăunător sănătăţii, dar nu e scos în afara legii! Eu sînt absolut convinsă că şi comerţul ilicit cu drogurile e dirijat de foarte sus. Să nu-mi spună mie cineva că nu se poate stopa comerţul cu drogurile! N-au nici un interes, pentru că aduce beneficii uriaşe. Doar China face excepţie. Acolo, dacă eşti prins cu droguri, te împuşcă şi familia mai plăteşte şi glonţul! Eu consider că omenirea e condusă de o ipocrizie fără margini şi fără leac. De cînd şi cu această mai nou introdusă noţiune de „corectitudine politică”, s-au găsit unii în SUA care să scoată din Mark Twain cuvintele „negru, negrotei, cioroi”, pentru că nu mai e „politic corect”. E posibil? Omul ăla a trăit într-o epocă… Cum să iei un clasic al literaturii mondiale şi să intervii în textul lui? Ne întoarcem la „1984”, al lui Orwell? La ministerul de refacere a trecutului? Cel puţin existenţa mea s-a petrecut numai sub Orwell… Speram că la bătrâneţe s-apuc alte vremuri. Acum e şi Orwell, e şi Kafka. Suntem în plin… „Proces”…

IV 1

Degradarea morală e direct proportională cu cea lingvistică?
ÎI povestesc doamnei Vulpescu că, mai deunăzi, la televizor, am auzit o cititoare de prompter spunând ceva de genul „În liceu se aflau doisprezece fete”.
„Se învaţă foarte prost româna-n şcoli, dacă nu reuşeşti să-i înveţi pe copii că „doi” şi doisprezece au feminin. E singura limbă romanică în care se-ntîmplă acest lucru. Doisprezece femei, doisprezece ceasuri… Ferească Dumnezeu! E o epidemie, o avalanşă de incultură… Nimeni nu mai zice azi „loc”, zice „locaţie”, fără să-i treacă prin cap să se uite într-un dicţionar francez sau englez să vadă ce înseamnă. Am citit într-un ziar acum câteva luni ceva referitor la Camilla Parker Bowles, care la a nu ştiu câta aniversare a căsătoriei cu Prinţul Charles, şi-a fracturat perineul de la piciorul stîng… Altcineva, la televizor, spunea, dorind să se refere la perigeu, tot perineu! Dacă nu ştii, nu vorbeşti! Ce să mai spunem de „am luat decât două bomboane”… E o „furculisionare” a limbii române. Am mari dubii în privinţa absolvirii unor şcoli. După părerea mea, îmi pare rău c-o spun, dar nu eşti neapărat intelectual dacă ai o diplomă universitară. Mi-aduc aminte de răposatul meu profesor, Iorgu Iordan, care-mi spunea, cu accentul lui moldovenesc şi puţin nazal: „Ai să vezi dumneata c-or să fie mai mulţi doctori decât miliţieni!”… Se merge pe linia minimei rezistenţe… Nu le mai pasă nici profesorilor, nici elevilor, nici studenţilor! E un dezinteres din partea ambelor părţi. Primii zic: ce să ne mai batem capul cu ăştia, că tot nu-s buni de nimic!?, ceilalţi: ce să mai învăţăm toate prostiile atea, dacă poţi deveni miliardar doar ştiind să te iscăleşti?

Nu pot să nu fac comparaţie între ce se auzea înainte de 89 la tv şi la radio şi ce se aude acum. Tu, ca angajat al unui post de televiziune, ai nişte obligaţii. În ceea ce spune cel pe care-l inviţi nu poţi să intervii, treaba lui, mai ales dacă e-n direct. Pretenţia mea către angajat vine. Dacă ar căuta într-un dicţionar sau pe internet, ar afla cum se pronunţă toate numele proprii. Am fost uimită s-aud la un post de radio: Azi se împlinesc nu ştiu câţi ani de la naşterea lui Gai de Mopezan. El fiind Guy de Maupassant! Sau Riceard Uagnăr în loc de Rihard Vagner (Richard Wagner, desigur!). A dat telefon o doamnă şi le-a atras atenţia în direct: Este totuşi un compozitor neamţ, cum puteţi să-i pociţi numele? Răspuns: da, doamnă, dar e moda anglizantă!….”. E moda tâmpeniei şi a inculturii, aş spune eu… N-o să mai auziţi pe nimeni să spună Alfred Jari (Alfred Jarry), ci Elfred Geri! Ca Tom şi Geri (Gerry)… Situaţia limbii este deplorabilă! Chestia asta cu limbile străine poate pot s-o înţeleg, dar e mai puţin gravă decât batjocorirea propriei limbi! De la asta încep toate. În Franţa, posturile radio şi tv sunt sancţionate cu amenzi grase atunci când folosesc cuvinte străine, în loc să folosească cuvinte franceze. Mi-a povestit soţul meu, că, pe când era membru al CNA, a fost în Franţa şi a văzut că sistemul lor de monitorizare audio-vizual era atât de performant şi de drastic, încât atunci când detectau ceva în neregulă, îi tăiau pe loc”.

Şi-atunci ce ne facem? La noi care ar fi soluţia ieşirii din această criză?
„La noi, în afară de pile, proptele şi o piesă de mobilier prin care se trece, se ajunge şi în mod cinstit, printr-un concurs, într-un asemenea post? Asta e problema: dacă din 20 de candidaţi înscrişi la concurs, câştigă al 21-lea, care nici nu s-a înscris, unde ajungem? Dacă aşa se obţin posturile, n-avem de ce să ne mirăm că pe unele produse cărora li se face reclamă, apar aberaţii de genul „brînză bunăcioasă”, „piersică gustăcioasă”, „marea ieşeală” etc. Nişte analfabeţi care cred că inventează ceva… Sau, când a murit, acum un an, preşedintele Poloniei, am auzit la televizor: ”E un spaţiu în faţa catedralei, care comprimă nu ştiu câtă lume…”. Poate cuprinde, pur şi simplu… Ce să mai vorbim despre expresia greşită „fără doar şi poate”, care e de fapt „fără dar şi poate”? Adică adversativ şi dubitativ. Lucruri analizate logic, ca de exemplu ”mai exact şi mai corect”. Le-am întîlnit la persoane foarte cultivate. Ce e aia? Ne întoarce la „unşpe trecute fix”?”

IV3

S-a gîndit, oare, Ileana Vulpescu să pună toate astea-ntr-un roman?
„Nu m-am gîndit… Încă scriu despre nişte oameni care mai ştiu carte… Deocamdată nu lucrez la nimic, îmi acord o pauză…
Am mai constatat ceva. Acum nimeni nu se duce să-şi depună un curriculum vitae, ci un „sivi” (CV) şi pariez că majoritatea lumii nici nu ştie ce-nseamnă. Nimeni nu se mai duce să-şi ducă undeva o autobiografie, ca să fie angajat: aplică. Aplică pentru un job! Aplică era ceva ce se pune pe perete… Mă indispune profund cînd aud de „brandul de ţară”. Bine că ne-am procopsit cu o frunză, care este „brandul de ţară”. Măcar dacă era şi Eva pe-acolo…
Eu nu pot să dau explicaţia pentru apariţia acestor aberaţii decât că, poate, la început a spus cineva ceva în glumă şi pe urmă s-a luat în serios. Eu i-aş sfătui, ca să nu mai facă greşeli, să pună mîna pe o gramatică a limbii române şi să nu se sfiască să umble în dicţionare. Astfel, poate n-o să mai auzim, chiar şi printre persoanele care au absolvit Filologia, expresii de genul „cărţile care le-am cumpărat”, „m-am dus la servici”. Eu le tot spun, cînd am ocazia, că-s nişte cuvinte în limba română, ca viciu, oficiu, ospiciu, serviciu etc. care au această formă. Nu zici „m-am dus la ofici”, nici „am fost la ospici”, nici „mi-am luat un servici de masă”. Pe mine mă surprinde câtă încredere au în ei aceşti oameni şi câtă lipsă de dubiu în ceea ce priveşte limba română. Aş retipări „Gramatica greşelilor”, de Iorgu Iordan. O carte de consultat, nu de ţinut în casă, pe post de mobilă.
Văd un dispreţ faţă de cine mai vorbeşte corect. O nepăsare de genul „lasă-i p-ăştia să vorbească… ne uităm în gura lor? Nişte babalâci depăşiţi, o generaţie expirată. Poate aşa şi e. Dar până să expire ei, îi inspiră pe alţii…
Ce modele să mai aibă cei tineri? Cînd bordelul e o mânăstire faţă de politică… Şi când la televizor şi prin gazete sunt aproape numai obscenităţi, când se cultivă doar incultura !!

Sursa Claudia Daboveanu -Ileana Vulpescu: „Eu consider că omenirea e condusă de o ipocrizie fără margini şI fără leac”jurnal.ro-8.05.2011

“. „Să le dăm dreptul de a-şi mângâia copiii, de a şi-i iubi şi de a şi-i creşte şi cunoaste”


BDV 2

DICŢIONARUL ÎNŢELEPCIUNII…Barbu Stefanescu Delavrancea
Tinereţe, capital mic cu dobândă mare.
Pasiunile ne înşeală, lipsa lor ne dezgustă.
Uitarea e suprema mângâiere a tuturor, şi buni, şi răi.
Omul acela e mai tare, care-şi cunoaşte mai bine slăbiciunile sale.
Mizeria unită cu nedreptatea şi cu birurile aprind revoltele unui popor.
A pricepe tot sau a nu te sinchisi de nimic, aceasta este singura taină a vieţii.
Frica e a trupului: trupul tremură. Curajul e al sufletului: sufletul n-are cum să tremure.
Câte focuri, câte lumânări şi câte văpaiţe n-ai ars, poveste, şi toate s-au stins, şi multe se vor aprinde ca să se stingă iarăşi, numai tu, poveste, nu te vei stinge decât cu cel din urmă om… şi numai acela va şti bine că lumea asta a fost o lungă şi aceeaşi poveste.

BDV3

96 de ani dela moartea lui Barbu Stefănescu Delavrancea (n. 11 aprilie 1858, Bucuresti, d. 29 aprilie 1918, Iasi) scriitor, orator si avocat român, membru al Academiei Române si primar al Capitalei, tatăl pianistei si scriitoarei Cella Delavrancea, precum si al arhitectei Henrieta (Riri) Delavrancea, una dintre primele femei-arhitect din România. Cu vocatia perceperii evenimentelor politice si culturale în cele mai profunde sensuri ale acestora, lansat în politică, ajunge în 1899 primar al Bucurestilor. Rămâne în literatură, însă, întâi de toate prin Hagi-Tudose si prin trilogia dramatică moldovenească:
Apus de soare (1909)Viforul (1910)Luceafărul (1910)

Firea sa, care nu era ca a altora, i-a cerut imperios sa se manifeste cum era. Asa-i porunceau inaintasii cari erau cu el: granarii tarani strabatatori de vai si munti, rascolitori de zari, adunatori de privelisti si tezaurizatori de impresii. Ei, toti, sfatosi cum li era rostul si buni de toate povestile culese in cale, si-au dat drumul deodata printr-insul. Alta viziune, alta gandire peste obisnuita logica, alt grai, un alt fel de romaneste, de munteneste…
Un om cu vedenii, cum insusi era, in padurea parului cret, de supt care privirile ieseau impunatoare ca fosforice flacari, o minunata si impresionata vedenie.”Nicolae Iorga – Doi inaintasi … Delavrancea si Goga, Pagini alese, E.P.L., 1965, p. 149

Pe lângă producţia poetică, Barbu Ştefănescu Delavrancea a lăsat moştenire bucureştenilor şi iluminatul public, tramvaiele electrice, filtrarea apei potabile, infrastructura marilor bulevarde de azi, cât şi obligativitatea salubrizării oraşului.

BDV7

Fiul unui căruţaş de la marginea Bucureştiului, scriitorul a ajuns cel mai strălucit orator al României contemporane. Un romantic visător, cum îl numea Titu Maiorescu, care a condus Primăria Capitalei în perioada 1899-1901, şi a depăşit cu succes o perioadă de criză cu care s-a confruntat România la acea vreme. Puţine sunt amintirile despre cuvântările lui Delavrancea în faţa tribunei. Un om cu privire aspră, tonuri înalte care luau brusc o alura gravă când intrau în discurs problemele poporului. Până şi şi cei mai combativi consilieri ai săi încremeneau în faţa deciziilor sale, drepţi precum nişte lumânări în sfeşnic.

S-a implicat foarte mult în problemele Capitalei, însă primul lucru pe care l-a dorit cu insistenţă, şi l-a realizat în 1899, atunci când a fost ales şef la primărie a fost promovarea şi aplicarea Legii repausului duminical, arătând „că muncitorii nu-şi pot vedea niciodată copiii, plecând la lucru în zori şi întorcându-se acasă noaptea, târziu“. „Să le dăm dreptul de a-şi mângâia copiii, de a şi-i iubi şi de a şi-i creşte şi cunoaste”, spunea atunci marele scriitor.

BDV6
A urmat o întreagă aventură a modernizării Bucureştiului în perioada lui Delavrancea, cel care a susţinut cu tărie că tramvaiele nu ar trebui trase de căi, ci să funcţioneze electric, fapt ce a născut controverse în rândul politicienilor. A cerut Consiliului Comunal de la acea vreme schimbarea modului „barbar al tracţiunii cu cai” cu tracţiunea „dinamo-electrică”. Nu putea agrea imaginea cailor încovoiaţi care trăgeau vagoanele la deal şi nici a cablurilor spânzurate prin aer, cum văzuse în Franţa.
Suferim astăzi de revoltătorul spectacol al cailor încovoiaţi de povară vagoanelor când le trag la deal, mai suferim de slutirea bulevardelor prin plasă de fire a tramvaiului electric. De amândouă aceste neajunsuri vom scăpa; vor dispare caii înlocuiţi prin electricitate; va dispărea şi urâtă plasă de fire de pe bulevarde”, le promitea primarul consilierilor săi. Şi s-a ţinut de cuvânt. Într-o altă şedinţă a Consiliului Comunal, Delavrancea a respins propunerea Societăţii de Tramvaie, care oferea 500.000 lei anual Primăriei pentru a nu reduce tarifele călătoriilor, insistând pentru tramvaiul electric: „Dacă Consiliul actual nu va hotărî introducerea tramvaiului electric o vor hotărî urmaşii noştri şi ar fi o mare ruşine şi o ofensă pentru Capitală să tolereze” tramvaiul cu cai. Rezultatul a fost votarea de către consilieri a introducerii tramvaiului electric.

BDV5
Mandatul politicianului conservator s-a nimerit într-o perioadă dificilă, când ţara era grav atinsă de o criză economică, iar bugetul Primăriei era de doar 14,5 milioane de lei. În cei doi ani petrecuţi la cârma Capitalei a excutat lucrări de aliniere pe 120 de străzi din centrul oraşului, dar şi la periferie, printre acestea numărându-se şi Calea Victoriei, Dudeşti, Calea Rahovei. A continuat cu prelungirea Bulevardului Coşbuc, realizarea străzii Pantelimon şi aplicarea teresamentului pentru Parcul Filaret.
De departe însă cel mai insalubru cartier al Capitalei de la acea vreme era Tei. Delavrancea a dat dispoziţie să fie curăţat, pavat şi să se construiască şanţuri pentru scurgerea apelor. Pentru aceste lucrări au fost necesare exproprierea mai multor persoane, însă primarul nu a cheltuit foarte mult, fiind de altfel singurul edil care a făcut exproprieri doar când erau de strictă utilitate publică. Unul dintre cele mai memorabile lucuri pe care Barbu Delavrancea le-a făcut pentru bucureşteni rămâne sistemul de prelucrare şi filtrare a apei Dâmboviţa. Instalaţii care erau vechi de zece ani şi care nu mai dădeau randamentul necesar. A ordonat construirea unei staţii de captare a apei, undeva în Bragadiru, pe o suprafaţă de 7 kilometri, compusă din 20 de puţuri de beton. În acelaşi timp, uzina electrică de la Ciurel a fost mutat la Grozăveşti şi i s-a mărit instalaţia cu un motor şi trei generatori. La Cotroceni s-a construit un rezervor pentru înmagazinarea apelor captate având o capacitate de 7.000 metri cubi. Pentru aducerea apei în rezervorul de la Cotroceni s-a contruit un apeduct de 9.400 metri lungime. Întreaga lucrare a constat 2,9 milioane de lei. Au urmat lucrări de adâncire a Dâmboviţei, între Grozăveşti şi Ciurel şi s-au reparat malurile. Toate acestea au făcut că la sfârşitul mandatului lui Delavrancea, apa consumată de bucureşteni să fie curată, limpede şi potabilă şi să scadă mortalitatea pentru febră tifoidă, povesteşte istoricul Cătălin Petruţ Fudulu.
Totodată, pentru a fi sigur că oraşul va rămâne curat, după salubrizarea forţată făcută de el, Delavrancea a introdus obligativitatea abonamentului la ridicarea gunoiului, până atunci acesta fiind facultativ, iar la 40 la sută dintre bucureşteni li se ridica gunoiul fără să plătească. Tot în perioada mandatului său s-au înfiinţat abatoarele pentru vite mici porci, oi, miei, capre, animale ce erau tăiate până atunci în curţile oamenilor, întreţinând un pericol permanent pentru sănătatea oamenilor.

BDV4

Delavrancea nu a uitat nici cultura. El a sprijinit cu fonduri tipărirea Istoriei Bucureştilor a lui Ionescu Gion şi l-a pus pe I.L. Caragiale să redacteze un raport cu divertismentele artistice populare, în care acesta din urmă a propus construirea unui teatru popular. A înfiinţat o şcoală profesională şi de meserii în care erau primiţi fiii de români săraci pentru a se forma că mici meseriaşi. Mandatul lui Delavrancea a durat aproape doi ani, timp în care şi-a pus amprenta pe capitala ţării într-atât de mult încât să ni-l amintim astăzi nu doar ca pe cel mai remarcabil orator din istorie, ci şi ca primar care avea o adevărată evlavie pentru popor. Aşa cum îl educaseră străbunii săi.

SURSA
PRIMARI DE LEGENDĂ Edilul care a dat liber muncitorilor duminica şi a salubrizat pentru prima dată Capitala.

DICŢIONARUL ÎNŢELEPCIUNII…Abraham Lincoln


lin 1
DICŢIONARUL ÎNŢELEPCIUNII…Abraham Lincoln
Cei care care îi privează pe alţii de libertate, nu merită să fie liberi.
Adevărul este în principiu cea mai bună soluţie împotriva calomniei.
Caracterul este precum un copac, iar reputaţia precum umbra lui. Umbra este ceea ce credem despre el, dar copacul este cel adevărat.
Aproape toţi oamenii rezistă nenorocirilor. Dacă vrei să testezi cu adevărat caracterul unui om, dă-i putere.
Poţi să păcăleşti câţiva oameni tot timpul şi toţi oamenii o perioadă, dar nu poţi să păcăleşti toţi oamenii tot timpul.
Libertatea nu este dreptul de a face ceea ce vrem, ci ceea ce se cuvine.
Poţi să te plângi că tufele cu trandafiri au spini, sau poţi să te bucuri că tufele cu spini au trandafiri.
lin9
149 de ani de la moartea celui care a reusit să ocupe prima pozitie şi să-şi graveze pentru totdeauna cu litere de aur numele în istoria SUA, devenind cel mai bun Presedinte pe care l-au avut SUA vreodată.
O caracteristică esentială care îi diferentiază pe oamenii de succes de cei mediocri este dată de felul în care tratează esecurile. Astfel, pe oamenii obisnuiti eşecurile îi descurajează, îi doboară, îi fac să renunţe la visurile lor şi să le abandoneze. Pe oamenii de succes însă, eşecurile îi determină să înceapă din nou, de data aceasta mai înţelept.
Numeroase persoane de succes au avut parte de multe esecuri si infrangeri, inainte de a cunoaste marele succes. Printre oamenii de succes care au esuat de foarte multe ori inainte de a invinge, se numara si Abraham Lincoln – al 16-lea Presedinte al SUA.
Este nelipsit din orice top al omenilor de succes. Abraham Lincoln ramane – la un secol si jumatate de la trecerea sa la cele vesnice – unul dintre cei mai admirati oameni de pe planeta. Viata sa plina de obstacole, esecuri, dar si realizari notabile, fascineaza si azi pe oamenii din intreaga lume. Forta sa deosebita de a se “ridica”, ori de cate ori soarta ii dadea cate o “lovitura”, impresioneaza pe oricine.
Povestea lui de succes este una incredibila. Nascut 12 februarie 1809, intr-o ferma modesta din Kentucky. cand avea 7 ani, familia sa si-a pierdut toate proprietatile.
Intr-o familie saraca de fermieri, din parinti analfabeti, pierzandu-si mama cand avea 9 ani, a fost nevoit să muncească din greu încă din copilarie pentru a-si ajuta familia.
Si-a pierdut sora mai mare (care a avut grija de el de când le-au murit mama şi până ce tatăl lor s-a recăsătorit), când el avea 19 ani.
La 23 de ani, a esuat in afaceri – desi economia inflorea in regiune, magazinul pe care l-a cumparat pe credit a dat faliment.La 26 de ani, si-a pierdut prima iubita, Anne Rutledge.
A inceput să studieze – de unul singur – Dreptul, citind cărţi de Drept.
A fost admis în avocatură la 27 de ani şi a devenit un avocat de succes, fiind celebru pentru isteţimea sa.
lin2
La 33 de ani s-a căsătorit cu Mary Todd, fiica unei familii înstărite, deţinătoare de sclavi. Si-a pierdut 3 fii (din cei 4 pe care i-a avut), care au murit de tineri, la varstele de 4, 12, respectiv 18 ani, motiv pentru care Abraham Lincoln si sotia sa au sufe
lin3
La 51 de ani (in 1860), a fost ales al 16-lea Presedinte al SUA; a fost primul presedinte din Partidul Republican. In sfarsit, anii lungi de perseverenta si munca asidua i-au fost rasplatiti. In 1864, la 55 de ani, Abraham Lincoln a fost ales Presedinte al SUA, pentru al 2-lea mandat. In acest al doilea mandat, Abraham Lincoln a inceput sa reconstruiasca Uniunea, sa “vindece ranile” natiunii si sa instaureze pacea.
lin6
Din nefericire, Abraham Lincoln nu a mai apucat sa-si duca la bun sfarsit planul de refacere a natiunii, deoarece, la doar 5 zile de la capitularea definitiva a confederatilor, pe 14 aprilie 1865, a fost asasinat – in timp ce participa la o piesa de teatru – de un actor simpatizant al Confederatiei. Abraham Lincoln a murit a doua zi, pe 15 aprilie 1865.
lin7
Cel mai fascinant aspect al povestii de succes a lui Abraham Lincoln este faptul ca acesta a esuat de foarte multe ori, dar nu a renuntat, ci a continuat sa “lupte” de fiecare data, in ciuda circumstantelor nefavorabile. De aceea, Abraham Lincoln a devenit un adevarat simbol al perseverentei.
lin4
A fost toata viata un autodidact pasionat si “infometat” de invatatura – a regretat toata viata faptul ca nu a beneficiat decat de foarte putina educatie formala, de aceea s-a auto-educat si a fost un cititor pasionat, citind si invatand din orice carte pe care o putea obtine, studiind singur de la matematica, la literatura si drept. Desi ambii sai parinti erau aproape analfabeti, mama lui vitrega l-a indemnat sa citeasca. Din cauza ca in statul in care a crescut (Indiana) se gaseau carti foarte greu, Abraham Lincoln mergea kilometri intregi pentru a imprumuta o carte. In timpul Razboiului Civil, pentru a putea comanda mai eficient armata Uniunii, a studiat singur carti militare.
A muncit – si fizic, nu doar intelectual – foarte mult. Cand era mic copil, atunci cand isi termina munca la ferma in care a crescut, mergea pe jos 3 kilometri pana la scoala, pentru a invata sa citeasca, sa scrie si sa faca calcule aritmetice. Tot cand era mic, pentru a-si ajuta familia, lucra la fermele vecinilor. A lucrat si ca taietor de lemne, a construit garduri feroviare, a fost vanzator si sef de posta.
Dale Carnegie, renumitul autor de literatura motivationala, a fost un mare admirator al lui Abraham Lincoln, caruia i-a scris biografia in cartea “Lincoln the Unknown“. Din aceasta carte aflam ca Abraham Lincoln era un om cu un suflet nobil, cu mult bun-simt, foarte bland, smerit, generos, amabil, rabdator, dar totodata si foarte curajos si cu multa tarie de caracter, deosebit de perseverent, care, desi avea totul impotriva lui, a reusit sa invinga toate obstacolele pentru a-si servi tara. A fost un om care a suferit foarte mult in viata, in principal din cauza mariajului sau nefericit.
Si in cartea “Lasa grijile, incepe sa traiesti“, Dale Carnegie il da ca exemplu pe Abraham Lincoln, evocandu-i integritatea si corectitudinea. Aflam ca Abraham Lincoln era atat de corect, incat “nu i-a judecat niciodata pe oameni in functie de faptul daca ii placeau sau nu. Daca un om il defaima sau il trata rau, dar era cel mai potrivit pentru un anume post, Abraham Lincoln ii dadea postul ca si cum l-ar fi dat unui prieten.” Nu a dat niciodata pe cineva la o parte pentru ca ii era adversar sau pentru ca nu il placea.
Dale Carnegie ne mai dezvaluie si un alt aspect al personalitatii lui Abraham Lincoln: era un om foarte intelept, intelegator si iertator. Desi a fost insultat chiar de cativa dintre oamenii pe care ii numise in pozitii inalte, Abraham Lincoln nu se supara pe ei, ci ii intelegea si ii ierta, deoarece era de parere ca “nimeni nu trebuie elogiat pentru ce-a facut, ori cenzurat pentru ceea ce a facut sau n-a facut, intrucat suntem toti copiii conditiilor, imprejurarilor, mediului, educatiei, ai obiceiurilor deprinse si ai ereditatii, care fac din oameni ceea ce sunt si vor fi vesnic.”
Visul de-o viata al lui Abraham Lincoln a fost sa aboleasca sclavia si sa mentina unite SUA (statele din Sud si din Nord).
lin5
A fost in stare sa mentina unita o natiune divizata (statele din Nord si cele din Sud), intr-o perioada foarte dificila (dupa Razboiul de Secesiune).
A condus statele din Nord in victoria din Razboiul Civil.
I se mai spunea “Abe Lincoln“; a fost supranumit “Honest Abe” (i.e. “Abe cel cinstit”) – datorita corectitudinii si integritatii sale – si “The Great Emancipator” (i.e. “Marele Eliberator”) – deoarece a eliberat pentru totdeauna afro-americanii din lanturile sclaviei.
Discursurile sale memorabile sunt: Proclamatia de Emancipare (prin care era abolita sclavia), “Casa Divizata” – in care prezinta pericolul desfacerii Uniunii datorita sclaviei, discurs ce a declansat cele 7 Dezbateri Lincoln-Douglas – cele mai celebre din istoria SUA, Discursul de la Gettysburg (in care a definit razboiul ca un efort dedicat libertatii oamenilor).
A fost membru al Partidului Republican, dar a fost si un nationalist, a militat pentru libertate si traditie, si a fost devotat principiilor Parintilor Fondatori ai SUA.
A favorizat modernizarea economica, afacerile, bancile, imbunatatirile interne (mai ales caile ferate) si a incurajat urbanizarea.

“Ingrijorarea mea nu este că ai putea eşua, ci că ai putea fi mulţumit cu eşecul tău.” Abraham Lincoln
pagina Lia Neamt cluj 2014

DICŢIONARUL ÎNŢELEPCIUNII…EMILE ZOLA


z6

Murim câte puţin în fiecare zi, trebuie să ne obişnuim cu asta.
Dragostea e ca rândunelele, poartă noroc casei unde se aciuează.
Fericirea nu poate fi cumpărată cu bani, iar dragostea nu poate fi dobândită cu forţa.
Când lacrimile curg dintr-o rană primită în inimă, brazdele pe care le sapă sunt frumoase şi nobile.
Libertatea este una şi indivizibilă; nu poate fi trăită în felii şi distribuită în raţii, ca o pomană.

Z4

174 de ani de la nasterea scriitorului..

Émile Zola ă fost un om eminamente social, multiplicându-si amicitiile de toate tipurile si din toate mediile, dar evitând în acelasi timp mondenitatea. Pasionat în general de viata tuturor semenilor lui, scriitorul privilegiază totusi prieteniile artistice si literare si le evită pe cele politice.
Născut la Paris, fiu al unui inginer italian, Émile Zola si-a petrecut copilăria în Aix-en-Provence si a învătat la Colegiul Bourbon.
Tatăl său, inginer al lucrărilor publice, fost ofiter subaltern italian, participă la licitatia pentru constructia unui sistem de furnizare a apei potabile de la muntele Sainte-Victoire către Aix-en-Provence. Obtine contractul la 19 aprilie 1843 si se mută cu familia în Aix-en-Provence. Odată semnată concesiunea în 1844, François Zola creează cu partenerii financiari societatea de apă-canal Zola. Lucrările încep în 1847, dar François Zola moare în acelasi an ca urmare a unei pneumonii. Barajul Zola din Aix-en-Provence, pus în functiune în 1854 îi poartă încă numele.
După moartea lui François Zola, creditorii actionează în justitie societatea de apă-canal. În 1851, doamna Aubert pleacă la Paris cu fiul ei pentru a se apăra în fata instantei împotriva lui Jules Migeon si a creditorilor care îsi dispută societatea. În 1852, la tribunalul de comert din Aix-en-Provence, creditorii obtin falimentul societătii de apă-canal. La data de 10 mai 1853, societatea este supusă licitatiei si este recumpărată de creditori, care îi schimbă numele în Migeon et Compagnie.
Émilie Aubert, mama lui Émile, complet falită, se ocupă de cresterea orfanului împreuna cu bunica lui, Henriette Aubert. Rămânând până la moarte (1880) aproape de fiul ei, ea a influentat puternic opera si viata de zi cu zi a lui Zola.
La scoală, în Aix-en-Provence, Émile leagă o strânsă prietenie cu Jean-Baptistin Baille si mai ales cu Paul Cézanne care rămâne prietenul lui apropiat până în 1886. Cel din urmă îl initiază în arta grafică, în special în pictură.

Z3

La vârsta de 18 ani s-a întors la Paris unde a studiat la Liceul Saint-Louis. Tineretea sa a fost marcată de lipsuri materiale severe. După ce a lucrat ca functionar la Librăria Hachette, a început să scrie articole periodice de critică artistică, precum si comentarii politice pentru diverse ziare din Paris si Nordul Frantei.
Émile Zola părăseste Aix în 1858 și i se alătură mamei sale la Paris, unde trăieste în conditii modeste, în speranta obtinerii succesului. Treptat, Zola îsi constituie un mic cerc de prieteni, majoritatea originari din Aix-en-Provence.
Émile Zola ratează de două ori bacalaureatul în 1859 si abandonează studiile. Aceste esecuri îl marchează profund pe tânărul disperat că si-a dezamăgit mama. Este constient că fără diplomă va avea de înfuntat grave dificultăti materiale.
Prima iubire a lui Zola se numeste Berthe, o prostituată de care se îndrăgosteste nebuneste în timpul iernii 1860-1861. Prin intermediul ei, încearcă să iasă din rutina cotidiană si să recapete pofta de muncă, dar idealismul său se loveste de realitatea dură a mahalalelor pariziene. Din acest esec reuseste totusi să extragă substanta pentru primul său roman Confesiunea lui Claude (La confession de Claude).

Z5
La sfârsitul anului 1864, Zola face cunostintă cu Éléonore-Alexandrine Meley, viitoarea sa sotie, care se autointitulează si Gabrielle. Acest prenume ar fi fost al fiicei sale naturale, pe care a fost fortată la saptesprezece ani să o abandoneze Asistentei publice. După nuntă, Alexandrine i-a dezvăluit cu sigurantă lui Zola întunecatul secret
În anul 1865, Zola îsi părăseste mama si se mută cu sotia în cartierul Batignolles, pe partea dreaptă a Senei, în apropiere de Montmartre, sectorul unde se situează principalele organe de presă. Reticentele mamei lui Zola au întârziat cu cinci ani oficializarea căsătoriei. Este de asemenea o perioadă de sărăcie, în care Alexandrine este obligată să îndeplinească diverse munci pentru a reusi să se întretină.
Pe plan personal, căsătoria cu Alexandrine este celebrată într-un final la data de 31 mai 1870 la primăria arondismentului al XVII-lea, în ajunul conflictului franco-prusac. Alexandrine reprezintă un sprijin indispensabil în timpul numeroaselor momente de incertitudine ale scriitorului. El îi va fi recunoscător mereu pentru aceasta.
În 1888, când Zola, aflat în pragul vârstei de cincizeci de ani, îsi pune întrebări asupra sensului existentei sale, viata sa se transformă într-un mod drastic. Chiar el îi mărturisise lui Goncourt următoarele: „Sotia mea nu este aici … Ei bine, nu-mi stă în fire să trec pe lângă o fată tânără ca cea de aici, fără să-mi zic: « Oare nu se merită mai mult ca o carte”? »
În acest an, Jeanne Rozerot, o tânără femeie de 21 de ani este angajată de Alexandrine Zola pentru a intra în serviciul lui Zola la casa acestuia din Médan. Alexandrine o adoră pe tânăra fată, care este spălătoreasă cum si ea a fost odată. Originară din Morvan, orfană de mamă, Jeanne vine la Paris pentru a se căpătui. Ea le tine companie sotilor Zola la sfârsitul verii, în timpul vacantei cuplului la Royan. Romancierul se îndrăgosteste nebuneste de Jeanne imediat. Émile nutreste pentru ea o iubire cu atât mai puternică cu cât tânăra îi dăruieste copiii pe care nu i-a putut avea niciodată cu sotia sa Alexandrine: un băiat si o fată.

Z2
Jeanne îi va creste pe Denise, născută în 1889, si Jacques, născut în 1891, în cultul tatălui lor. Totusi, acesta nu îsi va părăsi tovarăsa din tinerete. Idila este secretă timp de trei ani, doar trei prieteni apropiati ai scriitorului fiind la curent cu ea. Zola o instalează pe noua sa metresă într-un apartament parizian si îi închiriează o casă de vacantă la Verneuil, în apropiere de Médan. Între Verneuil si Médan se poate deplasa cu usurintă cu ajutorul bicicletei.

z8
Alexandrine Zola află de infidelitatea sotului în luna noiembrie 1891, iar existenta celor doi copii îi este adusă la cunostintă probabil prin intermediul unei scrisori anonime. Criza cuplului se agravează până când se ajunge la un pas de divort. Totusi, după trei ani de secrete si minciuni, totul vine ca o usurare pentru romancier. Primind asigurarea că sotul nu o va abandona niciodată, Alexandrine se resemnează, iar Jeanne îsi acceptă statutul de femme cachée (femeie ascunsă). Alexandrine se va ocupa chiar de cresterea copiilor, le oferă cadouri, uneori îi scoate la plimbare, oferindu-le o dragoste maternă de care ea însăsi a fost privată. La moartea scriitorului, ea îi recunoaste oficial pe cei doi copii, astfel încât acestia pot purta numele tatălui.

z7
Zola încearcă asadar, să îsi organizeze viata dublă într-o oarecare măsură, împărțind-și timpul între Alexandrine si Jeanne. În iulie 1894, scrie: „Nu sunt fericit. Acest partaj, această viată dublă pe care sunt fortat să o trăiesc mă va aduce într-un final la disperare. Am avut visul de a face pe toată lumea din jurul meu fericită, dar văd bine că asa ceva este imposibil”.

z9
La 29 septembrie 1902, după ce se întoarce din Médan unde si-a petrecut vara, Émile Zola se asfixiază în timpul noptii împreună cu sotia sa Alexandrine, din cauza combustiei lente a unui foc acoperit din semineul camerei lor, în apartamentul de pe rue de Bruxelles (Paris, arondismentul al IX-lea). La sosirea medicilor nu mai rămâne nimic de făcut. Émile Zola decedează oficial la ora 10 dimineata, cauza fiind intoxicatia cu monoxid de carbon. Cu toate acestea, sotia lui supravietuieste.
Moartea scriitorului este cel mai probabil accidentală, dar tinând cont de numărul inamicilor lui Zola (în special anti-dreyfusarzii), teza asasinatului sau a „festei răutăcioase care a scăpat de sub control” nu a fost niciodată abandonată. După moartea lui, politia desfăsoară o anchetă, dar nu se ajunge la nicio probă.
Impactul mortii lui Émile Zola este imens. Presa devine ecoul emotiei care cuprinde o întreagă populatie. Exceptie face doar presa nationalistă si antisemită, care exultă – ziarul La Libre Parole (Cuvântul liber) titrează: Scenă naturalistă : Zola mort prin asfixiere. Emotia cuprinde si tări străine unde numeroase ceremonii au loc în memoria scriitorului francez, iar presa germană, britanică, americană reflectă fenomenul din plin. Omagiul este international. La ceremonia înmormântării, Anatole France, care a insistat să amintească toate aspectele legate de scriitor, inclusiv lupta sa pentru dreptate, declară A fost un moment al constiintei umane. O delegatie de mineri din Denain însoteste cortegiul scandând „Germinal, Germinal!”.
Cenusa lui Zola este transferată la Panteonul din Paris la data de 4 iunie 1908. La sfârsitul ceremoniei de la Panthéon, un jurnalist anti-dreyfusard, Louis Grégori, trage un foc de revolver asupra lui Alfred Dreyfus, care nu este decât rănit usor la brat

Controversat de la bun început, el nu si-a ascuns dispretul fată de împăratul Napoleon al III-lea al Frantei, care s-a folosit de a doua revolutie franceză ca de un vehicul pentru a accede la putere.
Zola si-a riscat cariera, libertatea si chiar viata pe 13 ianuarie 1898 când manifestul său J’acusse (Acuz!) a fost publicat pe prima pagină a cotidianului parizian L’Aurore, condus de Ernest Vaughan si Georges Clemenceau.

ZOLA1

Articolul, formulat ca o scrisoare deschisă către presedintele republicii Félix Faure, acuza guvernul francez de antisemitism si invoca grave erori judiciare în cazul căpitanului evreu Alfred Dreyfus, încarcerat pe nedrept pentru spionaj în Insula Diavolului. Zola a fost judecat pentru calomnie si condamnat la închisoare, dar a reusit să evite pedeapsa exilându-se în Anglia. Datorită scriitorului, Afacerea Dreyfus a căpătat în scurt timp o dimensiune natională, împărtind societatea între sustinătorii armatei reactionare sau ai bisericii si dreyfusarzii liberali si reformisti. Pentru cei din urmă, Zola a devenit un far călăuzitor si un simbol al dreptătii. Cuvintele sale, „Adevărul este în mars si nimic nu-l va opri”, au rămas emblematice.

SURSA
• Isabelle Delamotte, Le roman de Jeanne, 2009
• Becker et al, Dictionnaire d’Émile Zola, p. 110,377 ,408-409
• H. Mitterand, Biographie d’Émile Zola Vol 2, L’homme de Germinal, p. 1062
« Je ne suis pas heureux. Ce partage, cette vie double que je suis forcé de vivre finissent par me désespérer. J’avais fait le rêve de rendre tout le monde heureux autour de moi, mais je vois bien que cela est impossible. » Lettre à H. Céard du 17 juillet 1894

 

pagina Lia Neamt cluj 2014

DICŢIONARUL ÎNŢELEPCIUNII…ESCHIL (Aeschyles)


eschil 0

Măsura este supremul bun.
Tiranul proaspăt apasă greu.
Cine nu e invidiat, nu e fericit
Greşeşte şi cel mai înţelelept dintre înţelepţi.
Nu-ţi dori să pari cel mai bun, ci să fii cel mai bun!
Cel ce loveşte va fi lovit, cel ce ucide va ispăşi.
Grea povară mai e şi omul nerod cu noroc.
Muritorii obişnuiesc să dea mai tare cu piciorul în cel căzut.
Nici un muritor nu trece prin viaţă neatins, fără să plătească.
Dacă torni ulei şi oţet în acelaşi vas, poţi să spui că cele două elemente sunt „duşmani”, nu „prieteni”
Există timpuri când frica este un lucru bun. Ea trebuie să îşi păstreze locul de veghe numai sub stăpânirea inimii.

eschil2
Pentru greci Eschil a fost si rămâne unul dintre marii oameni pe care i-a avut natiunea. Născut in anul 525 i.Hr., Eschil si-a demonstrat curajul si îndemanârea în luptele împotriva persilor de la Marathon (490 i.Hr.) si Salamina ((480 i.Hr.) pentru ca în timp de pace să îşi dedice viata filozofiei si teatrului, fiind considerat parintele tragediei clasice greceşti.
Născut la Eleusis, în apropierea sanctuarului, în anul 525 î. Hr., Eschil (Aischylos), fiul lui Euphorion, era fără îndoială educat în spirit religios, iniţiat în mistere¬le eleusine, devenite sărbătoare importantă nu numai la Atena, ci în întreaga Grecie. Când Eleusis s-a unit cu Atena, probabil în veacul al VII-lea î. Hr., cultul eleusin fusese ridicat la nivelul unui cult de stat. Datele biografice cunoscute sunt sumare. Anul naşterii este dedus după inscripţia de pe Marmura din Paros, conform căreia poetul ar fi avut 35 de ani când a participat la bătălia de la Marathon (490). În primul an al secolului al V-lea participase pentru prima dată la un concurs tragic, alături de Choirilos şi Pratinas, dar prima sa victorie avea să vină târziu, în anul 484. Nu se cunoaşte numele tragediei. Şocul trăit de în august – septembrie 480, când Atena este evacuată şi armata persană condusă de Xerxes incendiază Acropole, trebuie să fi fost unul teribil, chiar pentru un bărbat de 45 de ani, fost luptător la Marathon. Ca majoritatea atenienilor, Eschil se refugiază pe insula Salamina şi vede, din golf, cetatea în flăcări. Într-o scolie la „Perşii” din 429, poetul tragic Ion susţine că autorul „Orestiei” ar fi luptat în bătălia din 20 septembrie 480, când flota persană este învinsă de cea a coaliţiei greceşti. Trăsăturile severe specifice generaţiei marathonomahilor dar şi gloria tragică a luptătorilor de la Salamina sunt considerate în mod curent, prin tradiţie, ca principalele caracteristici ale operei lui Eschil, atât cât o putem cunoaşte astăzi, infim dacă socotim că din cele peste 70 de tragedii şi drame satirice s-au păstrat doar şapte, incluse într-o selecţie din epoca alexandrină. Suda (Suidas, în transcrierea literară a numelui grecesc, enciclopedie bizantină datând de la sfârşitul secolului al IX-lea d. Hr. sau din secolul al X-lea) menţionează că Eschil a scris elegii şi 90 de tragedii. Scrierea anonimă „Viaţa lui Aischylos”, aparţinând probabil unui grămătic alexandrin, reţine numărul de 70 de tragedii şi 5 drame satirice.
Eschil ar fi fost de 28 de ori învingător la concursurile tragice. Chiar şi redusă la mai puţin de jumătate (13 victorii, după alte surse), cifra este considerabilă şi vorbeşte de la sine despre popularitatea dramaturgului. În 476 – 475 s-ar fi aflat în Sicilia, invitat la inaugurarea coloniei greceşti Etna. La Siracuza i s-ar fi reprezentat tragedia „Etneenele”, pierdută. E sigur că în martie 472 se joacă la Atena „Perşii”, singura dintre cele păstrate al cărei subiect este istoric, inspirat de evenimentele din 480. Între 471 – 469 Eschil călătoreşte pentru a doua oară în Sicilia, „Perşii”, deja celebră, reprezentându-se la Siracuza. Trilogia tebană („Laios”, „Oedip”, „Cei şapte contra Tebei”, primele două pierdute) primeşte laurii la concursul din 467. După nouă ani, în 458, este premiat pentru „Orestia” („Oresteia”), alcătuită din „Agamemnon”, „Choephorele” („Purtătoarele de prinoase”), „Eumenidele”. Data trilogiei dedicate lui Prometeu („Prometeu înlănţuit”, „Prometeu eliberat”, „Prometeu purtător al focului”) este incertă – poate 457 sau mai devreme. În 472 Eschil prezentase o dramă cu satiri, „Prometeu aprinzător de foc”, adăugată trilogiei din care făcea parte „Perşii”.

eschil
O nouă călătorie în Sicilia avea să fie ultima: Eschil moare la Gela, în sudul Siciliei, în 456. Motivele exilului voluntar rămân necunoscute. Epitaful scris de un contemporan sau poate de Eschil însuşi aminteşte gloria generaţiei luptătorilor de la Marathon:
„Atenianul Aischylos al lui Euphorion zace
stins sub această piatră-n câmpul grânoasei Gela.
Despre tăria şi faima lui poate spune dumbrava
sacră de la Marathon, poate şi medul pletos.”
Legenda morţii a fost pusă în circulaţie de Suda, care nu dă însă multe amănunte. Este posibil, spuneam, ca întâmplarea să aibă o doză de realitate. Eschil ar fi putut fi lovit de o broască ţestoasă dacă luăm în considerare comportamentul unei specii de vultur, aşa-numitul vultur bărbos, gipaet sau zăgan (Gypaetus barbatus), care se hrăneşte cu oase, tendoane, ligamente.

vultur

I se mai spune şi „spărgătorul de oase” datorită comportamentului său. Este o pasăre puternică, cu aripile deschise poate măsura aproape 3 metri şi cântăreşte circa 5-6 kg. Îşi ia prada, de preferinţă oase lungi, se ridică până la 100 de metri înălţime, după care ocheşte o piatră sau un teren pietros şi dă drumul osului pentru a-l sparge şi a putea astfel înghiţi fragmentele de os. Trebuie să recunoaştem caracterul senzaţional al acestui comportament absolut real. Nu este însă de mirare, natura depăşind de multe ori imaginaţia. Cum se cunoaşte amănuntul că Eschil era chel, de la înălţime vulturul i-ar fi putut confunda capul cu o piatră şi ar fi lansat preţioasa pradă, carapacea de broască ţestoasă. Şi astfel legenda ar avea o explicaţie raţională, nici ea lipsită de senzaţional.

broaste
Simbolismul cosmic al broaştei ţestoase, considerată în Extremul Orient o imagine a universului, nu este foarte îndepărtat de accepţia pe care i-o dădeau vechii greci şi romani. Pentru Pliniu cel bătrân, carnea de broască ţestoasă era un leac salvator împotriva tuturor otrăvurilor şi farmecelor.
Într-un imn homeric către Hermes, zeul se adresează fiinţei simbolice: „Salut, făptură dragă, soaţa ospeţelor, părtaşa horei. Ivirea ta mă fericeşte. De unde vii tu, jucărie, smălţată carapace? Oare eşti o ţestoasă de la munte? Acum te duc la mine acasă. Îţi vei vădi curând folosul, nu-i voi purta dispreţ. Sunt primul pe care-l vei sluji cu sârg. O duci mai bine înăuntru, că statu-afară nu prieşte. Cât vei trăi, ţi-e dat a pune pe fugă farmecele rele. Iar dacă moartea te-o răpune, vei şti să cânţi cu măiestrie.”

sursa Costin Tuchilă Istorii mai puţin ştiute: Moartea lui Eschil

pagina Lia Neamt cluj 2014

DICŢIONARUL ÎNŢELEPCIUNII…CONFUCIUS


confucius 2

Nu folosi tunul ca să omori un ţânţar!
Cercetează trecutul dacă vrei să prezici viitorul.
Modestia este fundaţia solidă a tuturor virtuţilor.
Nu te ruşina de greşelile tale, transformându-le în crime
Adevăratul defect este să ai defecte şi să nu le îndrepţi.
Fericirea aparţine celor care ştiu să o facă să aştepte.
Întotdeauna într-o situaţie dificilă există cel puţin o şansă de a învinge.
Există trei lucruri pe care, pare-se, nu le pot realiza după maniera omului ideal: virtutea fără incertitudine, înţelepciunea fără îndoieli şi curajul lipsit de teamă.

cf1
Cel care este stăpânul minţii sale este stăpânul Universului.
Cea mai mare dovadă de dragoste pe care o putem da unei girafe este de a-i tricota un fular.
Proştii se plâng că nu sunt cunoscuţi de suficient de mulţi oameni. Înţelepţii se plâng că nu cunosc suficient de mult oamenii.
Fără a cunoaşte puterea cuvintelor este imposibil să cunoşti oamenii.
Căutarea avantajelor mărunte împiedică realizarea acţiunilor măreţe.
Omului îi trebuie doi ani să înveţe să vorbească şi o viaţă să înveţe să tacă.
Spune-mi şi voi uita, arată-mi şi poate îmi voi aduce aminte, implică-mă şi voi înţelege!
Nu te plânge de zăpada de pe acoperişul vecinului când nici pragul uşii tale nu este curat.
Când vezi un om bun, gândeşte-te să-l întreci: când vezi un om rău, cercetează-ţi inima.

cf4

Numai în toiul iernii geroase îţi dai seama că pinii şi chiparoşii nu-şi leapadă frunzele odată cu ceilalţi copaci.
Cea mai mare glorie nu o dobândeşti atunci când nu eşti doborât niciodată, ci atunci când te ridici după ce ai căzut.
Trebuie să ştii să perseverezi pentru a ajunge la echilibru. Trebuie să fii echilibrat pentru a avea posibilitatea să examinezi cu calm şi limpezime. Trebuie să examinezi cu calm şi vedere clară pentru a ajunge la linişte, la încredere. Trebuie să fi obţinut liniştirea, încrederea, pentru a putea discerne esenţialul lucrurilor. Când se discerne esenţialul lucrurilor, se poate atinge scopul.

Momentul apariţiei lui Kong-zi (Confucius) pe scena istorică, în secolul al VI-lea a.Hr., a însemnat debutul unei tradiţii filozofice care a dominat cultura chineză sute de ani, precum şi al unei influenţe covârşitoare asupra tuturor compartimentelor gândirii chineze, de la spiritualitate şi etică la medicină şi ştiinţe exacte.
Maestrul (zi sau tzu) nu ne-a lăsat opere scrise, dar ideile, comentariile, interpretările aduse lucrăriloe care constituiau patrimoniul vechii culturi chineze ( Cartea Schimbărilor, Cartea Poeziei, cartea Documentelor, Cartea Ritualurilor, Cartea Muzicii şi Analele Primăverii şi ale Toamnei) au fost adunate de cărte discipolii săi în 20 de cărţi. Încercarea de a-l înţelege pe Confucius este îngreunată atât de absenţa unor documente proprii, cât şi de aglomerarea de legende şi tradiţii în jurul personalităţii sale, unele exaltante, altele denigratoare.
Confucius se pare că s-ar fi născut undeva în anul 551 a.Hr., în micul stat Lu, aflat astăzi în provincia Shantung. Este posibil să fi avut ascendenţă aristocratică, dar conform izvoarelor nu a dus o viaţă îndestulată, dimpotrivă, ceea ce l-a făcut să empatizeze cu oamenii de rând şi să-I desconsiere pe nobilii neinteresaţi decât de menţinerea puterii, care era în esenţă de sorginte militară. Confucius nu era nici el pacifist. Credea că sunt vremuri în care oamenii morali trebuie să intre în acţiune, pentru a nu fi înrobiţi, dar folosindu-se nu atât de forţă, cât de simţul şi puterea dreptăţii. Practic, considera că o armată nu poate lupta suficient de bine dacă soldaţii nu cred în justetea cauzei sale. În plus, afirma adesea că originea nu contează atât de mult ca atitudinea şi comportamentul, astfel că oricine putea aspira să devină un chiin tzu (gentilom).

confucius
Confucius nutrea speranţa reformării lumii. Iniţial ideile sale au prins la un grup restrâns, constituind poate ce ce am putea numi prima şcoală privată chineză, un spaţiu în care scopul principal era cultivarea morală şi intelectuală. Spre deosebire de sistemul tradiţional care antrena în virtutea obedienţei şi supunerii, Confucius îi învăţa pe discipolii săi că trebuie să joace un rol dinamic în guvernarea statului, nu să se rezume la a fi pur şi simplu instrumente ale conducătorului. Educaţia pe care o oferea acesta avea înainte de toate o valoare practică.

Dacă liderii sunt atât de preocupaţi de sacrificiile pentru stramoşi, de ce nu direcţionează interesul şi asupra poporului? Dacă miniştrii se poartă cu curtoazie unul faţă de celălalt, de ce să nu facă la fel cu omul de rând? Fiecare ar trebui privit ca un oaspete important, iar oficialii ar trebui să se poarte faţă de popor ca şi cum ar săvârşi un sacrificiu măreţ. Aşadar, vedem ca ideile sale contravin în mare masură convenţiilor epocii. De fapt, întreaga sa etică se bazează pe concepţia asupra naturii umane, pe care nu o priveşte ca pe o entitate separată de mediul social, la fel cum nici societatea nu este un corp metafizic de sine-stătător. Omul este în esenţă o fiinţă socială, modelat de societate, dar aceasta la rândul său este determinată de comportamentul fiecărui individ în parte. A fi moral înseamnă a participa activ la comunitate. Convenţiile (li) pe care se bazează aceasta sunt fundamentale pentru funcţionarea sa corectă, dar ele trebuie înţelese. Această etică a datoriei, baza moralei individuale, curpinde două virtuţi funadmentale: negarea eului egoist şi acceptarea a aceea ce este drept şi potrivit. Respectarea tradiţiei, simpatia umană, oubirea aproapelui, corectitudinea, probitatea, îndemnul de a face binele nu sunt altceva decât o reflexie a legilor care guvernează universul.
Alt concept important în filozofia este este cel de tao, calea, dar fără conotaţii mistice. Asa cum li înglobează moralitatea şi curtoazie, tao include pe de o parte codul etic individual şi pe de alta guvernământul care să vegheze asupra bunăstării fiecărei fiinţe umane. Respingând loialitatea faţă de nobili, acesta propune loialitatea faţă de principii. În ciuda absentei unei dogme, mulţi confucianişti au sfârşit ca martiri încercând să apere calea propovăduită de maestru, critincându-i pe conducători în numele binelui general. Conducători şi funcţionari buni sunt cei pricepuţi, indiferent de originea lor socială. Discipolilor săi Confucius le cere să apere poporul, să-l ajute, să-l instruiască. Poporul în schimb trebuie să acţioneze şi el potrivit răspunderii şi datoriilor pe care le implică funcţiile sociale.
Ce se remarcă la filozofia confucianistă este lipsa încărcăturii religioase, lipsa misticismului înlocuit de un umanism cât de poate de pragmatic. Nu pretinde deţinerea vreunui adevăr absolut, ci mai degrabă aspiraţia către acesta prin metoda observaţiei şi analizei. Omniscienta şi omnipotenţa universului este înlocuită de bogăţia experientei, selecţia binelui şi urmarea acestuia, pentru atingerea libertăţii şi fericirii după care tinde natura umană.

cf3
Dar cum este această natură umană? În viziunea lui Confucius nici bună, nici rea. Şi aici gânditorul este aproape de concretul existenţei. În primul rând pledează pentru egalitatea oamenilor. În al doilea rând, aceştia doresc fericirea, care de multe ori rămâne doar la stadiul de deziderat. Dacă fericirea este binele şi omul este o fiinţă socială, înseamnă că dacă fiecare s-ar gândi la bunăstarea întregului, sunt mai multe şanse să se atingă o stare generală de bine. În concepţia sa, omul cu adevărat virtuos, când doreşte să obţină succesul, se gândeşte şi la ceilalţi. Pentru ca să se ajungă la această armonie socială absolut necesară este educaţia, larg răspândită pentru ca cei mai pricepuţi să iasă în faţă la guvernare. Învăţătura lui a avut efecte, pentru că aproape jumătate dintre discipoli au reuşit să ajungă în poziţii importante în stat.
Dar amploarea moştenirii sale se întrevede după moartea sa, când treptat doctrina este integrată în ideologia imperială. Chiar şi unii dintre revoluţionarii comunişti îl revendică pentru tradiţia revoluţionară. În vest impactul său este mai mare decât ne închipuim, pentru că acesta devine o figură emblematica în timpul iluminismului. Dacă ar fi să căutăm secretul magnetismului său, cel mai probabil este vorba despre insistenţa asupra supremaţiei valorilor umane. “înţelepciunea constă în a-I înţelege pe ceilalţi, virtutea constă în a-i iubi”.
Încrezându-se în puterea gândirii şi moralei, Confucius credea că umanitatea îşi poate găsi fericirea doar într-o comunitate cooperantă de oameni liberi. Dar libertatea se dobândeşte prin raţiune, gândire critică şi acţiune conform unor principii care să servească şi individul, şi comunitatea. Dogmele îngrădesc adevărul. “Dacă un om nu se întreabă în permanenţă: cum să procedez corect?, atunci nu ştiu ce rost mai are acesta”
pagina Lia Neamt Cluj 2014
sursa
Irina Maria Manea Confucius, Maestrul gândirii chineze. Ce învăţăm de la el?
Herrlee Glessner-Creel, Chinese Thought form Confucius to Maotse-Tung, Chicago, 1953;
Benjamin I. Schwartz, The World of Thought in Ancient China, Harvard, 1985.

 

DICŢIONARUL ÎNŢELEPCIUNII…LUDWIG VAN BEETHOVEN


b1
Omul e mai tare decât soarta şi o poate învinge.
Nu recunosc alt semn al superiorităţii decât bunătatea.
Mă simt fericit ori de câte ori reuşesc să mă ridic deasupra unui obstacol.
Nu există o misiune mai grea decât să te apropii de îndumnezeire mai mult decât alţi oameni şi să răspândeşti razele divine în mijlocul umanităţii.
Povăţuiţi copiii spre virtute; ea singură, şi nu banii, îi poate face fericiţi. Vă spun din experienţă.
Toate artele adevărate sunt un progres moral.
Muzica mea porneşte din inimă şi se adresează inimilor.. trebuie să aducă foc în inimile bărbaţilor şi lacrimi în ochii doamnelor… graiul sufletului. Ea stârneşte în noi, nu instinctele, ci gândurile cele mai profunde… este o revelaţie mai înaltă decât toată înţelepciunea şi filosofia.
cob1
Cine nu s-a simtit uneori singur, extrem de singur, avand  senzatia pierderii oricarei sperante?
Nici cei mai faimosi, bogati si importanti oameni din lume nu sunt scutiti de momente de solitudine si extremă amărăciune.
Este exact ce s-a întâmplat cu unul din cei mai remarcabili compozitori ai tuturor timpurilor, Ludwig Van Beethoven, născut la Bonn, Germania, în 1770 și decedat la Vienna, Austria in 1827.
Beethoven trecea prin una din acele perioade de tristete deplină, sumbre si întunecate. Era foarte trist si deprimat după moartea printului Germaniei, care a fost binefacătorul său si un al doilea tată.
Tânărul compozitor suferea de o mare lipsă de afectiune. Tatăl său, un betivan care obisnuia să îl agreseze fizic, a murit pe străzi din cauza alcoolismului. Mama sa a murit foarte tânără. Fratele său biologic nu l-a ajutat. In plus, simtea că boala i se înrăutătea. Simptomele surditatii începuseră să îl deranjeze, făcându-l nervos si iritabil.
Beethoven putea auzi doar printr-un fel de trompeta introdusă în ureche. Totdeauna purta cu sine un caiet de notite, unde oamenii puteau să scrie si să comunice cu el.
Observând că nimeni nu îl întelegea si nu voia să-l ajute, Beethoven se retragea în sine si evita oamenii. De aceea si-a câstigat faima de mizantrop. Din toate aceste motive, compozitorul a căzut intr-o adâncă depresie. Se și pregatise sufleteste, spunându-si că poate era mai bine pentru el să se sinucidă.
Dar cum nici un copil al Domnului nu este uitat, mâna atât de necesară de ajutor a venit printr-o tânară femeie oarbă care locuia in aceeasi casa unde el se mutase,și care, într-o noapte, i-a spus, tipindu-i la ureche:
„As da orice să văd lumina lunii!”
b2
Ascultând-o, Beethoven a fost mișcat până la lacrimi. La urma urmei, el putea să vadă!!! El putea compune muzica si putea s-o transcrie pe hârtie!
O puternica dorintă de a trăi a revenit în Beethoven si l-a călăuzit să  compună una din cele mai frumoase piese de muzica din toate timpurile: Sonata lunii!

In tema ei principala, melodia imită si seamănă cu pașii înceti ai oamenilor, posibil ai lui Beethoven si ai altora, ducând sicriul printului Germaniei, prietenul, patronul si binefacătorul său.
Uitându-se la cerul luminat de luna argintie și amintindu-si de tânara femeie oarbă si intrebându-se in acelasi timp de motivele mortii dragului său prieten, el a intrat intr-o adâncă meditatie.
Unii invătăcei în muzică spun ca notele care se repetă insistent în tema principală a primei părti a Sonatei, ar putea fi silabele întrebării “de ce“ sau ale unui cuvânt asemănător în limba germana.
Anii de după invingerea tristetii, suferintei si durerii, au venit cu incomparabila „Oda bucuriei” din a sa „Simfonia IX”, capodopera sa , care a încoronat munca de o viată a acestui compozitor. Si-a intrepretat opera prima oara in 1824 dar, fiind total surd, nu a putut auzi aplauzele.
Unul dintre solistii săi l-a întors blând, ca să vadă multimea aplaudând, ovationând si vibrând. Se spune că „Oda bucuriei” exprima gratitudinea lui Beethoven față de viața si de Dumnezeu pentru că nu s-a sinucis.
CALEIDOSCOP 8-08-04
Si toate acestea, mutumită acelei femei tinere oarbe, care l-a inspirat în dorința de a traduce în note muzicale o noapte luminată de lună: razele lunii impletindu-se în dulcile acorduri ale minunat de frumoasei melodii.
Folosindu-si sensibilitatea , Beethoven, compozitorul care nu putea auzi, a conturat prin această minunată melodie, frumusetea unei nopti scăldată de razele lunii, pentru o fată care nu o putea vedea cu ochii săi fizici.

pagina Lia Neamt cluj 2014

 

DICŢIONARUL ÎNŢELEPCIUNII..SOFOCLE


sof1

Dintr-o luptă mică nu rezultă o glorie mare.
Cea dintâi condiţie a fericirii este înţelepciunea.
Omul inteligent judecă cele noi după cele vechi.
Numai timpul îl arată pe cel drept, dar pe cel rău poţi să-l cunoşti şi într-o singură zi.
Nu există pentru oameni un câştig mai mare decât prevederea şi o minte înţeleaptă.
Omul să trăiască făcându-şi prezentul cât mai plăcut căci ziua de mâine se aproprie necunoscută.
Niciodată nu vor fi respectate legile într-un stat unde nu există frică de pedeapsă.
Este un lucru destul de dureros să te uiţi la propriile necazuri şi să ştii că tu ţi le-ai creat.
Este imposibil să cunoşti sufletul, sentimentele şi gândurile cuiva, înainte ca el să exercite vreo dregătorie şi să aplice legile.

sofocle 0
Sofocle spunea că i-a zugrăvit pe oameni asa cum ar trebui să fie, iar Euripide asa cum sunt..
Scriitorul s-a născut în anul 496 î.Hr. în Colonos, cartier mărginas al Atenei, într-o familie înstărită, fiind fiul lui Sofillus, un armurier bogat. Sofocle a beneficiat de educatia specifică tinerilor timpului, initiindu-se în teoria si practica muzicală (profesor i-a fost Lampros, unul dintre cei mai renumiti maestri ai Antichităţii, de la care a învătat arta folosirii instrumentelor muzicale, mai ales a kitharei), în practicarea dansului si a exercitilor fizice (călărie, conducerea carului), căpătând probabil, si unele cunostinte stiintifice.

sofocle2
Sofocle a manifestat din tinerete o puternică pasiune pentru literatură, căutând cu nesat în operele homerice, în tragediile lui Eschil si în folclor răspuns la numeroasele probleme ale timpului său. Tragedia l-a atras nespus, încă de copil participând în corul ce sustinea reprezentările pe scenă ale pieselor înaintasilor săi. În anul 468 i.Hr. s-a prezentat la un concurs la Atena si a obtinut pentru prima dată premiul I, cucerind auditoriul rafinat al cetătii. În cei 60 de ani de creatie cetătenii i-au mai aplaudat de încă 23 de ori victoria la întrecerile dramatice, fără a avea prilejul să-si manifeste compasiunea pentru vreo înfrângere, al cărei gust amar Sofocle nu l-a simtit niciodată.

sofocle1
Cetătenii Atenei – care l-au onorat cu importante functii politice si militare, îl cinsteau pe Sofocle în mod deosebit pentru înaltul său spirit cetătenesc. Amintirile tiraniei mai stăruiau în mintea oamenilor, când Sofocle înfiera tirania personificată în figura lui Creon din „Antigona”. Totodată,poetul îi prevenea pe concetătenii săi să nu se lase târâti de demagogi în haosul anarhiei. Apoi, Sofocle denunta goana după avutie si puterea de coruptie a banului:
Dar pofta de câstiguri
Pe multi bărbati îi duce adesea la pieire…
Căci nici o rânduială n-a dat un rod în lume
Asa de rău ca banul: el pustieste-orase
Pe oameni îi goneste din casă: el învată
Pe cei curati la suflet să-si îndrepteze mintea
Spre fapte rusinoase. Tot banul e acela
Ce-a arătat la oameni puterea vicleniei,
Si pentru orice faptă – nimica sfânt să n-aibă
pagina Lia Neamt Cluj 2014