Povestea de iubire dintre Vasile Alecsandri şi Elena Negri.


D3

Privind fără încetare
Prostia omenească,
De lung urât cuprinsă,
Eternitatea cască!
Omul e o taină, viaţa lui un vis.
Ai vrut să ucizi legea? Mori! Legea te ucide!
Banul este cea mai sigură piatră de încercare a firii omeneşti.
O limpede picătură de rouă reflectă mai mult cer decât pământul.

elena2

Mă mir cum de nu s-a gândit nimeni să ecranizeze povestea de amor dintre Vasile Alecsandri şi Elena Negri. El tânăr, bogat, cu spirit de poet, ea luminoasă şi plăpândă ca o lumânare ce abia mai pâlpâie.”. femeile s-ar îmbufna fiindcă unghiile nu li s-ar înconvoaia rapid ca la pisici, să-şi înţepe bărbaţii imobili în faţa scenelor de romantism legănat de gondolele veneţiene – tu pe mine nu m-ai iubit niciodată!”
Povestea de dragoste dintre cei doi e ca un fulg dolofan din prima ninsoare ce ţi se strecoară cătinel-cătinel până jos, sub fularul ce acoperă partea încălzită a cefei: e drăgălaş în vânzoleala lui jucăuşă, însă… brrr!… sfîrşeşte prin a-ţi da fiori.
Soră a lui Costache Negri, prieten loial al lui Alecsandri, Elena îl cunoaşte pe poet în atmosfera de sărbătoare şi huzur tineresc de la Mânjina. Proaspăt divorţată, cu ochi negri mari şi scăpărători, de adolescent adulmecând poftele vieţii, femeia îşi împrăştie farmecele spre poet precum pescarul plasa peste un banc de peşti. Alecsandri e prins iremediabil în mrejele dragostei şi răscolit în toate-i rezervele sufleteşti: „Un drăcuşor plin de duh, încântător, ironic; fire bogată, generoasă, sensibilă; – scria Alecsandri – inimă de înger, închipuire arzătoare şi nobilă”. Iubirea lor îşi va găsi însă desăvîrşirea într-un loc departe de sindrofiile bucolice de la Mânjina, printre pieţe pline de porumbei, gondole şi palate mustind a şoapte de curtezane şi prinţi gustând din păcat – Veneţia.
Fiindcă era grav bolnavă de piept, la recomandarea medicilor să schimbe clima, Elena pleacă în august 1846 în Italia, înţelegîndu-se cu poetul s-o urmeze, însă pe un traseu diferit, ca să nu stârnească bârfă. Din jurnalul poetului, aflăm că locul de întîlnire al celor doi fugari este Trieste, moment în care Alecsandri se lasă copleşit de emoţiile şi reveriile dureroasei despărţiri. În aşteptarea ei, Alecsandri măsoară „camera în lung şi-n lat ca un nebun”, iar momentul revederii este mai mult decît pasional: „Mă duc în camera ei şi o strâng la piept cu toată căldura unei iubiri răscolite de o despărţire de două îndelungate luni… Fericirea noastră începe. N. a sosit la orele două, obosită şi suferindă. Cu toate acestea, mîngâierele şi fericirea de a ne revedea după o despărţire atât de îndelungată o însănătoşesc pe dată”.

elena 1

VENEŢIA. Cei doi închiriază un apartament în Palatul Benzon, pe Canal Grande, iar bucuria traiului în comun, ca de început de lună de miere, îi face să guste din nimicurile cotidiene precum copiii dintr-un miez de pepene dulce. Elena face dulceaţă şi cafea turcească, poetul merge după cele trebuincioase în dosul Pieţei San-Marco. Ca toţi îndrăgostiţii, sfidează programul standard de viaţă şi îşi oferă mici supeuri la orele două noaptea, când lumea obişnuită doarme. Zilele sunt condimentate cu „convorbiri lungi şi dulci (…) trecând de la subiectul cel mai serios la nimicurile cele mai nebuneşti, de la analiza cea mai sceptică asupra sentimentelor omeneşti la expresiile cele mai concrete şi mai mîngîietoare ale dragostei noastre, de la amintiri triste sau vesele din trecutul nostru la făgăduieli luminoase pentru viitorul nostru, şi acestea, când şezând ghemuiţi pe canapea, când plimbîndu-ne prin cameră, când alergând în jurul mobilelor, ca nişte copii de şcoală. Dar este curios că, tot vorbind, alergând, râzând, ne apropiem mereu, pe nesimţite, unul de celălalt, şi când ne trezim, mă pomenesc ţinând maimuţica pe genunchii mei şi îmbrăţişîndu-ne instinctiv, fără să ne dăm seama, tot restul discuţiei noastre. Un cuvânt şi o sărutare: iată deviza convorbirilor noastre”.

b91

HOINĂRELI, HOINĂRELI. Se plimbă cu gondola, străbat ore întregi, ca apucaţii, străzile întortocheate, storcând ca pe burete clipele de reverie trăite împreună şi rămânând inerţi în faţa forfotei şi boemiei oraşului. Nu simt nevoia de vizite, de corespondenţe sau de prezenţa celui mai neînsemnat intrus. Alecsandri scrie în jurnal: „Aşteptaţi, deci, doamnelor şi domnilor, vi se va face cinstea să vi se răspundă mai târziu! Deocamdată, condeiul şi toate dichisurile biroului ne sunt urâte; cu toată dragostea pe care v-o purtăm, nu avem nici un minut disponibil pentru dumneavoastră! Toate clipele ne sunt ocupate cu nebuniile şi menajul nostru! Aşa încât, binevoiţi şi aşteptaţi!”. Timpul trece în funcţie de toanele iubirii, cu zile ploioase şi stări prăpăstios-melancolice metamorfozate brusc, de un gest aparent neînsemnat, în exaltări inocente. „Prima noastră lună a trecut cu o aşa repeziciune, încît de-abia am găsit timpul, în treizeci de zile, să mergem de două ori în grădinile publice, să intrăm de două ori în Biserica San Marco şi să vizităm în treacăt Biserica San Salvator şi muzeul de antichităţi, situat vizavi”. În cea de-a doua lună, Alecsandri notează că Elena ar aştepta un copil. „N. îi dăruieşte numele cele mai alintătoare şi plânge vorbind despre el. Îşi însuşeşte aşa de mult acest gând, încât crede uneori că îl ţine chiar de-adevărat în braţele sale, îl leagănă cu dragoste la sânul ei, cântă nani şi eu, privind-o, simt că îmi dau lacrimile. Cerul ne mai datorează şi acest har, nu pentru a întregi fericirea noastră, căci ea e deplină, dar pentru a uni iubirile noastre într-un sentiment unic, care ar face din copilul nostru fiinţa cea mai fericită din lume”.

MT1

MÂNGÂIERI
„Mă duc în camera ei şi o strâng la piept cu toată căldura unei iubiri răscolite de o despărţire de două îndelungate luni…Cu toate acestea, mângâierele şi fericirea de a ne revedea după o despărţire atât de îndelungată o însănătoşesc pe dată”.
Vasile Alecsandri
La cornul-de-aur
La sfîrşitul celei de-a doua luni, Alecsandri şi Elena pleacă cu vaporul spre alte ţări europene, Elena dând semne de agravare a bolii. Ruperea de apartamentul paradiziac se produce greu, cu suspine din tot pieptul şi tristeţe în notele poetului: „Fiecare mobilă are amintirea ei, fiecare colţ are pentru noi mica lui istorie, cunoscută numai de noi doi. Fiecare fereastră ne înfăţişează o imagine, un tablou”. Odată desprinşi de Veneţia, Elena se simte din ce în ce mai rău şi cade bolnavă în timpul şederii în Sicilia. „Am venit aici pentru a căuta soarele şi am găsit o ploaie neîncetată. Plecăm la Neapole la 23 martie. Ajunşi la 24 martie. Nu mai are de trăit decât cîteva zile. Plecăm la 25 aprilie cu vaporul Mentor, căpit. De Tournadre, în tovărăşia lui Negri, Bălăceanu şi Kogălniceanu spre Constatinopole. La 4 mai, la ora trei dimineaţa, N. moare pe vapor, la intrarea în Cornul-de Aur”, scrie Alecsandri în ultima pagină a jurnalului.
Ea fu înmormântată în curtea bisericii greceşti din strada Cabristan. O piatră simplă deasupra mormântului, cu numele şi data morţii, arăta încă până mai acum câtva timp locul rămăşiţelor ei. Alecsandri intră în ţară bolnav şi-şi căută mult timp sănătatea ca să se poată restabili.
Moartea Elenei a lăsat urme în sufletul tînărului poet de 26 de ani la fel de vizibile ca dârele de avion pe un cer lipsit de nori. Apoi, după cîteva luni, dragostea i-a dat tîrcoale iar. Şi iar. Şi iar.
În 1855 s-a îndrăgostit de Paulina Lucasievici, cu care a avut o fată, Maria, în noiembrie 1857. S-au căsătorit nouăsprezece ani mai târziu, pe 3 octombrie 1876. Din 1860 se stabileşte la Mirceşti, unde rămâne până la sfârşitul vieţii, chiar dacă lungi perioade de timp a fost plecat din ţară în misiuni diplomatice.

pagina Lia Neamt cluj 2014
sursa Sidonia Silian Jurnalul unei iubiri-15 apilie 2008

Nu-i cere iubirii să tacă..!!


nina3
Din mii de trăirii izbucnesc scântei
Înălţându-se spre ceruri, ca fumul de tămâie
Toate sunt rugăciuni fără de nume,
Ce spre Tine –şi caută drumul, tăcute..!!
LEL 3
Spune-i iubirii să tacă
Şi vei vedea că ea îţi va vorbii mereu
Nu există voce, care s-o oprească..
Nici ochi
leo
Speriat de schimbări îşi caută scuze
Ce dau din colţ în colţ
Zgârâind lustruiala
Ce cu atâta râvnă o arătăm..!!
În faţa iubirii pier măşti şi suntem goi
Doar acei Noi
Pe care Dumnezeu vrea să-i ajute,
Să se vadă, să se schimbe..!!
flori 5
Nu-i cere iubirii să tacă..!!
Pentru că , dacă te va asculta
Vei pierde cea mai mare sansă de schimbare
Apărută-n viaţa ta..!!(Giorgiana David-Vocea Iubirii )

pagina Lia Neamt cluj 2014

Ar fi trebuit să vă spun mereu..


FLORI7
Am trimis inima să-mi caute
iubirile pierdute de ea;
din indiferenţă,
laşitate
sau prea mult orgoliu.
Să-mi cer iertare pentru
neiubire.
flori 1
Am trimis dupa dimineţile
în care,
nu v-am acoperit cu o rouă
de cuvinte frumoase
le-am lăsat
nespuse,
uscate
pe buzele mele.
FLORI 6
Ar fi trebuit să vă spun
mereu
cât de mult vă iubesc
şi că nu pot trăi
fără voi.
Că viaţa mea stă
suspendată
de a voastră
şi depind de dragostea voastră
ca de un drog fără de care
aş intra în
sevraj emoţional.
flori 0
Am trimis să-mi caute nopţile
în care am adormit
fără să-mi dau seama că pierd
clipe,
trăiri
viaţă;
şi uneori oameni pe care
nu-i voi mai revedea
niciodată…
flori 4
Am pierdut ocazia
să le pot spune
cât de mult i-am iubit!(Angelina Nadejde)

pagina Lia Neamt Cluj 2014

Sunt mâna care mângâie si gândul care sărută..


l4

Sunt un fluture de noapte
care îşi arde mereu aripile de cântec…
Sunt femeia
care aduce întrebări eterne în suflete…
Sunt eu…
cea care ucide apusul
cu umbre de vis…
Sunt mâna care mângâie
si gândul care sărută…

l2
Sunt adierea vântului prin părul tău…
Sunt liniştea care se cerne deasupra luminii…
Atinge-mi faţa să afli
cum se aprind în mine felinarele sângelui!
Atinge-mi căldura
să poţi topi vorbele la flacăra
trupului meu!
Se cutremură amurgul în braţele mele
când te mângâi…
Calea Lactee îşi pierde urma în mine…

l3
Eu sunt cea care te cheamă la festinul iubirii…
Eu sunt cea care întinde mâna spre tine
ca spre o oază de fericire…
Dă-mi cupa gurii tale să mă îmbăt cu abisul tău!
Dă-mi palmele să le adun
intr-o lacrimă de ploaie
care să spele toate nopţile plânse odată!

l1
Modelează lutul meu
să poţi face din el
chipul adevărat al omului din mine!
Scrijeleşte cu buzele tale urme de dor
atât de dureros încât
să nu-mi mai treacă nicicând!
Şi nu te mai întreba ce se intamplă!
Suntem doar noi doi,
atât de puri
că albul e prea puţin alb
şi cerul prea puţin înalt
ca să poată ajunge până la el
ceea ce simţim:

l5
infinitul fiecăruia dintre noi…(Lelia Mossora)

pagina Lia Neamt Cluj 2014

Ai curaj?Nu, nu am, dar am cuvinte. … Şi atunci de ce taci?


m5

– Ai curaj?
– Nu, nu am, dar am cuvinte.
– Şi atunci de ce taci?
– Tăcerea e singurul cuvânt(ul) care despică sau uneşte sufletul de minte…

m2

Cu sufletul
în închisoare

trist

şi ars
de soarele zăbrelelor

şi ud
de mucegaiul zidurilor,

m3

în foame,
urzici ţi-au dat,

în sete,
oţet pe buze au picurat,

sare
din lacrima ochilor Ţi-ai luat.

m4

Ne-ai învăţat
Iubirea s-o luăm
din amar şi acru,
s-o simţim
adânc, smerit
din vânturarea
peste chip
a “pişcăturilor”
pline de venin.

m1

Şi a trecut o zi
şi dormi
în pat de rogojini…

m6

Aştept

Lumina cea divină
să-mi umple Calea către Tine.
Îţi mulţumesc !(Marius Iulian Zinca)

pagina Lia Neamt cluj 2014

Dacă el, bărbatul, n-ar fi existat…


AN6

Dacă el, bărbatul, n-ar fi existat…

ba3

Floare nenuntită ar fi fost femeia
Scuturând petale pe pământ încins,
Irosind polenul şi lipsind scânteia
Focul nemuririi… nu s-ar fi aprins.
Ar fi fost vioara ce-i lipseşte arcuşul
Necântată-n noapte ar fi adormit
Strunele bolnave i-ar fi fost tăişul
Trupului ce-n taină, moare neiubit..(Angelina Nădejde)

Sufletul ca o vioară
Ce se tânguie în noapte;
Căci artistul ce odată
Blând o mângaia cu arcuşul,
A uitat-o in cutie,
Tristă şi dezacordată.
D1
Vrea vioara azi să cânte,
Să vibreze, să răsune,
Patimă să pună-n cântec
Dor de dragoste, de jale
Armonie şi visare.
as1
Nu-şi găseşte azi artistul
Timp să-i cânte azi în strune.
Şi atunci vioara veche,
Stă uitată, necântată,

Plâns de pasăre ciudată.

Totu-i pustiit în mine,
Cânt de jale fără tine.(Angelina Nădejde)

De ce te-oi fi iubind, femeie gingaşă…


NIK6
De ce te-oi fi iubind, femeie visătoare,
care mi te-ncolăceşti ca un fum, ca o viţă-de-vie
în jurul pieptului, în jurul tâmplelor,
mereu fragedă, mereu unduitoare?
nik 9
De ce te-oi fi iubind, femeie gingaşă
ca firul de iarbă ce taie în două
luna văratecă, azvârlind-o în ape, despărţită de ea însăşi
ca doi îndrăgostiţi după îmbrăţişare?…
nik 10
De ce te-oi fi iubind, ochi melancolic,
soare căprui răsărindu-mi peste umăr,
trăgând după el un cer de miresme
cu nouri subţiri fără umbră?
NIK5
De ce te-oi fi iubind, oră de neuitat,
care-n loc de sunete
goneşte-n jurul inimii mele
herghelie de mânji cu coame rebele?
nik11
De ce te-oi fi iubind atâta, iubire,
vârtej de-anotimpuri colorând un cer
(totdeauna altul, totdeauna aproape)
ca o frunză căzând. Ca o răsuflare-aburită de ger…(Nichita Stanescu-Cantec fără răspuns)

pagina Lia Neamt
cluj 2014

DICŢIONARUL ÎNŢELEPCIUNII…Victor Hugo


ms11

Bărbatul este creierul, femeia este inima.
Creierul primeşte lumină, inima primeşte iubire. Lumina fecundează, iubirea reînvie.
Bărbatul este cea mai elevată dintre creaturi. Femeia este cel mai sublim ideal.
Dumnezeu a făcut pentru bărbat un tron, pentru femeie un altar.
Tronul exaltă, altarul sfinţeşte.
Bărbatul este puternic prin raţiune, femeia este invincibilă prin lacrimi.
Raţiunea convinge, lacrimile înduioşează sufletul.

ms10
Bărbatul este capabil de eroism, femeia – de orice sacrificiu.
Eroismul înnobilează, sacrificiul aduce sublimul.
Bărbatul are supremaţia, femeia are intuiţia.
Supremaţia semnifică forţă, intuiţia reprezintă dreptatea.

Bărbatul este un geniu, femeia este un înger.
Geniul este incomensurabil, îngerul este inefabil.
Aspiraţia bărbatului este către gloria supremă, aspiraţia femei este îndreptată către virtutea desăvârşită.
Gloria face totul măreţ, virtutea face totul divin.

Bărbatul este un cod, femeia este evanghelia.
Codul corijează, evanghelia ne face perfecţi.
Bărbatul gândeşte, femeia intuieşte.
A gândi înseamnă a avea creier superior.
A intui, simţind înseamnă a avea în frunte o aureolă.
Bărbatul este un ocean, femeia este un lac.
Oceanul are o perlă care îl împodobeşte, lacul, poezia care-l luminează.

Bărbatul este un vultur care zboară, femeia – o privighetoare ce cântă.
A zbura înseamnă a domina spaţiul, a cânta înseamnă a cuceri sufletul.
Bărbatul este un templu, femeia este sanctuarul.
În faţa templului ne descoperim, în faţa sanctuarului îngenunchem.
Bărbatul este plasat acolo unde se sfârşeşte pământul, femeia acolo unde începe cerul.

pagina Lia Neamt
cluj 201