Mama este numai Una !! Sărut mâna, Mamă!


m1

Când eram mică, mama purta legate de mână pensule –
câte una la fiecare deget, subţiri şi mai întotdeauna murdare de culori,
şi nici nu vă închipuiţi ce frumoase culori…
Mama picta. Deschidea palma
şi din palma ei izbucneau zboruri de fluturi. Mama
îşi apropia mâna făcută căuş de chipul meu, când îmi venea să strănut.
„Strănută în palmă”, mă îndemna zâmbind.
Strănutam albastrul pe cer, galbenul în lanurile de floarea-soarelui,
câteodată strănutam ploaia şi mă ascundeam râzând şi cu pletele ude,
şi mama îmi cânta despre fericirea care trăieşte într-o căsuţă cu trei pitici,
mama picta
pe căsuţă un horn,
pe masa piticilor – o bucată mare de ciocolată,
pe sufletul meu, linişte, linişte…

Mama picta. Tata ridica ziduri.
Cărămidă peste cărămidă, grindă peste grindă, altă grindă, alte cărămizi…
Eu mă ţineam de zid să învăţ mersul în două picioare,
mama, la câţiva paşi înainte, îmi desena drumul pe lespede,
mama picta…(Alina Dora Toma)

Tu, iarba, tot ai mama?
De ai, de buna seama:
Atunci cand inverzesti,
De ea iti amintesti.
Tu, floare, tot ai mama?
De ai, de buna seama:
Atunci cand infloresti,
De ea iti amintesti.

m3
Tu, steaua, tot ai mama?
De ai, de buna seama:
Atunci cand te ivesti,
De ea iti amintesti.(Grigore Vieru)

Mamă, lasă-mă
să mă joc
cu spada ochiului tău.
Să pătrund în miros de esenţă-
Ca macul să roşesc…

Te rog,
lasă-mă să păstrez
surâsul tău
în flori de măr:
să cadă cu fiori…
Sărut mâna, Mamă!(Aida Manuela Baltatescu)

pagina Lia Neamt cluj 2014

Să nu te-apleci chiar de te doare…


f0
Să nu te-apleci chiar de te doare,
Şi toţi din soartă au vrut să-ţi ieie,
De te-au zdrobit din întâmplare
Nu plânge,
Ridică-te de jos, Femeie!
f4
Tu râuri ai făcut din lacrimile tale
Şi ai vegheat ca Domnul fiilor să deie.
Doar fericire şi flori în a lor cale
De te-a durut,
Ridica-te, Femeie!
f6
Ai vrea să numeri trandafirii înroşiţi
Iar din petale să faci cărare către stele,
Atât cât anii nu-ţi sunt încă irosiţi,
De vrei ca să fii sus,
Ridică-te, Femeie!
o3
Vei aduna acum,
scânteia unui foc nestins
Adio vremuri, prezentu-n loc să steie,
Iar ce-i frumos să fie-n veci de necuprins.
Să nu fii tristă,
Ridică-te, că poti, Femeie!
t1
Avem cu toţii un trecut, adesea, e frumos
Sau,poate credem în minuni sau, o idee,
Dar ştim că plouă doar de sus în jos,
Tu să priveşti mereu în sus,
Ridică-te, Femeie!

A mai rămas postum doar un cuvant:
Trăieşte, şi-adună un buchet de orhidee,
Să nu-ţi mai laşi ochii în jos,
Ridică-ţi-i, Femeie!
Să-ţi cuibăreşti curaju-n suflet, ca să steie,
Şi nu te apleca în veci.
RIDICA-TE, FEMEIE!(Florentina Craciun)
pagina Lia Neamt
cluj 2014

”Sunt mama lui . Lăsati-mă să intru! “


p2

Intr-o zi, așteptând să vină liftul la parterul unui hotel am văzut, intr-un târziu, cum, in pragul usilor automate care se deschideau, a apărut făptura blânda a unui copilas de o mare frumusete . In spate, discretă ca o umbră, mama lui.
Dar, vai, la prima miscare pe care a făcut-o, mi-am dat seama că pustiul suferea de un handicap . Se misca greu, cu o incordare a intregului sau trupusor ce facea că aerul sa se crispeze . Isi indreptă ochii rugători spre mama sa si apoi, simtind sprijinul, indrazni să păsească . Dar pasul acela era cât o Golgota, nu pentrul sufletul lui, inca nestiutor, cât pentru biata sa mama .
Si astfel, de acolo, din lift am văzut cum a coborât dragostea absolută a mamei pentru copilul ei . Zeci de brate invizibile se intindeau in jurul lui că aerul să nu-l sfărâme, sau ca privirea curioasă a celor din jur să nu-i rănească sufletul mai mult decât o făcuse viata . Il apară parcă, mângâindu-l incontinuu .
Si, nu stiu de ce, in clipa aceea am avut revelatia că asa trebuia iubit si acest popor român de o frumusete rară, dar handicapat de o istorie mizerabilă .
M-am gândit instantaneu că numai dragostea maternă, cu dimensiunea ei absolută ce putea iubi neclintit in fata istoriei potrivnice, ne mai poate ridica din tragedia prezentă .

p1
Dragostea de mama are ceva din dragostea lui Dumnezeu către om, este acea “dragoste care nu cade niciodată” .
Oare, astfel de mame nu sunt in fond niste martiri anonimi, ce zilnic isi ascund jertfa in tresăririle tăcute ale fiintei?
Si, de ce oare, m-a dus gândul ca la o prăbusire dureroasă in gol, la poporul român ?
Pesemne ca am fost răpit de amintirea acelui biet preot de tară care, in timp ce neamul românesc gemea sub piroanele criminale ale comunismului ce-ncerca să-i zdrobească atât trupul cât si fiinta, indraznea sa spuna :”Ideologiile nu sunt bune pentru ca nu au mama” .
Am citit cândva o mica povestioara . Se spune ca, intr-o companie comerciala, un om tânar si cumsecade a murit . Mare a fost durerea colegilor sai, când au vazut ce s-a intâmplat, dar mai mare a fost surprinderea când au aflat, nu se stie cum, ca sufletul bietului om, ajunsese in iad .
Iar povestea spune mai departe cum, revoltati, acestia s-au dus pâna la portile Iadului ca sa-l scoata de acolo . Dar, cu toate rugamintile si eforturile, nu au reusit .
Apoi a venit directorul companiei, care s-a dus la rândul sau sa-i roage pe cei care ii rapisera sufletul bietului om, sa-l elibereze . Dar totul a fost zadarnic .
Disperati, in cele din urma, oamenii au apelat la episcopul locului, sa-ncerce sa faca ceva . Dar si in fata acestuia, portile Infernului au ramas inchise . Si astfel, peste toata aceasta nedreptate, zilele treceau fără speranta, adâncind durerea celor care îl iubeau .
Pâna când, intr-o dimineata, in fata portii Iadului, cu pasi marunti, garbovita parca de o durere care-i tinea inima ca intr-un cleste, aparu o batranica .
-“Tu, cine mai esti?”rasuna vocea, o voce inspaimantatoare coborâta ca un trasnet din neantul Infernului .
Necutremurată de nimic, decât de propria-i durere, batrâna răspunse:
_”Sunt mama lui . Lăsati-mă să intru! “
Si abia atunci, ca prin minune, portile Iadului s-au deschis, s-au deschis pentru intâia oara iar mama a intrat acolo ca sa-si salveze fiul .
Niciun copil din lume nu a crescut vreodata atât de mult fata de mama lui, incât sa poata sa nu-i spuna mama . Ce sfânta ierarhie!

De când am fost mic si pâna-n ultima ei clipa, mama imi dadea un sfat:
-“Dragul mamei, nu-ti arata inima oricui!”
Si nu stiu de ce, atunci cand imi spunea adevarul acesta, frumosii ei ochi albastri, erau strafulgerati pentru o clipa de o indefinită tristete . Parcă ar fi vrut să mă apere pentru tot restul vietii, si realiza că nu putea .
Dureroasa fatalitate, ce o facea sa-si traiasca viata din inabusite strângeri de inima, infinite griji ce-i marcau necrutator fiinta .
O asiguram instinctiv ca totul o sa fie bine . Ca apoi, pe ascuns, sa ma arunc in valurile vietii . Iar viata, imi cerea sa nu imi ascund inima si abia atunci, destinul indiferent o lovea cu tarie, zdrobind-o
Prabusit, dezamagit cumplit de tradarile vietii, ma-ntorceam in mica ei garsoniera .

p3
Mama se facea ca nu-mi vede rana adânca ce ma-ngenunchease . Imi facea de mâncare, apoi imi intindea masa având grija sa am in farfurie bucatile cele mai bune .
-“Lasa, dragul mamei, ca trece si asta!”
Inima mea se refacea incet-incet, oblojita de invizibile si tandre mangaieri .
N-aveam de unde sa stiu ca, vindecat, plecând apoi, inima ei ramanea cuprinsa de un suvoi de tristete, coplesita de singuratati .
Se spune ca in “realitatea de Rai” oamenii aveau trupul acoperit de haina de har a inimii . Si atunci, oamenii isi vorbeau de la inima la inima . Ce minune facuse Dumnezeu, cand spusese ca “totul o sa fie la vedere!”
Dar, ce cumplit ca acest “totul”a fost distrus, mai apoi, prin pacat . Si atunci, de rusine, se spune ca inima s-a ascuns in trup .
“Trei inimi ai in tine, muritorule!” “Cea a lui Dumnezeu, cea a sufletului tau si cea de carne si sânge prin care curge viața .. Dar atunci când in tine, inima Domnului nu mai bate, să stii că esti în moarte sufletească .
Dar eu, simt că lânga inima lui Dumnezeu, mai este o inima …cea a mamei .
Iar când aceasta nu mai bate…esti singur!(Dan Puric-Mama)