DICŢIONARUL ÎNŢELEPCIUNII..ANTON PANN


ap1

Cumpătarea, nepoate, e bună la toate
Omul, până nu slujeşte, stăpân nu ajunge.
Un nebun făgăduieşte şi-nţeleptul s-amăgeşte
Cască ochii la tocmeală, iar nu după ce te-nşeală.

ap2

Dacă n-ai să mergi călare, nu umbla la-mprumutare.
De te latră un câine, astupă-i gura cu pâine; n-arunca în el cu piatră, că atunci mai rău te va lătra.
Trei prea mult şi trei prea puţin vatămă pe om: prea mult să vorbească şi puţin să ştie, prea mult să cheltuiască şi puţin să aibă, prea mult preţ să ceară şi puţin să facă.

Plin de ifos de mărire,
Era groaza celor mici,
Azi, căzut din preamărire,
Ocolit e şi de-amici.

Dragostea în casă,
Când o chem şi când o vor,
Stă ca o floare la masă
Şi zâmbeşte tuturor.

Un cardinal într-o casă sezînd cu altii la masă,
Întrebă pe oarecine ..ce vorbea cu nerusine
Zicând : -N-auzi vorbă multă, nu tot spori, ci m-ascultă,
Tu vei fi stiind prea bine ce zic oamenii de mine.
-0 ! zice el, ai un nume cam prea defăimat de lume.
Te pun în rînd cu nebunii si mai vârtos te zic unii
Că esti un betiv în formă,bei până să te adoarmă.
Alti te zic lup cu bărboaie, schimbat în piele de oaie.
Si alti în vers-uri te cântă..Că numa vorba ţi-e sfântă,
lar încolo totdeauna
Esti cu mireanul mai una.
Cardinalul stiind bine ce vorbeste fiecine :
-Ha, ha, ha, râzând îi zise,aste crez că nu sunt vise.
Dar de n-ar vorbi “neşcine” de un cardinal ca mine,
De un ca tine, Pacală, flecar fără de zăbală,
Lumea o să se pornească..ca să te ponosluiască !
Asta, cum zice cuvântul, este de când e pământul,
Cel slab, pre cel cu putintă,cel prost pre cel cu stiintă
A-l defăima totdeauna,
Ca, câinii cum latră luna.
Z8
Noi râdem de unul-doi şi patruzeci râd de noi.

ap3

pagina Lia Neamt cluj 2014

DICTIONARUL INTELEPCIUNII ..ILEANA VULPESCU


IV4

Fiecare avem paradisul nostru pierdut.
Nu minţim prin afirmaţii, ci prin omisiuni.
Succesul trebuie să îl facă pe om mai bun.
Învăţătură de minte: să nu râzi niciodată de prudenţa altuia.
Niciun succes profesional nu înlocuieşte nefericirile din viaţa unei persoane.
Adevărul e cea mai bună minciună; în consecinţă, să vorbeşti deschis cu oamenii, să nu încerci să prosteşti pe nimeni.
Să-ţi tratezi prietenul de azi ca şi cum mâine ţi-ar deveni duşman şi duşmanul de azi ca şi când mâine ţi-ar deveni prieten. Este o bună politică.
Înţelegerea semenului este condiţia omului evoluat. Avem dreptul să fim intoleranţi doar faţă de oamenii şi de ideile care seamănă vrajba şi germenii crimei.
Orice rană se vindecă în cele din urmă dacă n-o zgândări, ci-i dai pace să se usuce încet, până-i cade crusta, lăsând în urmă un loc de altă netezime decât restul pielii.

IV2

Dialogul a existat, pentru că-n „Arta conversaţiei” e nevoie de doi interlocutori. Dar întrebările-s uşor de ghicit, atîta vreme cît doamna Ileana Vulpescu vorbeşte tot atît de bine şi de uşor pe cât scrie…

Cu ce să ne mai lăudăm noi, românii?
Cu copiii care iau Olimpiade prin străinătate, cu oameni care fac o carieră strălucită tot în afară, pentru că dacă ar face-o aici, ar fi şanse foarte puţine să se ştie despre ei. Avem foarte buni specialişti în toate domeniile, dar la televizor apar doar ştiri cum că românii au furat, au omorît, au escrocat…. Oare numai românii fac asta? Vuiesc agenţiile de presă când un român face o nelegiuire, când nelegiuiri se-ntâmplă în toată lumea, făcute de oricine. Dar sunt scoase în evidenţă cele făcute de ţiganii plecaţi din România, ca şi când n-ai putea să deosebeşti un ţigan de un român. Cine le-a dat voie să treacă în ţările lor? Îmi spunea cineva avizat, de la graniţa Poloniei cu Germania, că din satelit îţi vede şi culoarea şireturilor de la pantofi… De ce li s-a dat voie să treacă graniţa? Ca apoi să-I poată expulza, spunînd: „Uite ce-au făcut ticăloşii de români!”. E o demagogie de mult pornită. Aşa cum demagogia internaţională se practică şi în alte domenii, în funcţie de interes. Exită campanie anti-drog, dar nu există una similară anti-tutun, în nici o ţară. Pentru că de pe urma comerţului cu tutun se scot averi imense. Ipocrizia e că pe pachetele de ţigări ţi se spune cât e tutunul de dăunător sănătăţii, dar nu e scos în afara legii! Eu sînt absolut convinsă că şi comerţul ilicit cu drogurile e dirijat de foarte sus. Să nu-mi spună mie cineva că nu se poate stopa comerţul cu drogurile! N-au nici un interes, pentru că aduce beneficii uriaşe. Doar China face excepţie. Acolo, dacă eşti prins cu droguri, te împuşcă şi familia mai plăteşte şi glonţul! Eu consider că omenirea e condusă de o ipocrizie fără margini şi fără leac. De cînd şi cu această mai nou introdusă noţiune de „corectitudine politică”, s-au găsit unii în SUA care să scoată din Mark Twain cuvintele „negru, negrotei, cioroi”, pentru că nu mai e „politic corect”. E posibil? Omul ăla a trăit într-o epocă… Cum să iei un clasic al literaturii mondiale şi să intervii în textul lui? Ne întoarcem la „1984”, al lui Orwell? La ministerul de refacere a trecutului? Cel puţin existenţa mea s-a petrecut numai sub Orwell… Speram că la bătrâneţe s-apuc alte vremuri. Acum e şi Orwell, e şi Kafka. Suntem în plin… „Proces”…

IV 1

Degradarea morală e direct proportională cu cea lingvistică?
ÎI povestesc doamnei Vulpescu că, mai deunăzi, la televizor, am auzit o cititoare de prompter spunând ceva de genul „În liceu se aflau doisprezece fete”.
„Se învaţă foarte prost româna-n şcoli, dacă nu reuşeşti să-i înveţi pe copii că „doi” şi doisprezece au feminin. E singura limbă romanică în care se-ntîmplă acest lucru. Doisprezece femei, doisprezece ceasuri… Ferească Dumnezeu! E o epidemie, o avalanşă de incultură… Nimeni nu mai zice azi „loc”, zice „locaţie”, fără să-i treacă prin cap să se uite într-un dicţionar francez sau englez să vadă ce înseamnă. Am citit într-un ziar acum câteva luni ceva referitor la Camilla Parker Bowles, care la a nu ştiu câta aniversare a căsătoriei cu Prinţul Charles, şi-a fracturat perineul de la piciorul stîng… Altcineva, la televizor, spunea, dorind să se refere la perigeu, tot perineu! Dacă nu ştii, nu vorbeşti! Ce să mai spunem de „am luat decât două bomboane”… E o „furculisionare” a limbii române. Am mari dubii în privinţa absolvirii unor şcoli. După părerea mea, îmi pare rău c-o spun, dar nu eşti neapărat intelectual dacă ai o diplomă universitară. Mi-aduc aminte de răposatul meu profesor, Iorgu Iordan, care-mi spunea, cu accentul lui moldovenesc şi puţin nazal: „Ai să vezi dumneata c-or să fie mai mulţi doctori decât miliţieni!”… Se merge pe linia minimei rezistenţe… Nu le mai pasă nici profesorilor, nici elevilor, nici studenţilor! E un dezinteres din partea ambelor părţi. Primii zic: ce să ne mai batem capul cu ăştia, că tot nu-s buni de nimic!?, ceilalţi: ce să mai învăţăm toate prostiile atea, dacă poţi deveni miliardar doar ştiind să te iscăleşti?

Nu pot să nu fac comparaţie între ce se auzea înainte de 89 la tv şi la radio şi ce se aude acum. Tu, ca angajat al unui post de televiziune, ai nişte obligaţii. În ceea ce spune cel pe care-l inviţi nu poţi să intervii, treaba lui, mai ales dacă e-n direct. Pretenţia mea către angajat vine. Dacă ar căuta într-un dicţionar sau pe internet, ar afla cum se pronunţă toate numele proprii. Am fost uimită s-aud la un post de radio: Azi se împlinesc nu ştiu câţi ani de la naşterea lui Gai de Mopezan. El fiind Guy de Maupassant! Sau Riceard Uagnăr în loc de Rihard Vagner (Richard Wagner, desigur!). A dat telefon o doamnă şi le-a atras atenţia în direct: Este totuşi un compozitor neamţ, cum puteţi să-i pociţi numele? Răspuns: da, doamnă, dar e moda anglizantă!….”. E moda tâmpeniei şi a inculturii, aş spune eu… N-o să mai auziţi pe nimeni să spună Alfred Jari (Alfred Jarry), ci Elfred Geri! Ca Tom şi Geri (Gerry)… Situaţia limbii este deplorabilă! Chestia asta cu limbile străine poate pot s-o înţeleg, dar e mai puţin gravă decât batjocorirea propriei limbi! De la asta încep toate. În Franţa, posturile radio şi tv sunt sancţionate cu amenzi grase atunci când folosesc cuvinte străine, în loc să folosească cuvinte franceze. Mi-a povestit soţul meu, că, pe când era membru al CNA, a fost în Franţa şi a văzut că sistemul lor de monitorizare audio-vizual era atât de performant şi de drastic, încât atunci când detectau ceva în neregulă, îi tăiau pe loc”.

Şi-atunci ce ne facem? La noi care ar fi soluţia ieşirii din această criză?
„La noi, în afară de pile, proptele şi o piesă de mobilier prin care se trece, se ajunge şi în mod cinstit, printr-un concurs, într-un asemenea post? Asta e problema: dacă din 20 de candidaţi înscrişi la concurs, câştigă al 21-lea, care nici nu s-a înscris, unde ajungem? Dacă aşa se obţin posturile, n-avem de ce să ne mirăm că pe unele produse cărora li se face reclamă, apar aberaţii de genul „brînză bunăcioasă”, „piersică gustăcioasă”, „marea ieşeală” etc. Nişte analfabeţi care cred că inventează ceva… Sau, când a murit, acum un an, preşedintele Poloniei, am auzit la televizor: ”E un spaţiu în faţa catedralei, care comprimă nu ştiu câtă lume…”. Poate cuprinde, pur şi simplu… Ce să mai vorbim despre expresia greşită „fără doar şi poate”, care e de fapt „fără dar şi poate”? Adică adversativ şi dubitativ. Lucruri analizate logic, ca de exemplu ”mai exact şi mai corect”. Le-am întîlnit la persoane foarte cultivate. Ce e aia? Ne întoarce la „unşpe trecute fix”?”

IV3

S-a gîndit, oare, Ileana Vulpescu să pună toate astea-ntr-un roman?
„Nu m-am gîndit… Încă scriu despre nişte oameni care mai ştiu carte… Deocamdată nu lucrez la nimic, îmi acord o pauză…
Am mai constatat ceva. Acum nimeni nu se duce să-şi depună un curriculum vitae, ci un „sivi” (CV) şi pariez că majoritatea lumii nici nu ştie ce-nseamnă. Nimeni nu se mai duce să-şi ducă undeva o autobiografie, ca să fie angajat: aplică. Aplică pentru un job! Aplică era ceva ce se pune pe perete… Mă indispune profund cînd aud de „brandul de ţară”. Bine că ne-am procopsit cu o frunză, care este „brandul de ţară”. Măcar dacă era şi Eva pe-acolo…
Eu nu pot să dau explicaţia pentru apariţia acestor aberaţii decât că, poate, la început a spus cineva ceva în glumă şi pe urmă s-a luat în serios. Eu i-aş sfătui, ca să nu mai facă greşeli, să pună mîna pe o gramatică a limbii române şi să nu se sfiască să umble în dicţionare. Astfel, poate n-o să mai auzim, chiar şi printre persoanele care au absolvit Filologia, expresii de genul „cărţile care le-am cumpărat”, „m-am dus la servici”. Eu le tot spun, cînd am ocazia, că-s nişte cuvinte în limba română, ca viciu, oficiu, ospiciu, serviciu etc. care au această formă. Nu zici „m-am dus la ofici”, nici „am fost la ospici”, nici „mi-am luat un servici de masă”. Pe mine mă surprinde câtă încredere au în ei aceşti oameni şi câtă lipsă de dubiu în ceea ce priveşte limba română. Aş retipări „Gramatica greşelilor”, de Iorgu Iordan. O carte de consultat, nu de ţinut în casă, pe post de mobilă.
Văd un dispreţ faţă de cine mai vorbeşte corect. O nepăsare de genul „lasă-i p-ăştia să vorbească… ne uităm în gura lor? Nişte babalâci depăşiţi, o generaţie expirată. Poate aşa şi e. Dar până să expire ei, îi inspiră pe alţii…
Ce modele să mai aibă cei tineri? Cînd bordelul e o mânăstire faţă de politică… Şi când la televizor şi prin gazete sunt aproape numai obscenităţi, când se cultivă doar incultura !!

Sursa Claudia Daboveanu -Ileana Vulpescu: „Eu consider că omenirea e condusă de o ipocrizie fără margini şI fără leac”jurnal.ro-8.05.2011

DICŢIONARUL ÎNŢELEPCIUNII…EMILE ZOLA


z6

Murim câte puţin în fiecare zi, trebuie să ne obişnuim cu asta.
Dragostea e ca rândunelele, poartă noroc casei unde se aciuează.
Fericirea nu poate fi cumpărată cu bani, iar dragostea nu poate fi dobândită cu forţa.
Când lacrimile curg dintr-o rană primită în inimă, brazdele pe care le sapă sunt frumoase şi nobile.
Libertatea este una şi indivizibilă; nu poate fi trăită în felii şi distribuită în raţii, ca o pomană.

Z4

174 de ani de la nasterea scriitorului..

Émile Zola ă fost un om eminamente social, multiplicându-si amicitiile de toate tipurile si din toate mediile, dar evitând în acelasi timp mondenitatea. Pasionat în general de viata tuturor semenilor lui, scriitorul privilegiază totusi prieteniile artistice si literare si le evită pe cele politice.
Născut la Paris, fiu al unui inginer italian, Émile Zola si-a petrecut copilăria în Aix-en-Provence si a învătat la Colegiul Bourbon.
Tatăl său, inginer al lucrărilor publice, fost ofiter subaltern italian, participă la licitatia pentru constructia unui sistem de furnizare a apei potabile de la muntele Sainte-Victoire către Aix-en-Provence. Obtine contractul la 19 aprilie 1843 si se mută cu familia în Aix-en-Provence. Odată semnată concesiunea în 1844, François Zola creează cu partenerii financiari societatea de apă-canal Zola. Lucrările încep în 1847, dar François Zola moare în acelasi an ca urmare a unei pneumonii. Barajul Zola din Aix-en-Provence, pus în functiune în 1854 îi poartă încă numele.
După moartea lui François Zola, creditorii actionează în justitie societatea de apă-canal. În 1851, doamna Aubert pleacă la Paris cu fiul ei pentru a se apăra în fata instantei împotriva lui Jules Migeon si a creditorilor care îsi dispută societatea. În 1852, la tribunalul de comert din Aix-en-Provence, creditorii obtin falimentul societătii de apă-canal. La data de 10 mai 1853, societatea este supusă licitatiei si este recumpărată de creditori, care îi schimbă numele în Migeon et Compagnie.
Émilie Aubert, mama lui Émile, complet falită, se ocupă de cresterea orfanului împreuna cu bunica lui, Henriette Aubert. Rămânând până la moarte (1880) aproape de fiul ei, ea a influentat puternic opera si viata de zi cu zi a lui Zola.
La scoală, în Aix-en-Provence, Émile leagă o strânsă prietenie cu Jean-Baptistin Baille si mai ales cu Paul Cézanne care rămâne prietenul lui apropiat până în 1886. Cel din urmă îl initiază în arta grafică, în special în pictură.

Z3

La vârsta de 18 ani s-a întors la Paris unde a studiat la Liceul Saint-Louis. Tineretea sa a fost marcată de lipsuri materiale severe. După ce a lucrat ca functionar la Librăria Hachette, a început să scrie articole periodice de critică artistică, precum si comentarii politice pentru diverse ziare din Paris si Nordul Frantei.
Émile Zola părăseste Aix în 1858 și i se alătură mamei sale la Paris, unde trăieste în conditii modeste, în speranta obtinerii succesului. Treptat, Zola îsi constituie un mic cerc de prieteni, majoritatea originari din Aix-en-Provence.
Émile Zola ratează de două ori bacalaureatul în 1859 si abandonează studiile. Aceste esecuri îl marchează profund pe tânărul disperat că si-a dezamăgit mama. Este constient că fără diplomă va avea de înfuntat grave dificultăti materiale.
Prima iubire a lui Zola se numeste Berthe, o prostituată de care se îndrăgosteste nebuneste în timpul iernii 1860-1861. Prin intermediul ei, încearcă să iasă din rutina cotidiană si să recapete pofta de muncă, dar idealismul său se loveste de realitatea dură a mahalalelor pariziene. Din acest esec reuseste totusi să extragă substanta pentru primul său roman Confesiunea lui Claude (La confession de Claude).

Z5
La sfârsitul anului 1864, Zola face cunostintă cu Éléonore-Alexandrine Meley, viitoarea sa sotie, care se autointitulează si Gabrielle. Acest prenume ar fi fost al fiicei sale naturale, pe care a fost fortată la saptesprezece ani să o abandoneze Asistentei publice. După nuntă, Alexandrine i-a dezvăluit cu sigurantă lui Zola întunecatul secret
În anul 1865, Zola îsi părăseste mama si se mută cu sotia în cartierul Batignolles, pe partea dreaptă a Senei, în apropiere de Montmartre, sectorul unde se situează principalele organe de presă. Reticentele mamei lui Zola au întârziat cu cinci ani oficializarea căsătoriei. Este de asemenea o perioadă de sărăcie, în care Alexandrine este obligată să îndeplinească diverse munci pentru a reusi să se întretină.
Pe plan personal, căsătoria cu Alexandrine este celebrată într-un final la data de 31 mai 1870 la primăria arondismentului al XVII-lea, în ajunul conflictului franco-prusac. Alexandrine reprezintă un sprijin indispensabil în timpul numeroaselor momente de incertitudine ale scriitorului. El îi va fi recunoscător mereu pentru aceasta.
În 1888, când Zola, aflat în pragul vârstei de cincizeci de ani, îsi pune întrebări asupra sensului existentei sale, viata sa se transformă într-un mod drastic. Chiar el îi mărturisise lui Goncourt următoarele: „Sotia mea nu este aici … Ei bine, nu-mi stă în fire să trec pe lângă o fată tânără ca cea de aici, fără să-mi zic: « Oare nu se merită mai mult ca o carte”? »
În acest an, Jeanne Rozerot, o tânără femeie de 21 de ani este angajată de Alexandrine Zola pentru a intra în serviciul lui Zola la casa acestuia din Médan. Alexandrine o adoră pe tânăra fată, care este spălătoreasă cum si ea a fost odată. Originară din Morvan, orfană de mamă, Jeanne vine la Paris pentru a se căpătui. Ea le tine companie sotilor Zola la sfârsitul verii, în timpul vacantei cuplului la Royan. Romancierul se îndrăgosteste nebuneste de Jeanne imediat. Émile nutreste pentru ea o iubire cu atât mai puternică cu cât tânăra îi dăruieste copiii pe care nu i-a putut avea niciodată cu sotia sa Alexandrine: un băiat si o fată.

Z2
Jeanne îi va creste pe Denise, născută în 1889, si Jacques, născut în 1891, în cultul tatălui lor. Totusi, acesta nu îsi va părăsi tovarăsa din tinerete. Idila este secretă timp de trei ani, doar trei prieteni apropiati ai scriitorului fiind la curent cu ea. Zola o instalează pe noua sa metresă într-un apartament parizian si îi închiriează o casă de vacantă la Verneuil, în apropiere de Médan. Între Verneuil si Médan se poate deplasa cu usurintă cu ajutorul bicicletei.

z8
Alexandrine Zola află de infidelitatea sotului în luna noiembrie 1891, iar existenta celor doi copii îi este adusă la cunostintă probabil prin intermediul unei scrisori anonime. Criza cuplului se agravează până când se ajunge la un pas de divort. Totusi, după trei ani de secrete si minciuni, totul vine ca o usurare pentru romancier. Primind asigurarea că sotul nu o va abandona niciodată, Alexandrine se resemnează, iar Jeanne îsi acceptă statutul de femme cachée (femeie ascunsă). Alexandrine se va ocupa chiar de cresterea copiilor, le oferă cadouri, uneori îi scoate la plimbare, oferindu-le o dragoste maternă de care ea însăsi a fost privată. La moartea scriitorului, ea îi recunoaste oficial pe cei doi copii, astfel încât acestia pot purta numele tatălui.

z7
Zola încearcă asadar, să îsi organizeze viata dublă într-o oarecare măsură, împărțind-și timpul între Alexandrine si Jeanne. În iulie 1894, scrie: „Nu sunt fericit. Acest partaj, această viată dublă pe care sunt fortat să o trăiesc mă va aduce într-un final la disperare. Am avut visul de a face pe toată lumea din jurul meu fericită, dar văd bine că asa ceva este imposibil”.

z9
La 29 septembrie 1902, după ce se întoarce din Médan unde si-a petrecut vara, Émile Zola se asfixiază în timpul noptii împreună cu sotia sa Alexandrine, din cauza combustiei lente a unui foc acoperit din semineul camerei lor, în apartamentul de pe rue de Bruxelles (Paris, arondismentul al IX-lea). La sosirea medicilor nu mai rămâne nimic de făcut. Émile Zola decedează oficial la ora 10 dimineata, cauza fiind intoxicatia cu monoxid de carbon. Cu toate acestea, sotia lui supravietuieste.
Moartea scriitorului este cel mai probabil accidentală, dar tinând cont de numărul inamicilor lui Zola (în special anti-dreyfusarzii), teza asasinatului sau a „festei răutăcioase care a scăpat de sub control” nu a fost niciodată abandonată. După moartea lui, politia desfăsoară o anchetă, dar nu se ajunge la nicio probă.
Impactul mortii lui Émile Zola este imens. Presa devine ecoul emotiei care cuprinde o întreagă populatie. Exceptie face doar presa nationalistă si antisemită, care exultă – ziarul La Libre Parole (Cuvântul liber) titrează: Scenă naturalistă : Zola mort prin asfixiere. Emotia cuprinde si tări străine unde numeroase ceremonii au loc în memoria scriitorului francez, iar presa germană, britanică, americană reflectă fenomenul din plin. Omagiul este international. La ceremonia înmormântării, Anatole France, care a insistat să amintească toate aspectele legate de scriitor, inclusiv lupta sa pentru dreptate, declară A fost un moment al constiintei umane. O delegatie de mineri din Denain însoteste cortegiul scandând „Germinal, Germinal!”.
Cenusa lui Zola este transferată la Panteonul din Paris la data de 4 iunie 1908. La sfârsitul ceremoniei de la Panthéon, un jurnalist anti-dreyfusard, Louis Grégori, trage un foc de revolver asupra lui Alfred Dreyfus, care nu este decât rănit usor la brat

Controversat de la bun început, el nu si-a ascuns dispretul fată de împăratul Napoleon al III-lea al Frantei, care s-a folosit de a doua revolutie franceză ca de un vehicul pentru a accede la putere.
Zola si-a riscat cariera, libertatea si chiar viata pe 13 ianuarie 1898 când manifestul său J’acusse (Acuz!) a fost publicat pe prima pagină a cotidianului parizian L’Aurore, condus de Ernest Vaughan si Georges Clemenceau.

ZOLA1

Articolul, formulat ca o scrisoare deschisă către presedintele republicii Félix Faure, acuza guvernul francez de antisemitism si invoca grave erori judiciare în cazul căpitanului evreu Alfred Dreyfus, încarcerat pe nedrept pentru spionaj în Insula Diavolului. Zola a fost judecat pentru calomnie si condamnat la închisoare, dar a reusit să evite pedeapsa exilându-se în Anglia. Datorită scriitorului, Afacerea Dreyfus a căpătat în scurt timp o dimensiune natională, împărtind societatea între sustinătorii armatei reactionare sau ai bisericii si dreyfusarzii liberali si reformisti. Pentru cei din urmă, Zola a devenit un far călăuzitor si un simbol al dreptătii. Cuvintele sale, „Adevărul este în mars si nimic nu-l va opri”, au rămas emblematice.

SURSA
• Isabelle Delamotte, Le roman de Jeanne, 2009
• Becker et al, Dictionnaire d’Émile Zola, p. 110,377 ,408-409
• H. Mitterand, Biographie d’Émile Zola Vol 2, L’homme de Germinal, p. 1062
« Je ne suis pas heureux. Ce partage, cette vie double que je suis forcé de vivre finissent par me désespérer. J’avais fait le rêve de rendre tout le monde heureux autour de moi, mais je vois bien que cela est impossible. » Lettre à H. Céard du 17 juillet 1894

 

pagina Lia Neamt cluj 2014

DICŢIONARUL ÎNŢELEPCIUNII…ESCHIL (Aeschyles)


eschil 0

Măsura este supremul bun.
Tiranul proaspăt apasă greu.
Cine nu e invidiat, nu e fericit
Greşeşte şi cel mai înţelelept dintre înţelepţi.
Nu-ţi dori să pari cel mai bun, ci să fii cel mai bun!
Cel ce loveşte va fi lovit, cel ce ucide va ispăşi.
Grea povară mai e şi omul nerod cu noroc.
Muritorii obişnuiesc să dea mai tare cu piciorul în cel căzut.
Nici un muritor nu trece prin viaţă neatins, fără să plătească.
Dacă torni ulei şi oţet în acelaşi vas, poţi să spui că cele două elemente sunt „duşmani”, nu „prieteni”
Există timpuri când frica este un lucru bun. Ea trebuie să îşi păstreze locul de veghe numai sub stăpânirea inimii.

eschil2
Pentru greci Eschil a fost si rămâne unul dintre marii oameni pe care i-a avut natiunea. Născut in anul 525 i.Hr., Eschil si-a demonstrat curajul si îndemanârea în luptele împotriva persilor de la Marathon (490 i.Hr.) si Salamina ((480 i.Hr.) pentru ca în timp de pace să îşi dedice viata filozofiei si teatrului, fiind considerat parintele tragediei clasice greceşti.
Născut la Eleusis, în apropierea sanctuarului, în anul 525 î. Hr., Eschil (Aischylos), fiul lui Euphorion, era fără îndoială educat în spirit religios, iniţiat în mistere¬le eleusine, devenite sărbătoare importantă nu numai la Atena, ci în întreaga Grecie. Când Eleusis s-a unit cu Atena, probabil în veacul al VII-lea î. Hr., cultul eleusin fusese ridicat la nivelul unui cult de stat. Datele biografice cunoscute sunt sumare. Anul naşterii este dedus după inscripţia de pe Marmura din Paros, conform căreia poetul ar fi avut 35 de ani când a participat la bătălia de la Marathon (490). În primul an al secolului al V-lea participase pentru prima dată la un concurs tragic, alături de Choirilos şi Pratinas, dar prima sa victorie avea să vină târziu, în anul 484. Nu se cunoaşte numele tragediei. Şocul trăit de în august – septembrie 480, când Atena este evacuată şi armata persană condusă de Xerxes incendiază Acropole, trebuie să fi fost unul teribil, chiar pentru un bărbat de 45 de ani, fost luptător la Marathon. Ca majoritatea atenienilor, Eschil se refugiază pe insula Salamina şi vede, din golf, cetatea în flăcări. Într-o scolie la „Perşii” din 429, poetul tragic Ion susţine că autorul „Orestiei” ar fi luptat în bătălia din 20 septembrie 480, când flota persană este învinsă de cea a coaliţiei greceşti. Trăsăturile severe specifice generaţiei marathonomahilor dar şi gloria tragică a luptătorilor de la Salamina sunt considerate în mod curent, prin tradiţie, ca principalele caracteristici ale operei lui Eschil, atât cât o putem cunoaşte astăzi, infim dacă socotim că din cele peste 70 de tragedii şi drame satirice s-au păstrat doar şapte, incluse într-o selecţie din epoca alexandrină. Suda (Suidas, în transcrierea literară a numelui grecesc, enciclopedie bizantină datând de la sfârşitul secolului al IX-lea d. Hr. sau din secolul al X-lea) menţionează că Eschil a scris elegii şi 90 de tragedii. Scrierea anonimă „Viaţa lui Aischylos”, aparţinând probabil unui grămătic alexandrin, reţine numărul de 70 de tragedii şi 5 drame satirice.
Eschil ar fi fost de 28 de ori învingător la concursurile tragice. Chiar şi redusă la mai puţin de jumătate (13 victorii, după alte surse), cifra este considerabilă şi vorbeşte de la sine despre popularitatea dramaturgului. În 476 – 475 s-ar fi aflat în Sicilia, invitat la inaugurarea coloniei greceşti Etna. La Siracuza i s-ar fi reprezentat tragedia „Etneenele”, pierdută. E sigur că în martie 472 se joacă la Atena „Perşii”, singura dintre cele păstrate al cărei subiect este istoric, inspirat de evenimentele din 480. Între 471 – 469 Eschil călătoreşte pentru a doua oară în Sicilia, „Perşii”, deja celebră, reprezentându-se la Siracuza. Trilogia tebană („Laios”, „Oedip”, „Cei şapte contra Tebei”, primele două pierdute) primeşte laurii la concursul din 467. După nouă ani, în 458, este premiat pentru „Orestia” („Oresteia”), alcătuită din „Agamemnon”, „Choephorele” („Purtătoarele de prinoase”), „Eumenidele”. Data trilogiei dedicate lui Prometeu („Prometeu înlănţuit”, „Prometeu eliberat”, „Prometeu purtător al focului”) este incertă – poate 457 sau mai devreme. În 472 Eschil prezentase o dramă cu satiri, „Prometeu aprinzător de foc”, adăugată trilogiei din care făcea parte „Perşii”.

eschil
O nouă călătorie în Sicilia avea să fie ultima: Eschil moare la Gela, în sudul Siciliei, în 456. Motivele exilului voluntar rămân necunoscute. Epitaful scris de un contemporan sau poate de Eschil însuşi aminteşte gloria generaţiei luptătorilor de la Marathon:
„Atenianul Aischylos al lui Euphorion zace
stins sub această piatră-n câmpul grânoasei Gela.
Despre tăria şi faima lui poate spune dumbrava
sacră de la Marathon, poate şi medul pletos.”
Legenda morţii a fost pusă în circulaţie de Suda, care nu dă însă multe amănunte. Este posibil, spuneam, ca întâmplarea să aibă o doză de realitate. Eschil ar fi putut fi lovit de o broască ţestoasă dacă luăm în considerare comportamentul unei specii de vultur, aşa-numitul vultur bărbos, gipaet sau zăgan (Gypaetus barbatus), care se hrăneşte cu oase, tendoane, ligamente.

vultur

I se mai spune şi „spărgătorul de oase” datorită comportamentului său. Este o pasăre puternică, cu aripile deschise poate măsura aproape 3 metri şi cântăreşte circa 5-6 kg. Îşi ia prada, de preferinţă oase lungi, se ridică până la 100 de metri înălţime, după care ocheşte o piatră sau un teren pietros şi dă drumul osului pentru a-l sparge şi a putea astfel înghiţi fragmentele de os. Trebuie să recunoaştem caracterul senzaţional al acestui comportament absolut real. Nu este însă de mirare, natura depăşind de multe ori imaginaţia. Cum se cunoaşte amănuntul că Eschil era chel, de la înălţime vulturul i-ar fi putut confunda capul cu o piatră şi ar fi lansat preţioasa pradă, carapacea de broască ţestoasă. Şi astfel legenda ar avea o explicaţie raţională, nici ea lipsită de senzaţional.

broaste
Simbolismul cosmic al broaştei ţestoase, considerată în Extremul Orient o imagine a universului, nu este foarte îndepărtat de accepţia pe care i-o dădeau vechii greci şi romani. Pentru Pliniu cel bătrân, carnea de broască ţestoasă era un leac salvator împotriva tuturor otrăvurilor şi farmecelor.
Într-un imn homeric către Hermes, zeul se adresează fiinţei simbolice: „Salut, făptură dragă, soaţa ospeţelor, părtaşa horei. Ivirea ta mă fericeşte. De unde vii tu, jucărie, smălţată carapace? Oare eşti o ţestoasă de la munte? Acum te duc la mine acasă. Îţi vei vădi curând folosul, nu-i voi purta dispreţ. Sunt primul pe care-l vei sluji cu sârg. O duci mai bine înăuntru, că statu-afară nu prieşte. Cât vei trăi, ţi-e dat a pune pe fugă farmecele rele. Iar dacă moartea te-o răpune, vei şti să cânţi cu măiestrie.”

sursa Costin Tuchilă Istorii mai puţin ştiute: Moartea lui Eschil

pagina Lia Neamt cluj 2014

DICŢIONARUL ÎNŢELEPCIUNII…CONFUCIUS


confucius 2

Nu folosi tunul ca să omori un ţânţar!
Cercetează trecutul dacă vrei să prezici viitorul.
Modestia este fundaţia solidă a tuturor virtuţilor.
Nu te ruşina de greşelile tale, transformându-le în crime
Adevăratul defect este să ai defecte şi să nu le îndrepţi.
Fericirea aparţine celor care ştiu să o facă să aştepte.
Întotdeauna într-o situaţie dificilă există cel puţin o şansă de a învinge.
Există trei lucruri pe care, pare-se, nu le pot realiza după maniera omului ideal: virtutea fără incertitudine, înţelepciunea fără îndoieli şi curajul lipsit de teamă.

cf1
Cel care este stăpânul minţii sale este stăpânul Universului.
Cea mai mare dovadă de dragoste pe care o putem da unei girafe este de a-i tricota un fular.
Proştii se plâng că nu sunt cunoscuţi de suficient de mulţi oameni. Înţelepţii se plâng că nu cunosc suficient de mult oamenii.
Fără a cunoaşte puterea cuvintelor este imposibil să cunoşti oamenii.
Căutarea avantajelor mărunte împiedică realizarea acţiunilor măreţe.
Omului îi trebuie doi ani să înveţe să vorbească şi o viaţă să înveţe să tacă.
Spune-mi şi voi uita, arată-mi şi poate îmi voi aduce aminte, implică-mă şi voi înţelege!
Nu te plânge de zăpada de pe acoperişul vecinului când nici pragul uşii tale nu este curat.
Când vezi un om bun, gândeşte-te să-l întreci: când vezi un om rău, cercetează-ţi inima.

cf4

Numai în toiul iernii geroase îţi dai seama că pinii şi chiparoşii nu-şi leapadă frunzele odată cu ceilalţi copaci.
Cea mai mare glorie nu o dobândeşti atunci când nu eşti doborât niciodată, ci atunci când te ridici după ce ai căzut.
Trebuie să ştii să perseverezi pentru a ajunge la echilibru. Trebuie să fii echilibrat pentru a avea posibilitatea să examinezi cu calm şi limpezime. Trebuie să examinezi cu calm şi vedere clară pentru a ajunge la linişte, la încredere. Trebuie să fi obţinut liniştirea, încrederea, pentru a putea discerne esenţialul lucrurilor. Când se discerne esenţialul lucrurilor, se poate atinge scopul.

Momentul apariţiei lui Kong-zi (Confucius) pe scena istorică, în secolul al VI-lea a.Hr., a însemnat debutul unei tradiţii filozofice care a dominat cultura chineză sute de ani, precum şi al unei influenţe covârşitoare asupra tuturor compartimentelor gândirii chineze, de la spiritualitate şi etică la medicină şi ştiinţe exacte.
Maestrul (zi sau tzu) nu ne-a lăsat opere scrise, dar ideile, comentariile, interpretările aduse lucrăriloe care constituiau patrimoniul vechii culturi chineze ( Cartea Schimbărilor, Cartea Poeziei, cartea Documentelor, Cartea Ritualurilor, Cartea Muzicii şi Analele Primăverii şi ale Toamnei) au fost adunate de cărte discipolii săi în 20 de cărţi. Încercarea de a-l înţelege pe Confucius este îngreunată atât de absenţa unor documente proprii, cât şi de aglomerarea de legende şi tradiţii în jurul personalităţii sale, unele exaltante, altele denigratoare.
Confucius se pare că s-ar fi născut undeva în anul 551 a.Hr., în micul stat Lu, aflat astăzi în provincia Shantung. Este posibil să fi avut ascendenţă aristocratică, dar conform izvoarelor nu a dus o viaţă îndestulată, dimpotrivă, ceea ce l-a făcut să empatizeze cu oamenii de rând şi să-I desconsiere pe nobilii neinteresaţi decât de menţinerea puterii, care era în esenţă de sorginte militară. Confucius nu era nici el pacifist. Credea că sunt vremuri în care oamenii morali trebuie să intre în acţiune, pentru a nu fi înrobiţi, dar folosindu-se nu atât de forţă, cât de simţul şi puterea dreptăţii. Practic, considera că o armată nu poate lupta suficient de bine dacă soldaţii nu cred în justetea cauzei sale. În plus, afirma adesea că originea nu contează atât de mult ca atitudinea şi comportamentul, astfel că oricine putea aspira să devină un chiin tzu (gentilom).

confucius
Confucius nutrea speranţa reformării lumii. Iniţial ideile sale au prins la un grup restrâns, constituind poate ce ce am putea numi prima şcoală privată chineză, un spaţiu în care scopul principal era cultivarea morală şi intelectuală. Spre deosebire de sistemul tradiţional care antrena în virtutea obedienţei şi supunerii, Confucius îi învăţa pe discipolii săi că trebuie să joace un rol dinamic în guvernarea statului, nu să se rezume la a fi pur şi simplu instrumente ale conducătorului. Educaţia pe care o oferea acesta avea înainte de toate o valoare practică.

Dacă liderii sunt atât de preocupaţi de sacrificiile pentru stramoşi, de ce nu direcţionează interesul şi asupra poporului? Dacă miniştrii se poartă cu curtoazie unul faţă de celălalt, de ce să nu facă la fel cu omul de rând? Fiecare ar trebui privit ca un oaspete important, iar oficialii ar trebui să se poarte faţă de popor ca şi cum ar săvârşi un sacrificiu măreţ. Aşadar, vedem ca ideile sale contravin în mare masură convenţiilor epocii. De fapt, întreaga sa etică se bazează pe concepţia asupra naturii umane, pe care nu o priveşte ca pe o entitate separată de mediul social, la fel cum nici societatea nu este un corp metafizic de sine-stătător. Omul este în esenţă o fiinţă socială, modelat de societate, dar aceasta la rândul său este determinată de comportamentul fiecărui individ în parte. A fi moral înseamnă a participa activ la comunitate. Convenţiile (li) pe care se bazează aceasta sunt fundamentale pentru funcţionarea sa corectă, dar ele trebuie înţelese. Această etică a datoriei, baza moralei individuale, curpinde două virtuţi funadmentale: negarea eului egoist şi acceptarea a aceea ce este drept şi potrivit. Respectarea tradiţiei, simpatia umană, oubirea aproapelui, corectitudinea, probitatea, îndemnul de a face binele nu sunt altceva decât o reflexie a legilor care guvernează universul.
Alt concept important în filozofia este este cel de tao, calea, dar fără conotaţii mistice. Asa cum li înglobează moralitatea şi curtoazie, tao include pe de o parte codul etic individual şi pe de alta guvernământul care să vegheze asupra bunăstării fiecărei fiinţe umane. Respingând loialitatea faţă de nobili, acesta propune loialitatea faţă de principii. În ciuda absentei unei dogme, mulţi confucianişti au sfârşit ca martiri încercând să apere calea propovăduită de maestru, critincându-i pe conducători în numele binelui general. Conducători şi funcţionari buni sunt cei pricepuţi, indiferent de originea lor socială. Discipolilor săi Confucius le cere să apere poporul, să-l ajute, să-l instruiască. Poporul în schimb trebuie să acţioneze şi el potrivit răspunderii şi datoriilor pe care le implică funcţiile sociale.
Ce se remarcă la filozofia confucianistă este lipsa încărcăturii religioase, lipsa misticismului înlocuit de un umanism cât de poate de pragmatic. Nu pretinde deţinerea vreunui adevăr absolut, ci mai degrabă aspiraţia către acesta prin metoda observaţiei şi analizei. Omniscienta şi omnipotenţa universului este înlocuită de bogăţia experientei, selecţia binelui şi urmarea acestuia, pentru atingerea libertăţii şi fericirii după care tinde natura umană.

cf3
Dar cum este această natură umană? În viziunea lui Confucius nici bună, nici rea. Şi aici gânditorul este aproape de concretul existenţei. În primul rând pledează pentru egalitatea oamenilor. În al doilea rând, aceştia doresc fericirea, care de multe ori rămâne doar la stadiul de deziderat. Dacă fericirea este binele şi omul este o fiinţă socială, înseamnă că dacă fiecare s-ar gândi la bunăstarea întregului, sunt mai multe şanse să se atingă o stare generală de bine. În concepţia sa, omul cu adevărat virtuos, când doreşte să obţină succesul, se gândeşte şi la ceilalţi. Pentru ca să se ajungă la această armonie socială absolut necesară este educaţia, larg răspândită pentru ca cei mai pricepuţi să iasă în faţă la guvernare. Învăţătura lui a avut efecte, pentru că aproape jumătate dintre discipoli au reuşit să ajungă în poziţii importante în stat.
Dar amploarea moştenirii sale se întrevede după moartea sa, când treptat doctrina este integrată în ideologia imperială. Chiar şi unii dintre revoluţionarii comunişti îl revendică pentru tradiţia revoluţionară. În vest impactul său este mai mare decât ne închipuim, pentru că acesta devine o figură emblematica în timpul iluminismului. Dacă ar fi să căutăm secretul magnetismului său, cel mai probabil este vorba despre insistenţa asupra supremaţiei valorilor umane. “înţelepciunea constă în a-I înţelege pe ceilalţi, virtutea constă în a-i iubi”.
Încrezându-se în puterea gândirii şi moralei, Confucius credea că umanitatea îşi poate găsi fericirea doar într-o comunitate cooperantă de oameni liberi. Dar libertatea se dobândeşte prin raţiune, gândire critică şi acţiune conform unor principii care să servească şi individul, şi comunitatea. Dogmele îngrădesc adevărul. “Dacă un om nu se întreabă în permanenţă: cum să procedez corect?, atunci nu ştiu ce rost mai are acesta”
pagina Lia Neamt Cluj 2014
sursa
Irina Maria Manea Confucius, Maestrul gândirii chineze. Ce învăţăm de la el?
Herrlee Glessner-Creel, Chinese Thought form Confucius to Maotse-Tung, Chicago, 1953;
Benjamin I. Schwartz, The World of Thought in Ancient China, Harvard, 1985.

 

DICŢIONARUL ÎNŢELEPCIUNII..SOFOCLE


sof1

Dintr-o luptă mică nu rezultă o glorie mare.
Cea dintâi condiţie a fericirii este înţelepciunea.
Omul inteligent judecă cele noi după cele vechi.
Numai timpul îl arată pe cel drept, dar pe cel rău poţi să-l cunoşti şi într-o singură zi.
Nu există pentru oameni un câştig mai mare decât prevederea şi o minte înţeleaptă.
Omul să trăiască făcându-şi prezentul cât mai plăcut căci ziua de mâine se aproprie necunoscută.
Niciodată nu vor fi respectate legile într-un stat unde nu există frică de pedeapsă.
Este un lucru destul de dureros să te uiţi la propriile necazuri şi să ştii că tu ţi le-ai creat.
Este imposibil să cunoşti sufletul, sentimentele şi gândurile cuiva, înainte ca el să exercite vreo dregătorie şi să aplice legile.

sofocle 0
Sofocle spunea că i-a zugrăvit pe oameni asa cum ar trebui să fie, iar Euripide asa cum sunt..
Scriitorul s-a născut în anul 496 î.Hr. în Colonos, cartier mărginas al Atenei, într-o familie înstărită, fiind fiul lui Sofillus, un armurier bogat. Sofocle a beneficiat de educatia specifică tinerilor timpului, initiindu-se în teoria si practica muzicală (profesor i-a fost Lampros, unul dintre cei mai renumiti maestri ai Antichităţii, de la care a învătat arta folosirii instrumentelor muzicale, mai ales a kitharei), în practicarea dansului si a exercitilor fizice (călărie, conducerea carului), căpătând probabil, si unele cunostinte stiintifice.

sofocle2
Sofocle a manifestat din tinerete o puternică pasiune pentru literatură, căutând cu nesat în operele homerice, în tragediile lui Eschil si în folclor răspuns la numeroasele probleme ale timpului său. Tragedia l-a atras nespus, încă de copil participând în corul ce sustinea reprezentările pe scenă ale pieselor înaintasilor săi. În anul 468 i.Hr. s-a prezentat la un concurs la Atena si a obtinut pentru prima dată premiul I, cucerind auditoriul rafinat al cetătii. În cei 60 de ani de creatie cetătenii i-au mai aplaudat de încă 23 de ori victoria la întrecerile dramatice, fără a avea prilejul să-si manifeste compasiunea pentru vreo înfrângere, al cărei gust amar Sofocle nu l-a simtit niciodată.

sofocle1
Cetătenii Atenei – care l-au onorat cu importante functii politice si militare, îl cinsteau pe Sofocle în mod deosebit pentru înaltul său spirit cetătenesc. Amintirile tiraniei mai stăruiau în mintea oamenilor, când Sofocle înfiera tirania personificată în figura lui Creon din „Antigona”. Totodată,poetul îi prevenea pe concetătenii săi să nu se lase târâti de demagogi în haosul anarhiei. Apoi, Sofocle denunta goana după avutie si puterea de coruptie a banului:
Dar pofta de câstiguri
Pe multi bărbati îi duce adesea la pieire…
Căci nici o rânduială n-a dat un rod în lume
Asa de rău ca banul: el pustieste-orase
Pe oameni îi goneste din casă: el învată
Pe cei curati la suflet să-si îndrepteze mintea
Spre fapte rusinoase. Tot banul e acela
Ce-a arătat la oameni puterea vicleniei,
Si pentru orice faptă – nimica sfânt să n-aibă
pagina Lia Neamt Cluj 2014

DICŢIONARUL ÎNŢELEPCIUNII…PLATON


PL0

Nu renunţa de a face bine unui prieten.
Vorbeşte ca şi cum va trebui să dai socoteală
Orice om trebuie sa cerceteze originea fiecărui lucru.
Nu trebuie să se respecte omul mai mult decât adevărul.
Nici un om care nu a recunoscut acţiunea divină în lume nu poate fi fericit.
Nu de vorbele celor mulţi trebuie să ţinem seama, ci de judecata celui care cunoaşte purul adevăr.

PL4
Să nu descurajezi niciodată pe nimeni care progresează continuu, indiferent cât de încet.
Transformarea nu constă în a-ţi pune ochi, căci ei există deja; ci în a le da direcţia potrivită, înzestrare care le lipseşte.
Trebuie să fim îngăduitori cu copilul care se mai teme încă de întuneric; adevărata tragedie a vieţii sunt oamenii care se tem de lumină.
Marea nedreptate nu porneşte de la oameni obişnuiţi, ci dintr-un suflet nobil corupt printr-o educaţie greşită.
Cel mai bine este să fii sănătos; al doilea să fii frumos; al treilea să fii bogat, în mod cinstit.

pl1

„Omul care, de-a lungul vieţii, şi-a luat rămas bun de la plăcerile şi de la podoabele trupului, pe care le socotea străine de el şi dăunătoare, omul care, dimpotrivă, şi-a dat toată silinţa să înveţe ceva, care, în loc de podoabe străine, a vrut pentru sufletul său podoabele cele adevărate: cumpătarea şi dreptatea, curajul, libertatea şi adevărul, omul acesta trebuie să aibă încredere în luminarea sufletului său.“ (Phaidon, Editura Humanitas, 2006, pp. 139-140). Platon (427-347 î.Hr.), alături de elevul său, Aristotel, reprezintă culmea gândirii filosofice antice. Scrierile sale au fost studiate intens de mulţi Sfinţi Părinţi, iar unele idei au fost preluate şi remodelate corespunzător învăţăturii creştine.
Elevul lui Socrate, profesorul lui Aristotel
Platon s-a născut în Atena, într-o familie aristocratică cu strămoşi iluştri. Tatăl său, Ariston, era unul dintre descendenţii regelui Codros, iar mama sa, Perictione, era membră a unei familii înrudite cu cea a marelui legiuitor Solon. Aplecarea spre filosofie a lui Platon a fost şi o încununare a strădaniilor culturale înfăptuite de înaintaşii săi. Numele său de naştere a fost Aristocles, dar a primit porecla de Platon, datorită pieptului său lat. În jurul vârstei de 20 de ani a devenit un ucenic fidel al lui Socrate, pe care nu-l va părăsi niciodată, până la condamnarea la moarte a acestuia. Fiind bolnav, Platon nu a putut participa la ultimele momente din viaţa maestrului său. Din relatările celor prezenţi va scrie dialogul Phaidon, având drept temă sufletul şi protagonist principal pe Socrate. Aproape toate scrierile platoniciene poartă forma dialogului, iar Socrate este pretutindeni prezent, conducând discuţia cu măiestrie. Nu este de mirare că Platon a format mai târziu o adevărată şcoală filosofică în jurul său, printre ucenici numărându-se şi perseverentul Aristotel.

pl2
Marea Academie
Platon a fost mereu un spirit întreprinzător şi activ, veşnic în căutare de noi cunoştinţe, însetat de realizarea unor noi opere sau de ascultarea unor maeştri. De aceea a întreprins nenumărate călătorii, printre zonele vizitate numărându-se Egiptul, sudul Italiei sau Siracuza. În Siracuza a revenit de mai multe ori, fiind apreciat de conducătorul local, Dionisios cel Bătrân, iar mai târziu va deveni profesorul fiului acestuia, Dionisios cel Tânăr. Cu toate aceste peripluri, Platon a petrecut suficient timp în Atena, reuşind să îşi deschidă aici o şcoală. Deoarece locul ales era poziţionat lângă gimnaziul închinat lui Heros Akademos, denumirea a fost transformată în academie. Cum Platon a fost foarte preocupat nu doar de filosofie, ci şi de studii politice, Academia înfiinţată de el a devenit în timp o adevărată pepinieră de funcţionari şi oameni politici. Ea va funcţiona peste 900 de ani, fiind închisă din ordinul împăratului Iustinian, în anul 529 d.Hr. După înfiinţarea Academiei, Platon se întoarce în Siracuza, unde spera să poată înfăptui planul său de realizare a unei legături între filosofie şi politică. Platon preciza în debutul cărţii a şaptea din scrierea sa „Republica“: „Dacă ori filosofii nu vor domni în cetăţi, ori cei ce sunt numiţi acum regi şi stăpâni nu vor filosofa autentic şi adevărat, şi dacă acestea două – puterea politică şi filosofia – n-ar ajunge să coincidă, şi dacă frumoasele firi care acu se îndreaptă spre vreuna din ele, dar nu şi spre cealaltă, nu vor fi oprite să procedeze astfel, nu va încăpea contenirea relelor pentru cetăţi şi neamul omenesc şi nici această orânduire pe care am parcurs-o cu mintea nu va deveni vreodată posibilă, spre a vedea lumina soarelui“. Dionisios cel Tânăr îl dezamăgeşte, alegând să rămână un simplu tiran şi excluzând treptat filosofia din viaţa sa. Platon a plecat din lumea aceasta la vârsta de aproape 80 de ani, îngândurat în privinţa viitorului politicii şi filosofiei.

PL5
Cele trei principii ale conducerii
Platon ne-a lăsat numeroase sfaturi privitoare la eficacitatea conducerii şi modurile în care aceasta trebuie exercitată. În esenţă, acestea se reduc la trei principii fundamentale pe care orice lider trebuie să le respecte. Primul dintre acestea se referă la cunoaşterea binelui. Fiecare conducător este dator ca, printr-o disciplină intelectuală şi morală să ajungă la deosebirea binelui de rău şi să urmeze calea cea bună. Cel de-al doilea se referă la necesitatea unei educaţii prelungite a viitorului lider. În opinia lui Platon, fiecare om care aspiră să devină liderul celorlalţi este dator să aibă o cultură şi o pregătire cu mult superioară maselor. Cel de-al treilea principiu cuprinde existenţa timpului liber. Cine nu îşi poate permite luxul de a gândi şi nu are suficiente resurse materiale pentru a o face, nu va reuşi să se desăvârşească suficient. Privind aceste trei principii din perspectiva lumii moderne, vedem că sunt foarte aplicate în viaţa curentă. În domeniul unei firme actuale, programele de perfecţionare şi planificarea ocupă tot mai mult timp, din păcate nu şi deosebirea metodelor bune de cele rele. Din punct de vedere creştin, principiile lui Platon nu pot fi considerate universale. În creştinism vorbim în primul rând de vocaţia sfinţeniei, iar aceasta nu este dependentă de cultură sau resurse materiale, ci de curăţie. De asemenea, nu poţi ajunge la deosebirea binelui de rău dacă nu ai ajutorul lui Dumnezeu.

Legenda literelor
Sunt foarte incitante parabolele pe care Platon le aduce în discuţie în scrierile sale. Astfel, în dialogul Phaidros, Platon menţionează legenda de origine egipteană a apariţiei literelor. Aici se spune că zeul Theuth a creat literele şi l-a vestit pe faraonul Thamus de descoperirea sa. Faraonul nu a fost deloc entuziasmat de noua ştiinţă şi i-a împărtăşit temerile sale zeului: „Scrisul va aduce cu sine uitarea în sufletele celor care-l vor deprinde, lenevindu-le ţinerea de minte; punându-şi credinţa în scris, oamenii îşi vor aminti din afară, cu ajutorul unor icoane străine, şi nu dinlăuntru, prin caznă proprie. Leacul pe care tu l-ai găsit nu e făcut să învârtoşeze ţinerea de minte, ci doar readucerea aminte. Cât despre înţelepciune, învăţăceilor tăi, tu nu le dai decât una părelnică, şi nicidecum pe cea adevărată. După ce cu ajutorul tău vor fi aflat o grămadă de prin cărţi, dar fără să fi primit adevărata învăţătură, ei vor socoti că sunt înţelepţi nevoie mare, când de fapt cei mai mulţi n-au nici măcar un gând care să fie al lor. Unde mai pui că sunt şi greu de suportat, ca unii ce se cred înţelepţi fără ca de fapt să fie“ (Phaidros, Edit. Humanitas, 2006, p.138). Platon ne atrage atenţia prin această parabolă că nu este înţelept cel care citeşte mult, ci cel care înţelege multe. Este imposibil să devii o persoană dezvoltată intelectual dacă eviţi să gândeşti. Oricât de mult am citi, fără gândire şi fără o practică susţinută a principiilor adoptate nu putem să creştem spiritual.

Discursuri slabe şi oratori puternici
Aşa cum era normal, în acea vreme, cine dorea să fie filosof trebuia să studieze o serie de ştiinţe conexe: matematica, astronomia, muzica sau retorica. Retorica era foarte preţuită şi atrăgea foarte mulţi oameni dornici să o înveţe. Din păcate, majoritatea înţelegeau prin retorică o ştiinţă a cuvântului prin care poţi ajunge să controlezi oamenii şi să îi înşeli. Platon o pune, însă, în legătură cu medicina. „În amândouă aceste arte (medicina şi retorica) se cere analizată o natură: în prima, natura trupului, în cealaltă, natura sufletului; căci, dacă vrem să-i dăm trupului sănătate şi putere cu ajutorul leacurilor şi al hranei, nu ne putem restrânge la rutină şi experienţă, ci trebuie să recurgem şi la arta medicinei; şi, la fel, dacă vrem să-i trecem sufletului convingerea pe care o dorim şi virtutea, trebuie să o facem cu ajutorul unor vorbiri şi practici care să urmeze anumite reguli.“ (Phaidros, p. 129) Scopul principal al retoricii nu era manipularea oamenilor, ci încercarea de a le vindeca sufletele. De aceea, exerciţiul retoricii era necesar, iar ştiinţa discursului nu putea fi mărginită doar la rutină şi experienţă, ci trebuia să se supună unor reguli amănunţite. Toate aceste reguli îndeplineau un ţel comun: cunoaşterea în detaliu a sufletului. „Deoarece puterea discursului stă în faptul de a fi o călăuză a sufletului, cel care îşi doreşte să ajungă orator trebuie negreşit să ştie câte sunt formele pe care le poate îmbrăca sufletul.“ (Phaidros, p.132)
Până în prezent rămâne un singur lucru care îi deosebeşte esenţial pe oratorii buni de manipulatori: dragostea de oameni, dar numai Dumnezeu îţi poate da discernământul de a percepe aceasta.
sursa :Adrian Agachi-Platon, filosoful modern al Antichităţii

DICŢIONARUL ÎNŢELEPCIUNII..ARISTOTEL


op0

Natura nu face niciodată nimic fără motiv.
Ceea ce avem de învăţat să facem, învăţăm făcând.
Prietenia înseamnă un suflet în două trupuri; o inimă în două suflete
Nu-ţi cunoşti prietenul decât după ce ai mâncat multă sare cu el… Prieten în sensul prieteniei perfecte nu poate fi cineva cu mulţi.
Invidia este un fel de întristare pentru fericirea de care ni se pare că se bucură egalii noştri.
Tinerii au pasiuni puternice şi tendinţa de a şi le satisface chiar şi într-un mod nechibzuit. Au sângele fierbinte şi sunt iuţi la mânie. Datorită dragostei lor faţă de onoare nu pot suferi să fie jigniţi şi se indignează dacă li se pare că n-au fost trataţi cum se cuvine. Ţin prea puţin la bani pentru că n-au învăţat încă ce înseamnă să fii lipsit de ei. Au principii foarte înalte, pentru că viaţa nu i-a umilit încă, sau pentru că nu s-au deprins încă cu inevitabilele ei îngrădiri. Ar prefera să facă mai degrabă fapte nobile decât altele folositoare. Vieţile lor sunt orânduite mai degrabă după sentimente decât după raţiune. Ei cred că ştiu totul şi sunt absolut siguri de asta. De fapt, tocmai de aceea ei fac lucrurile într-o măsură prea mare.

ARISTOTEL 2

Cei care educă copiii sunt demni de mai multă onoare decât cei care le dau viaţă, de aceea pe lângă viaţă, dăruiţi copiilor şi arta de a trăi bine, educându-i.
Frumuseţea sufletului străluceşte atunci când o persoană întâmpină fără să-şi piardă cumpătul fiecare neşansă pe măsură ce se iveşte, nu pentru că nu ar simţi, ci pentru că este o persoană cu caracter superior şi plină de eroism.
Ranchiunoşii sunt dificil de împăcat şi păstrează multă vreme mânia, pentru că şi-o înăbuşe în ei, negăsindu-şi liniştea până ce nu se răzbună. Doar răzbunarea pune capăt resentimentului lor, înlocuind supărarea cu bucurie;dar până atunci, ei păstrează în sine apăsarea acestei stări de spirit. Şi asta se întâmplă din cauză că, neexteriorizându-se, nimeni nu-i poate convinge să cedeze, astfel încât mânia fierbe multă vreme închisă în ei. Asemenea oameni sunt, atât pentru ei înşişi, cât şi pentru prietenii lor cei mai buni, foarte greu de suportat.
Este un principiu dovedit că trebuie să înveţi să asculţi pentru a şti comanda.

ARISTOTEL

Desigur, una este să critici şi alta să calomniezi. Se pare că nici Platon şi nici Aristotel nu iubeau calomniile, dar cu toate astea au fost victimele lor. Un filosof ştie însă cum să reacţioneze: când cineva i-a spus odată lui Aristotel că a auzit pe cineva cum îl calomnia pe la spate, Aristotel a comentat:
– Nefiind prezent, nu au cum să mă biciuiască.

W3

O altă întâmplare legată de Aristotel e următoarea: un palavragiu vorbea odată cu Aristotel şi nu mai termina cu peroraţiile, presărându-şi discursul cu aluzii răuvoitoare la adresa filosofului. Cum Aristotel rămânea impasibil şi nu spunea o vorbă, palavragiul l-a întrebat:
– Nu te deranjează oare vorbele mele?
– Nu, nu absolut deloc. Nu le mai ascult de multă vreme.

ARISTOTEL 0

Ştiaţi că… Turorele lui Alexandru cel Mare a fost Aristotel?
Când a împlinit treisprezece ani, tatăl său, regele Filip al II-lea al Macedoniei, a decis că tânarul avea nevoie de o educatie superioară pe lânga educatia spartană, si i-a căutat un tutore.
Marele filozof al antichitătii, Aristotel, s-a ocupat de educatia tânărului Alexandru, dându-i acestuia vaste cunostinte din domeniul filozofiei, astronomiei, matematicii, artei, biologiei, geografiei si politicii.

pagina Lia Neamt cluj 2014

DICŢIONARUL ÎNŢELEPCIUNII..SOCRATE


18-11-03
Nu pot învăţa pe nimeni nimic. Pot doar să-i fac să gândească.
Întăriţi trupul vostru prin muncă şi mintea voastră prin studii
Când dezbaterea este pierdută, calomnia devine unealta ratatului.
Apropierea dintre oameni, prietenia, dreapta măsură, chibzuinţa şi dreptatea, iată ce leagă împreună cerul, pământul, pe zei şi pe oameni.
Cetatea Virtuţii este Cetatea Raţiunii Divine. Căci numai, instituind Raţiunea ca Normă a Fericirii, în cetate vor domni cei cu adevărat bogaţi, nu în bani, ci în ceea ce trebuie să fie bogat omul fericit: într-o viaţă bună şi raţională.
socrate 3
Toţi oamenii îşi doresc să trăiască fericiţi: când însă vine vorba să vadă desluşit ce anume le face viaţa fericită, privirea li se înceţoşează;şi departe de a dobândi uşor o viaţă fericită, cu cât este mai nerăbdător cel care se avântă spre ea, cu atât mai tare şi-o îndepărtează, dacă a rătăcit cumva drumul. Mai întâi ar trebui să hotărâm care este acel lucru spre care năzuim, apoi să cercetăm pe ce cale ne putem îndrepta cel mai iute spre el;pe parcurs, dacă se dovedeşte a fi calea cea bună, vom înţelege cât înaintăm cu fiecare zi şi cu cât suntem mai aproape de locul unde ne împinge o dorinţă naturală. Câtă vreme însă rătăcim la întâmplare, fără să urmăm o călăuză, ci doar freamătul şi strigătele de tot felul ale celor care ne cheamă în diverse direcţii, viaţa ni se va irosi între drumuri rătăcite şi se va scurta, oricât ne-am strădui din răsputeri zi şi noapte.
În momentul în care se află pe picior de egalitate cu bărbatul, o femeie devine şeful acestuia.
Invidia este ulcerul sufletului.
Adevărata înţelepciune înseamnă să-ţi recunoşti propria ignoranţă.
0-1-25
În Grecia antica Socrate (469-399 DC), era foarte mult laudat pentru intelepciunea lui.
Intr-o zi, marele filozof s-a intalnit intamplator cu o cunostinta care alerga spre el agitat si care i-a spus:
‘Socrate, stii ce-am auzit tocmai acum, despre unul dintre studentii tai?’
‘Stai o clipă,’ îi replică Socrate. ‘Inainte să-mi spui, aş vrea să treci printr-un mic test. Se numeşte Testul celor Trei.’
‘Trei?’
‘Aşa este,’ a continuat Socrate. ‘Inainte să-mi vorbeşti despre studentul meu, să stăm puţin şi să testăm ce ai de gând să-mi spui.
Primul test este cel al Adevărului. Esti absolute sigur ca ceea ce vrei sa-mi spui este adevărat?’
‘Nu,’ spuse omul. ‘De fapt doar am auzit despre el.’
‘E-n regulă,’ zise Socrate.. ‘Aşadar, în realitate, tu nu ştii dacă este adevărat sau nu.
Acum să încercăm testul al doilea, testul Binelui. Ceea ce vrei să-mi spui despre studentul meu este ceva de bine?’
‘Nu, dimpotrivă…’
‘Deci,’ a continuat Socrate, ‘vrei să-mi spui ceva rău despre el, cu toate ca nu eşti sigur că este adevărat?’
Omul a dat din umeri, puţin stânjenit.
Socrate a continuat. ‘Totuşi mai poti trece testul, pentru că există a treia probă-filtrul Folosinţei. Ceea ce vrei să-mi spui despre studentul meu îmi este de folos?’
‘Nu, nu chiar…’
‘Ei bine,’ a conchis Socrate, ‘dacă ceea ce vrei să-mi spui nu este nici Adevărat, nici de Bine, nici macăr de Folos, atunci de ce să-mi mai spui?’
Omul era invins şi s-a ruşinat.
Si astfel Socrate nu a aflat niciodată că nevasta-sa îl înşela cu studentul respectiv !!!
socrate 2

Nu de puţine ori, de când a început să funcţioneze şi la noi principiul libertăţii cuvântului ca într-o societate democratică, mi-am pus întrebarea dacă condamnarea lui Socrate a fost dreaptă sau hotărârea juraţilor a fost influienţată de mentalităţile vremii, privind condamnarea unor idei?
Se cunoaşte faptul,mai ales din “Apologia”lui Platon, că în anul 399 î.d.Ch., Socrate a fost judecat sub acuzaţia de lipsă de pietate şi de corupere a tineretului atenian.În faţa celor 500 de juraţi Socrate a ţinut o cuvântare amplă care nu i-au convins pe juraţi de nevinovăţia sa,aşa cum nici, mai târziu, Iisus nu a convins pe romani şi israeliţi de adevărul spuselor sale.
Condamnarea lui Socrate s-a bazat pe o majoritate foarte mică.Astfel, 280 de juraţi s-au declarat pentru condamnare, iar 220 pentru achitare.După cum se observă, încă 30 de voturi în favoarea achitării ar fi creat egalitatea de voturi.În Atena antică egalitatea de voturi ar fi dus la achitarea inculpatului.Socrate era conştient de acest adevăr, o ştim din Apologia lui Platon unde el îşi exprimă surprinderea privind diferenţa de voturi pe care s-a bazat verdictul.El recunoaşte:”Nu m-am aşteptat la o majoritate atât de mică,”spunea el”ci la una mare”.Socrate era surprins pentru faptul că învăţăturile lui fuseseră considerate,de-alungul întregii sale vieţi,drept ostile faţă de democraţia ateniană.În aceste condiţii, dacă aşa- numiţii demos,care era poporul atenian de rând, ar fi fost atât de ignoranţi şi încărcaţi de prejudecăţi pe cât credea Socrate,el nu ar fi avut într-adevăr nici o şansă.Dar după cum a fost votat verdictul de către juraţi a dovedit că el avea şanse considerabile-că acestora nu le-a fost uşor să-l condamne.Acest fapt se datorează faptului că libertatea cuvântului era predominantă în viaţa politică şi artistică a Atenei.Despre această realitate o spune cu mândrie Pericle în”Istoria Războiului Peloponeziac”scrisă de Tucidide-este vorba de „şcoala Ellasului”.Datorită acestui fapt filozofi din zona bazinului mediteranean poposeau la Atena atraşi de marele interes cu care publicul atenian le asculta cuvântările.Socrate declarase că nu luase niciodată parte la vreuna dintre conspiraţiile împotriva guvernului atenian şi că nu comisese nici un act vădit împotriva acestui guver,însă acuzarea nu a oferit nici o dovadă care să conteste aceste afirmaţii.El se considera că îşi făcuse datoria de soldat-cetăţean.În acest context,pot afirma că a fost condamnat pentru ceea ce spunea şi gândea-a fost, pur şi simplu,o condamnare a unor idei,şi în concluzie, a fost o decizie care contravenea fundamentalelor tradiţii ale oraşului –stat Atena.
Din păcate Socrate nu a invocat în apărarea sa libertatea cuvântului,dacă ar fi invocat principiile fundamentale ale democraţiei ateniene, în mod cert,ar fi reuşit să obţină o majoritate de voturi în favoarea achitării.Se pune întrebarea de ce nu s-ă apărat?

socrate 1
Socrate nu credea în valoarea libertăţii cuvântului şi dorea să fie condamnat.Cercetătorii afirmă că există dovezi că el dorea să moară şi că a decis să-i provoace deschis şi sincer pe juraţi.În tot acest context există o divergenţă fundamentală dintre premizele democraţiei ateniene şi învăţăturile lui Socrate.O seamă de probleme fundamentale existau în privinţa cărora între Socrate şi marea majoritate a compatrioţilor săi existau deosebiri ireconciliabile şi chiar antagonice.Gândirea lui Socrate era antidemocratică şi antipolitică în sensul grec al cuvântului.El dezaproba aşa-numitul polis, indiferent dacă era guvernat de cei mulţi,ca în cazul democraţiei, sau de cei puţini ca în cazul sistemelor oligarhice.Peste toate acestea Socrate nu credea că poporul era capabil să guverneze.El considera comunitatea o turmă de oi ce trebuie să aibă un cioban drept stăpân,iar ciobanul nu se consultă cu oile.
Socrate,aşa cum se spune în Memorabilele lui Xenofon,era de dorit să guverneze”omul care ştie”.Desigur,acesta era germenele noţiunii lui Platon cu privire la guvernarea de către un rege-filozof.Socrate susţinea că Oracolul de la Delfi ar fi spus că nu exista om mai înţelept decât el.Însă,el şi-a petrecut întreaga viaţă demonstrând că ştia că nu ştia,fapt ce îl plasa pe o treaptă superioară faţă de ceilalţi atenieni.
În ultimii ani ai vieţii lui Socrate,datorită înfrângerilor militare suferite de Atena,tinerii aristocraţi simpatizanţii lui Socrate, au răsturnat de două ori,cu concursul Spartei,orânduirea democratică şi au instituit un regim de dictatură.Prima răsturnare a sistemului democratic a avut loc în 411 î.d.Ch. iar cea de-a doua de o grupare ce-şi zicea Cei Treizeci,condusă de Critias şi Carmides, rude a lui Platon şi foşti elevi ai lui Socrate.Aceştia apar în dialogurile lui Platon ca figuri venerate.În aceste condiţii Socrate ar fi devenit erou dacă îşi ridica vocea împotriva Celor Treizeci sau ar fi părăsit oraşul şi s-ar fi alăturat opoziţiei.Totuşi în „Memorabilele” lui Xenofon,Socrate nu apare ca fiind în raporturi bune cu Critias şi Cei Treizeci. Aceştia au folosit proprietăţile lui Leon pentru a acoperii cheltuielile suferite cu întreţinerea garnizoanei spartane care ocupase Atena. Şi care îi ţinea pe dictatori la cârma statului atenian.După părerea este că dacă Socrate nu ar fi fost condamnat, dacă l-ar fi avertizat pe Leon, dacă ar fi făcut o declaraţie publică de protext,dacă ar fi denunţat acele acte imorale şi ilegale şi dacă ar fi părăsit oraşul alăturându-se opoziţiei.Însă el a făcut invers faţă de propriile idei de virtute promovate de-alungul întregii sale vieţi.Socrate era decis să-i aţâţe pe juraţi împotriva lui.Dovezile, în acest sens, se află în „Apologia”lui Xenofon.”Apologia” lui Platon ascunde câteva lucruri esenţiale.Xenofon este de acord că modul de apărare susţinut de Socrate era voit să provoace condamnarea sa.Dar acest fapt susţine Xenofon nu ar fi trebuit să mire pe nimeni, fiindcă Socrate dorea să moară.Atât Xenofon, cât şi Platon spun că cea ce a stârnit dezaprobarea juraţilor a fost afirmaţia lui Socrate că Oracolul de la Delfi îl calificase drept cel mai înţelept om.Sau,în formularea mai enigmatică a lui Platon,că nu există un om mai înţelept ca el.În “Apologia”sa ,acesta relatează că afirmaţia lui Socrate a stârnit strigăte de mânie în rândurile juraţilor.
După proces în”Crito”,discipolii lui Socrate se plângeau că Socrate nu s-a apărat cum se cuvenea.După un timp, în „Fedon”, ei sugerează chiar că mentorul lor părea decis să comită un fel de act de sinucidere.La aceste opinii condamnabile,Socrate răspunde printr-un discurs deosebit,mistic,dar în esenţă lipsit de sens,în care susţine că filozoful are menirea zeiască să caute moartea drept împlinire, deoarece numai prin moarte,sufletul este eliberat de trupul muritor şi devine capabil să cumpănească Ideile eterne şi neschimbătoare.”Fedon”,în această situaţie,devine o odă închinată morţii şi eternităţii ei.
În apărarea lui, era de-ajuns ca Socrate să evoce libertatea cuvântului care pentru atenieni era un drept fundamental.Grecii antici aveau patru termeni pentru noţiunea de libertatea cuvântului. Cel mai vechi apare în opera lui Eschil,este compus din adjectivul eleutherus (liber) şi stomos (gură).Cel de-al doilea cuvânt apare în scrierile lui Herodot care este isegoria(etimologic înseamnă egalitate privind dreptul de a lua cuvântuil),următorul este parrhasia(dreptul de a face uz de libertatea cuvântului) care a apărut în piesele lui Euripide.Şi al patrulea cuvânt este isologia(egalitate în privinţa dreptului de a lua cuvântul).
Văzând importanţa pe care o dau atenienii libertăţii cuvântului,Socrate ,în apărarea sa ar fi trebuit să invoce acest deziderat la care atenienii şi juraţii erau foarte sensibili.El trebuia să spuna:Adevărata libertate a cuvântului nu constă în a putea spune sau gândi ceea ce spun şi gândesc conducătorii,indiferent dacă aceştia îi reprezintă pe cei puţini sau pe cei mulţi.Chiar şi sub cel mai nefast dictator nu este interzis să fi de acord cu el. Libertatea cuvântului este libertatea de a nu fi de acord.
Ideile nu sunt atât de fragile ca oamenii.Socrate ştia că ideile lui-şi exemplul dat de el-aveau să dăinuiască şi că Atena avea să poarte pata morţii lui.Sorbind cupa cu otravă de cucută Socrate a trecut din efemera viaţă în trăinicia eternităţii.”Moartea lui Socrate”, înconjurat de discipoli, este eternizată sugestiv,într-un tablou executat în anul 1787, de Jacques Louis David.( autor: Al. Florin Ţene sursa: Gândacul de Colorado – Ziarul Românilor de pretutindeni)

DICŢIONARUL ÎNŢELEPCIUNII…IUBIRE…


o4

Dacă ai rupt o bucată de lumină pentru mine,
măcar să o împărţim frăţeşte,pe culori…(Teofil Mandrutiu)

o3

“Laudă-mă…aş putea să nu te cred. Critică-mă… aş putea să nu te plac. Ignoră-mă… aş putea să nu te iert. Incurajează-mă… aş putea să nu te uit niciodată. Iubeşte-mă şi voi fi obligată să te iubesc.” – William Arthur Ward

o1

Ni s-a spus că suntem îndrăgostiţi datorită chimiei sau pentru faptul ca rămânem fideli unul altuia, pentru bunătatea noastră sau pentru noroc. Ceea ce nu ni s-a spus este faptul că rămânem îndrăgostiţi pentru că ştim să iertăm şi să fim recunoscători.” – Ellen Goodman

o5

Cred cu desăvârşire că imaginaţia este mai puternică decât cunoaşterea, mitul este mult mai rezistent decât istoria, visele sunt mult mai pătrunzătoare decât faptele. Cred că speranţa triumfă întotdeauna ţn faţa experienţei, râsul este leacul pentru durere, iar…dragostea este mai puternică decât moartea.” – Robert Fulghum

ew3

Teoria mea este că longevitatea se datorează actului iubirii. Suntem născuţi pe lume pentru a iubi. Orice. Nu-ţi impun să joci, să iubeşti ce iubesc eu, ci să iubeşti ce iubeşti dumneata, dar să iubeşti cu adevărat. Cred că ăsta e marele mister: iubirea. Dacă oamenii ar putea să-şi însuşească asta, lumea ar fi o bucurie.(Radu Beligan)

Când doi oameni se iubesc, se naşte o stea, care se va transforma într-una căzătoare atunci când iubirea lor se stinge. Dar oare câţi ochi rugători vor privi căderea acelei stele şi îşi vor pune o dorinţă. Dorinţa unei iubiri, a unei noi iubiri care va da naştere la alte stele. Doar dragostea poate face să se ivească o stea, acea stea care iluminează acea dragoste. Când ne uităm la cer, ne uităm la iubire, şi când doi îndrăgostiţi număra stelele, realizează că nu sunt singuri.(Lusiana Dragusin)

Pagina Lia Neamt
cluj2014