DICŢIONARUL ÎNŢELEPCIUNII …Arthur Schopenhauer


sp4

Sufletele înrudite se salută din depărtare.
Gradul de sensibilitate la durere, frustrare, creşte proporţional cu simţirea şi inteligenţa.
Sunt trei aristocraţii: a naşterii şi a rangului, a banilor, a spiritului. Cea din urmă, drept vorbind, este cea mai însemnată şi se recunoaşte astfel, dacă i se dă timpul.
Cel mai bun caracter are momente de răutate şi cele mai mari genii, îngustimi de spirit.
Compasiunea faţă de animale e intim legată cu bunătatea caracterului şi se poate afirma cu siguranţă că cel crud faţă de animale nu poate fi un om bun.

W3
Omul este singura fiinţă care se miră de propria existenţă, animalul trăieşte în odihna sa şi nu se miră de nimic.
Caracterul omului poate fi dedus din manifestările lui mărunte, pentru lucrurile importante oamenii îşi iau precauţii;în gesturile mici, ei se manifestă după natura lor şi fără să-şi dea osteneala să se ascundă.
Prietenii se numesc sinceri. Duşmanii chiar sunt – tocmai de aceea, pentru a ne cunoaşte pe noi înşine, trebuie să înghiţim critica lor ca pe un medicament amar, dar util.
Nu este o metaforă când spui că viaţa fiecărui om este o luptă continuă cu mizeria, cu plictiseala, cu semenii săi, cu realitatea. Omul găseşte adversari pretutindeni şi moare cu armele în mâini. Dar existenţa noastră nu este posibilă fără toate acestea. Fără presiuna exercitată de atmosferă corpul plesneşte; tot aşa,lipsa durerii, mizeriei, a necazurilor şi nevoilor de tot felul ar provoca o creştere nemăsurată a orgoliului frizând extravaganţa.
CALEIDOSCOP 8-08-00
După cum pe marea dezlănţuită şi nemărginită, printre talazuri ce se înalţă şi se prăbuşesc urlând, marinarul îşi pune toată nădejdea în sărmana lui barcă, tot astfel, în mijlocul unei lumi de chinuri, stă liniştit omul singuratec, rezemându-se încrezător pe „principium individuationis”.
La tinereţe domină intuiţia, la bătrâneţe cugetarea; de aceea, la tinereţe omul este mai mult poet, iar la bătrâneţe mai mult filosof.
Cel mai mare om din lume nu este cuceritorul, ci acela care se stăpâneşte pe sine însuşi

sp0

226 ani de la nasterea marelui filozof german, cunoscut – mai ales – prin teoria sa asupra primatului „vointei” în sfera reprezentării lumii si în comportamentul uman.
De foarte multă vreme am citit şi m-a şocat o afirmaţie al lui Mihai Eminescu: „Schopenhauer e dintre autorii aceia care nu vor avea a se teme de soarta celor ce scriu de azi pe mâine. E drept că multă lume va fi jignită la citirea cărţilor lui, îndeosebi toţi aceia care fac din scris şi învăţătură o meserie; dar lumea va ajunge a se împăca cu multe dintre învăţăturile pesimiste ale filozofului.“
Cine studiază viaţa lui Schopenhauer va da peste o serie de paradoxuri: propovăduia misoginismul, dar avea legături intime cu o cântăreaţă de operă; dispreţuia lumea, dar se purta galant; nega sistematic valoarea vieţii, dar era exagerat de grijuliu cu sine, viaţa sa fiind un model de igienă; se temea de incendiu şi nu locuia decât la parter; nu bea decât din paharul său etc.
Pentru Schopenhauer, fondul intim al fiinţei noastre este voinţa, iar manifestarea sa nemediată este corpul. Actul volitiv şi acţiunea corpului sunt unul şi acelaşi lucru. Întreg trupul omului nu este altceva decât voinţa obiectivată. Raportul dintre voinţă şi intelect este asemănător celui între stăpân şi sclav. Dacă voinţa este ,,a priori”, intelectul este ,,a posteriori”. Agitaţia provocată de voinţa, dă naştere egoismului care conduce invariabil la conflicte sociale. Acel ,,Bellum omnium contra omni”, sau ,,homo homini lupus” sunt în spiritul concepţiei schopenhauriene fragmente din eternul imn al fiinţei.

sp3

Celibatar convins, Schopenhauer (1788-1860) si-a trait ultimii ani singur in Frankfurt unde se mutase in 1833 pentru ca orasul avea un ‘dentist indemanatic’,’ nu avea inundatii’ iar ‘cafenelele erau mai bune’. Mizantrop si egoist, avea un simt al pericolului hipertrofiat, ceea ce-l facea sa doarma cu pistoalele incarcate la capul patului si sa nu-i permita niciodata barbierului sa-i apropie briceagul de gat. Desi nu a fost niciodata insurat se pare ca a fost destul de activ sexual. Era un maniac al rutinei – in fiecare zi se scula la 7, scria pana la pranz, canta la flaut jumatate de ora, apoi iesea sa manance, mereu in acelasi loc. Apoi se intorcea acasa, citea pana la ora 4 dupa care iesea la o plimbare de 2 ore care sfarsea mereu cu o vizita la biblioteca unde citea Times-ul. Seara mergea la teatru sau la concert dupa care cina lejer la Englischer Hof. Aceeasi rutina timp de aproape 30 de ani.

sp1

Acum un secol Schopenhauer era extrem de influent: Conrad, Proust, Mann, Freud, Nietzsche, Wittgenstein, sunt doar cativa dintre cei profund influentati de filozofia sa. In sec. 20 a fost complet dat uitarii pentru a fi “redescoperit” in timpuri recente. Prima critica adusa umanismului ii apartine lui Scopenhauer care a dispretuit ideile emanciparii universale ce incepusera sa se raspandeasca in Europa la jumatatea sec. 19, la fel cum a dispretuit filozofia oficiala, considerandu-l pe Hegel un simplu apologet al puterii statale. Credea ca filozofia era bazata pe prejudecati crestine si o parte din viata si-a petrecut-o disecand influenta acestor prejudecati in filozofia lui Kant pe care o considera o versiune seculara a Crestinismului.

Schopenhauer nu credea in individualitate. Credem ca suntem separati unii de altii ca indivizi distincti, dar asta e o iluzie, spunea el. Ca si restul animalelor, suntem intruparea Vointei universale – energia care da viata la tot ce exista in lume. A fost primul ganditor important european care s-a declarat deschis si explicit ateu, si primul care cunoscuse si acceptase doctrina centrala a filozofiei orientale indiene (hinduism si budism) – individul liber si constient aflat la baza Crestinismului este o eroare. La aceasta concluzie ajunge independent prin critica filozofiei lui Kant. Acceptand argumentele acestuia (si ale lui Hume) potrivit carora lumea reala nu poate fi cunoscuta, a mers mai departe afirmand ca noi insine apartinem lumii aparentelor (lumea si individul care-o imagineaza sunt maya, constructii fara baza in realitate). Experientele nu ne arata ca suntem liberi sa alegem felul in care traim, ci ca suntem condusi de necesitatile corpului – foame, frica si mai ales sex. Sexul este ‘ultimul scop al aproape oricarui efort uman’.

Schopenhauer credea ca avea raspunsul definitiv la intrebarile metafizice care au framantat filozofia inca de la inceputurile sale. Criticand filozofia lui Kant a oferit o noua viziune a lumii – una in care nu exista individualitate, nu exista pluralitate nici diferente, ci doar forta numita Dorinta. Ne place sa credem ca ne conducem viata pe baza de ratiune, dar ratiunea insasi este servitoarea acestei forte inconstiente. Printre constructiile intelectului aflat in slujba dorintei, cea mai inselatoare, spunea Schopenhauer, este aceea ca suntem fiinte autonome, libere.
„Din tot ce a scris si a gandit Schopenhauer, vii rămân numai revărsările sale de umoare. (…) Ceea ce rămâne dintr-un gânditor este temperamentul său, adică tot ce face atunci când uită de sine; un filozof amuză, derutează, interesează tocmai prin contradicţii, prin capricii, prin reacţiile imprevizibile şi incompatibile cu liniile fundamentale ale gândirii sale.“ (Emil Cioran)

caleidoscop 16-08-01
„Dacă ceea ce spune Schopenhauer nu va fi niciodată uitat, asta ţine probabil de faptul că ceea ce el spune nu e legat de cuvintele pe care le foloseşte; cele spuse ar putea fi foarte bine redate şi cu alte cuvinte – dar va râmâne totuşi, dincolo de asta, un sâmbure de simţire, o trăire a adevărului atât de satisfăcătoare, de indestructibilă şi de invulnerabilă, atât de autentică cum n-am mai aflat nicăieri altundeva în filozofie. Te ajută atât să trăieşti, cât şi să mori, şi mai ales să mori: îndrăznesc să afirm că adevărul rostit de Schopenhauer, prin satisfacţia pe care ţi-o aduce, te ajută să faci faţă în ceasul de pe urmă – şi asta fără nici un chin, fără vreun efort de gândire, fără cuvinte.“ (Thomas Mann)
sursa : Arthur Schopenhauer, Lumea ca voinţă şi reprezentare, traducere din germană şi glosar de Radu Gabriel Pârvu, Editura Humanitas, 2012. Vol. I (600 pag.), vol.II (684 pag.)
oenoada-Schopenhauer-pesimistul

Am înţeles că energia apei este însetată de sărutul rece al pământului


13-0

Am înţeles că energia apei este însetată de sărutul rece al pământului ca plămânii focului de oxigen, ca aripile aerului de libertatea mişcării şi ca omenirea de fericirea supremă, încă umbrită de caprici ispititoare.
Am dedus că viaţa pâmânteană ar deveni o adevărată peliculă divină, dacă oamenii nu s-ar speti să o aglomereze cu viitoare religve materiale,ci s-ar înfrupta mai des din bucătăria frumuseţii ei spirituale,
care prin legile înţelepte va înflori sănătatea, fericirea şi pacea sufletească a omenirii.

7-4-1
Am învăţat că nu râvnesc şi să nu imit pe nimeni niciodată, pentru fericirea searbădă a confortului material, dar să fac tot posibilul să arăt oamenilor din jurul meu cât de aproape şi de sănătoasă este fericirea spirituală, apoi trăgând linie de fracţie să calculeze cu mintea sufletului câtul dintre fericirea materială şi cea spirituală şi să aleagă.
Am înţeles că nu întâmplător viaţa pământeană are scară de valori,dacă pe ea nu se coboară măcar o dată în infernul mizeriei morale nu avem cum să râvnim la caracterul frumos al înţelepciunii.

2-10-00
Am dedus că în travaliul vieţii pământene, iubirea umană ridicată mai presus de cea Divină, transformă viaţa oamenilor în episoade dramatice şi poate educative până la sfârşitul ei.
Am înţeles că oricât de ateistă şi nesaturată este stiinţa omenirii, în faţa neputinţei şi a morţii îngenunchiază la picioarele Divinităţii cerându-i cu pioşenie ajutor şi îndurare.
Am dedus că oamenii aţâţaţi de poftele cunoaşterii, dezgroapă barierele enigmelor îngropate de frământările trecutului, eliberând odată cu ele şi blestemele lor.

2-10-0
Am dedus că din coastele neprevăzutului curios s-au născut legile universale, dar că ele au suport divin.
Am înţeles că mai uşor scoţi apă din inima stâncii împietrite de timp, decât să scoţi prostia din omul catâr şi capriciile din femeia frumoasă.
Am dedus că în temniţa singurătăţii se aprind făcliile cugetărilor, idolii albi sau negri ai firii omeneşti, autocunoaşterea şi deseori moartea.

7-6
Am dedus că omenirea şi cercetarea universului înconjurător oricât de perfecte ar deveni se vor termina într-un punct mort ca şi construcţia turnului Babel, probabil că şi Geneza are anotimpuri şi luptă pentru regenerare.(Valeria Mahok)

Ce rău îmi făcuse mie pasărea aceea, ca s-o ucid? ..Dan Puric


pas2

Omul frumos în ziua de azi e cel ce urcă invers pe scară, înfruntând nu numai turma care coboară, dar şi insultele ei!

Apoi, crescând mai mare, le-am dat lor, celor ce mă priveau de după gard, sufletul meu. Iar ei îl dădeau de-a dura prin colbul vieţii şi mi-l înapoiau strivit, lovit şi fără de viaţă. Trist, îmi luăm propriul suflet în braţe şi-l mângâiam.

Apoi, când se refăcea, mă părăsea zâmbind şi se arunca naiv în braţele pofticioase ale celor din jur. Şi din nou, zdrobit de valurile vesele dar necunoscute ale vieţii, se-ntindea obosit la picioarele mele, spunându-mi că este pentru ultima oară.

De atunci îmi îngrop şi dezgrop propriul zbor sufletesc ca pe un blestem.

pasare

Ce rău îmi făcuse mie pasărea aceea, ca s-o ucid? Nu-mi reproşa nimic. Atârna în mâinile mele mici ca şi cum îmi dădea un sărut de adio. Am îngropat-o încet. Apoi bătrânul din mine a desenat pe moviliţă o cruce. O lacrimă a căzut în mijlocul ei. Murea specia din mine şi se năştea omul. De atunci, sufletului meu îi este hărăzit să cânte şi să zboare, dar să şi fie lovit de moarte. De atunci îmi îngrop veşnic sufletul ucis. Dar ce ciudat, de data aceasta, cu fiecare înmormântare devin mai tânăr. Da, pasărea mea de vis m-a iertat. Prin moartea ei nevinovată a ucis vânătorul din mine.

Într-o piaţă, într-o marchetizare a sufletului, sufletul însuşi devine o marfă cu diferite valori, cu branduri. Ticăloşia este un fel de a te descurca în viaţă, este un grad de inteligenţă.

Omul liber nu merge cu cohorta. De la tatăl meu am învăţat să nu mă înghesui.(Dan Puric)

DICŢIONARUL ÎNŢELEPCIUNII…Pittacos din Mytilene


pm1

“Iubeşte cumpătarea.”
“Pe om îl cunoşti când deţine puterea.”
“Orice lucru faci, să îl faci bine.”
“Este greu să devii un om cu adevărat integru.”
“Nu face aproapelui tău ceea ce nu doreşti să ţi se facă.” (Regula de Aur)
“Nu spune dinainte ce ai de gand sa faci, pentru ca, daca nu izbutesti, va rade lumea de tine.”

pm2
“Datoria oamenilor prudenti este sa prevada greutatile inainte de ivirea lor si sa le impiedice sa apara, iar datoria celor curajosi este ca, atunci cand greutatile se ivesc, sa le infrunte.”
“Nu vorbi de rau nici pe prieteni, nici pe dusmani.”
“Pretuieste adevarul, fidelitatea, indemanarea, inteligenta, sociabilitatea si prudenta.”
“Nu mustra pe nimeni pentru nenorocirea care l-a lovit, de teama sa nu mânii pe zei.
pm
Născut în anul 650 i.Hr. în oraşul Mytilene (din insula grecească Lesbos), Pittacos a fost s-a distins prin înţelepciune, prudenţă, discreţie şi onestitate.
Tatăl lui Pittacos era trac. În urma victoriei obţinute împotriva atenienilor, Pittacos a devenit conducător al oraşului Mytilene, pe care l-a guvernat timp de 10 ani, timp în care a dat numeroase legi şi, prin înţelepciunea sa, şi-a pus amprenta asupra orasului-port Mytilene. A guvernat cu ajutorul claselor populare, pe care le-a favorizat, reducând puterea nobilimii.
Pittacos , om de o nobleţe rară, pe care şi-a dovedit-o mai ales atunci când l-a iertat şi i-a redat libertatea celui care i-a ucis fiul, spunând că: “Iertarea este mai bună decât răzbunarea”.
Întrucât era vin din belşug pe Insula Lesbos, pentru a-i abate pe oameni de la beţie, Pittacos a dat renumita lege care dubla pedeapsa pentru orice greşeală comisă în stare de ebrietate.

v3
Datorită uriaşei sale înţelepciuni şi a bunătăţii sale deosebite, după 10 ani de guvernare (595 – 585 i.Hr.), Pittacos a renunţat de bunăvoie la conducerea oraşului Mytilene, motivând:
“Am fost speriat să-l văd pe Periandru din Corint devenind tiranul concetăţenilor săi, după ce le-a fost tată. Este foarte dificil să fii mereu integru“.
După abdicare, cetăţenii i-au dăruit lui Pittacos, în semn de preţuire, un teritoriu vast, pe care Pittacos l-a dăruit zeilor, iar pentru dânsul şi-a oprit doar o mică parte, spunând că “jumătatea este mai mare decât întregul“.
Nobleţea sufletească şi-a dovedit-o şi atunci când a refuzat banii oferiţi de regele Cresus (al Lidiei), explicând că are de două ori mai mult decât îşi dorea, deoarece moştenise averea fratelui său, care nu avusese copii.
c4
Pittacos este considerat unul din cei “Şapte Înţelepţi” ai Greciei Antice, deoarece a fost renumit pentru înţelepciunea sa încă din timpul vieţii sale. Unui om care caută un om vrednic, Pittacos i-a spus:
“Dacă-l cauţi cu prea multă grijă, nu-l vei găsi niciodată“.
La diferite alte întrebări, înţeleptul a răspuns astfel:
“Ce este plăcut?” – “Timpul”.
“Ce este nevăzut?” – “Viitorul”
. “Ce este sigur?” – “Pământul”.
“Ce este nesigur?” – “Marea”.
“Ar trebui sa stii ce oportunitati sa alegi.“ (deviza lui Pittacos din Mytilene
pagina Lia Neamt
cluj 2014

Căutam un rost..


ca2

Furtuna, în contratimpul
aşteptării
plinului de tine,
în rafale, cred,
mi-a spălat pietrele
adunate-n templul
de la intrare în suflet.

CA1

Acum ninge,
ninge cu imagini,

imagini
ce-mi arătau paşii tăi
aşezaţi fulgi unul peste altul

pe strada
gândurilor mele.

ca3

Pornisem
la drum
înainte de a fi eu,

te căutam pe tine
ştiind c-am să-mi găsesc
cuvintele

şi

ca4

te-am zărit,
erai acolo,
te rugai

şi

eu
mă rog…,

acum.(Marius Iulian Zinca)

Când moare un vis…


c6
Ce greu e când moare o floare,
Ce greu e când moare un vis,
Când soarele nu mai răsare
Nimic nu mai poate fi zis.
Ce bine că lumea mai speră
Când totul în jur e-ngropat,
Pământul e-ascuns că-ntr-o seră,
E ros,condamnat şi uscat.
c4
Nimic nu mai stă în picioare
Şi munţii se clatină toţi
Umblăm zi de zi la-ntâmplare
În nişte trăsuri fără roţi.
d8
Se rupe zăgazul răbdării
Şi lacrimi sparg ziduri şi zări,
Şi-n ceasul din urmă-al răbdării
Ne pierdem pe ninse cărări.
c3
Curajul de-a merge înainte
Dispare cu ultimul tren,
Nimic nu e-n stare s-alinte,
Banalul,umilul refren.
c2
Şi dacă iubirea e-o armă
Şi toţi vom muri împuşcaţi,
Vom trage semnalul de-alarmă
Atunci când vom fi condamnaţi.
c1
Şi când ne vom duce departe
Şi totul va fi mai curat,
Va ninge frumos peste toate
Şi totul va fi îngropat.(Felicia Feldiorean )

Cântec de mai demult…


D0

Ieri, încă, mai aveam doar optsprezece ani
Şi aveam o floare mare, de soare, la rever.
Se risipeau, în foc şi rouă, maci aprinşi din lan
Îngrămădind spre lume nou adevăr sub cer.

d3

Ieri, încă, eram tânăr, valuri largi
De oameni porneau spre lumea mea…
Puteai atunci şi cerul şi timpul să le spargi,
Şi nuca grea ce-adună tot universu-n ea.

d7

Şi am iubit atunci, cum n-oi iubi nicicând:
Femei şi clipe, vânt şi răsărit, şi seară,
Rupeam din pâinea zilei bucăţi şi, neflămând,
Le risipeam – drum prea umblat, pădure mult prea rară!…

d6

Şi nu vedeam în juru-mi de-s oameni, ori de-s câini,
Credeam mereu, într-una, în ziua ce-o să vină,
Pierzând mereu pe „azi” ca apa printre mâini
Şi mă hrăneam cu stele din bolta cea senină!…

Şi nu era câmpie să aibă vre-un sfârşit…
Goneam mereu prin soare şi vălătuci de nori,
În oricare direcţie era doar Răsărit
Şi orişice movilă îţi da un ghes să zbori.

D4

Şi nu era suişul povară, pân’ la pisc,
Acolo unde cerul era la preţ de-o scară
Şi unde păsări mari, tot piuiau din plisc
De hăuri, depărtări şi zări ce te-nfioară.

Şi nu erau nici codrii să nu-i fi străbătut,
Măcar, de-ar fi, cu gândul, nici mări şi nici oceane
Şi nici pustiuri aspre ce nu au început,
Nici turbării şi mlaştini, nici râuri cu bulboane…

d2

Pe toate le-aveam, Doamne, la mine-n buzunar
Lângă un ban de-argint, scăpat din veac trecut
Alături de biletul iubitei, plin de-amar,
Ce-mi suspina în slove de când nu ne-am văzut.

Şi eram prinţ în lume, eram conchistador,
Armii de fum duceam, mereu, spre culmi de glorii…
Şi nu vedeam, de vise, cum orele mă dor
Şi nici cum ceaţa vremii sleieşte chipul florii!…

D1

Ieri, încă, mai aveam doar optsprezece ani
De biruiam cu-n fulg pornite avalanşe…
Din volte de aripă imperii ridicam
Şi lupte nesfârşite : victorii şi revanşe!

Cântau, pe-atunci, privighetori tril limpede spre lună
Şi mă-mpingeam adânc, din cer, în tină,
Vântul pribeag sufla, cu el de mână
Eram un fel de greier cântăreţ, beat de lumină…

d

Eram, când timpul hodinea!…Toate au fost ieri
Când mai găseai norocul zvârlind în sus un ban,
Când pârgul de mireasmă îţi da curaj să speri,
Iar eu încă aveam, doar, optsprezece ani!(Dragan Dan Marius)

Curiozităţi despre…Paulo Coelho


ba3

Norii sunt râuri care cunosc deja marea.(Paulo Coelho)
Celebritate mondială, Paulo Coelho se mişcă, între emisiunile de televiziune şi călătoriile pentru promovarea cărţilor sale, cu nonşalanţa şi supleţea unei feline. Fără a face paşi greşiţi sau valuri. Chipul îi este senin, fără duritate, captivant şi uşor de vândut. Pentru piaţa editorială, scriitorul brazilian este un chilipir formidabil. Textele lui au fost publicate în toată lumea, editate în 56 de limbi şi vândute în zeci de milioane de exemplare. În Franţa, unde succesul său este uluitor, el a fost distins cu titlul Legiunii de Onoare, care se adaugă la panoplia de lauri culeşi din toată lumea.
Coelho este, totodată, şi un as al marketingului, ştiind să-şi creeze imagine. Dar această imagine camuflează atent, de ochii cititorului, traiectoria unui om neliniştit, dezechilibrat, ba chiar straniu.

ba4
Paulo Coelho s-a născut la 24 august 1947 în Rio de Janeiro, Brazilia. Este fiul lui Pedro, inginer, şi al Lygiei, casnică. La şapte ani a intrat la şcoala iezuită San Ignacio din Rio de Janeiro. A câştigat primul său premiu literar într-un concurs şcolar de poezie, iar sora lui, Sonia, şi aminteşte cum şi ea a câştigat un premiu pentru eseu prezentând o lucrare pe care Paulo o aruncase în coşul de hârtii.
În mare, povestea lui este cea a unei căutări care începe în adolescenţă. Tânărul Paulo era, pe vremea aceea, indisciplinat, revoltat, fugar, ca mulţi tineri de vârsta lui. Tatăl său, un om autoritar, nu l-a putut suporta aşa. Urmând obiceiul burghez al epocii, el l-a internat pe fiul său într-o clinică de psihiatrie, în trei rânduri, timp de doi ani (1965-1967). Toată această perioadă, spune Coelho astăzi, nu l-a tulburat, ci i-a servit ca sursă de inspiraţie pentru „Veronica se hotărăşte să moară“.
În 1970 a renunţat la studii pentru a călători în America de Sud, Africa de Nord, Mexic şi Europa. Întors în Brazilia după doi ani de călătorii, Coelho începea o carieră de succes ca scriitor de texte pentru cântece.
Câţiva ani mai târziu, Coelho regăseşte izolarea. A fost închis pentru o scurtă perioadă de timp în 1974, când în Brazilia guverna dictatura militară El este arestat pentru răspândirea de manifeste subversive. Când a fost închis a doua oară, Coelho s-a temut foarte mult: nefiind înregistrat de către militari la intrarea în închisoare, el a crezut că va fi eliminat şi apoi dat dispărut. Totuşi, el a fost eliberat după câteva zile. Îl regăsim după aceea ca jurnalist, apoi ca ataşat de presă la o casă de discuri, impresar al unor cântăreţi de muzică romantică. Prima sa carte îi apărea la vârsta de 38 de ani.
În 1977, el lasă totul, mânat de voinţa irezistibilă de a deveni scriitor. Pleacă la Londra, scrie câteva texte, pe care le uită într-un bar, unde îşi plângea dorul de ţară şi se reîntoarce în Brazilia alături de un prieten, care îl relansează în lumea muzicii. Împreună cu complicele său, Raul Seixas, prieten vechi, Paulo Coelho începe să compună versuri pentru unele dintre cele mai cunoscute melodii rock din Brazilia. Seixas era departe de orice interes pentru show-business, fiind un înrăit consumator de droguri. A murit de supradoză. Amândoi se îmbrăcau hippie, având păr lung, barbă şi acelaşi model de ochelari. Ca două sosii. Coelho a consumat LSD, marijuana, experimentând, rând pe rând, budismul şi ezoterismul, care l-a condus în 1982 să publice „Arhivele infernului“, un text rămas anonim. În 1985, revine cu „Manual de vampirism“ pe care s-a grăbit să-l retragă din circulaţie câţiva ani mai târziu, nefiind deloc mândru de el.
Către patruzeci de ani, Coelho era un hippie întârziat, stingher în materialismul anilor 80, fără vreo perspectivă profesională. Având o sclipire, s-a hotărât să plece singur, pe jos, şi să facă un pelerinaj la Sfântul Iacob de Compostella. S-a reîntors preschimbat în… mag! La întoarcerea în Brazilia, el a anunţat deschis descoperirea vocaţiei sale şi intrarea sa în ordinul spaniol RAM (Regnus Agnus Mundi). Rockerul afişează acum aere medievale, cu capă şi spadă. El consideră că are putere asupra obiectelor şi spiritelor. În Brazilia, Coelho se prezintă ca un guru. Presa, căreia el îi ştia slăbiciunile, îl prezintă ca având puterea de a stârni vântul doar prin forţa spiritului. Locuieşte într-un mic apartament din Copacabana, având în spate o terasă înconjurată de clădiri înalte, cu multe ferestre. Am avut ocazia să-l întâlnesc în acea perioadă. „Darul de a stârni vânturile nu prea trebuie împărtăşit – l-am provocat eu – căci dacă l-aţi împărţi cu vecinii, aţi putea risca să provocaţi un uragan!“. Coehlo a zâmbit fără să zică nimic, apoi, întorcându-se către prietena care mă însoţea, i-a cerut să privească fix o plantă, în timp ce şi el se concentra asupra ei. Faza, intensă, a durat cam cinci minute, fără ca nici măcar o frunză să se mişte. Deodată, o petardă a bubuit în curte şi s-au auzit strigăte. Vecinii, mai puţin mistici, sărbătoreau golul unui meci de fotbal. „Această explozie, golul sunt semne“ – comentă Coelho enigmatic. La vremea aceea, el lansa „Jurnalul unui mag“, folosind fantasmele braziliene despre castele, vrăjitori şi basme. Astfel s-a lansat cariera sa. Însă lucrarea ce a urmat, „Alchimistul“, este cea care l-a propulsat mondial. Această carte a fost vândută până astăzi în milioane de exemplare, deschizându-i lui Coelho calea către succes, asigurându-i şi vânzările următoarelor cărţi. „Alchimistul“ nu este nimic altceva decât un text slab, prezentând un melanj de mărturii preluate din diferite tradiţii. Gândită de-a gata, uşor de asimilat. În Franţa, cartea a ajuns în standurile librăriilor înaintea „Jurnalului unui mag“, rebotezat „Pelerin la Compostella“, ştergând astfel orice urmă a elucubraţiilor lui Coelho cu privire la puterile sale excepţionale. Şiret, autorul a ştiut să se adapteze. El nu ar fi avut atât succes dacă ar fi făcut, aşa cum a făcut în Brazilia, declaraţii ca aceasta, la lansarea din 1988: „Maestrul meu locuieşte în Olanda. Comunic foarte uşor cu el pe calea astrală. Săptămâna aceasta m-am gândit să intru în contact cu el, dar e atâta risipă de energie… Trebuie să mă concentrez douăzeci de minute, fără a mai pomeni de celelalte pregătiri ale ritualului. Fără să mă mai gândesc, asta m-a făcut leneş şi, în cele din urmă, am rezolvat problema singur. Îmi imaginez care este obiectivul acestei chestii: că ne putem descurca şi fără hm… intermediar.“ Odată cu creşterea reputaţiei sale internaţionale, Coelho, care era cunoscut în Brazilia ca „Magul“, a ştiut să se recentreze pe un discurs în jurul căutării spirituale personale. Astfel, Paulo Coelho şi-a găsit în sfârşit destinul.

ba5
Fernando Morais povesteşte fără perdea despre experienţele homosexuale şi oculte, dar şi despre internările la psihiatrie ale lui Paulo Coelho. Volumul „Magul. Extraordinara viaţă a lui Paulo Coelho“, semnat de Fernando Morais, a apărut săptămâna aceasta în librării, fiind prima biografie oficială a scriitorului brazilian.
: Drumul spre „lumină” al lui Paulo Coelho, în vârstă acum de 63 de ani, a fost obturat de toate experienţele: femei, droguri, homosexualitate, psihiatrie, satanism. După toate acestea, aţi fost sceptic faţă de experienţele mistice ale scriitorului? Fernando Morais: ¬Într-un interviu acordat unui ziar european, imediat după ce a fost publicată biografia, Paulo Coelho a declarat că faptul că sunt ateu şi marxist m-a împiedicat să descopăr puncte obscure ale religiozităţii sale. Poate că aceasta este una dintre puţinele divergenţe pe care le-am avut asupra cărţii. Sunt, în continuare, convins că pentru cititor a fost mai bine că biografia a fost scrisă de un agnostic decât de un credincios. Fiindcă nu cred în nimic, am pus întrebări pe care un credincios nu le-ar pune. Iar această parte este una esenţială pentru realizarea unei lucrări de genul biografiei lui Paulo. „În carne vie”
Paulo Coelho a fost acuzat că amestecă diverse doctrine şi idei religioase tocmai pentru a obţine reţete comerciale de success

Trei momente distincte au marcat relaţia lui Paulo cu credinţa şi cu religiozitatea. Educat într-un colegiu catolic cu tradiţie din Rio de Janeiro, când încă era copil, Paulo a fost terorizat de rigoarea învăţăturii religioase care îi era administrată de iezuiţi. A făcut o întoarcere de 180 de grade şi s-a apropiat de sectele şi cultele satanice, ajungând chiar să execute animale domestice pentru a scăpa de „îngerul morţii”. Reconvertirea sa definitivă s-a întâmplat în 1982, când era deja adult, în timpul unei vizite la lagărul de concentrare nazist din Dachau, în Germania. Acolo s-a apropiat de RAM – Regnus Agnus Mundi, ordinul catolic fondat în 1492, în care se află şi azi. Scriitorul a vândut 130.000.000 de exemplare în 160 de ţări până la finele lui 2010
. De ce credeţi că scriitorului nu i-a fost clară identitatea sexuală, în tinereţe, şi cum priviţi experienţele sale homosexuale?
Paulo Coelho a fost mereu un radical, în sensul etimologic al cuvântului – cel care merge până la rădăcina lucrurilor. În tinereţe, suspectând că ar putea fi homosexual, a decis că singura modalitate de a-şi căuta adevărata identitate sexuală era de a înfrunta această chestiune în practică. A avut una, două, trei relaţii cu bărbaţi, toate extrem de traumatizante, şi a ajuns la concluzia că acela nu era mediul său, nu era tribul său. „Nu a suferit de nebunie”
Subiectul dvs. a fost internat la psihiatrie şi a urmat de trei ori tratamente cu electroşocuri. L-aţi suspectat vreo clipă pe ¬Coelho de nebunie?
Atât cât munca mea de cercetare a putut să descopere, Paulo nu a suferit niciodată de nebunie. Ca mulţi alţi adolescenţi din anii ’60, era un tânăr rebel, rezistent la educaţia dură şi conservatoare pe care i-o dădeau părinţii săi. Însă nu există nicio analiză sau dovadă că era un schizofrenic care să fi avut nevoie de tratamentul cu aşa-numita electroconvulsoterapie – îngrozitoarele electroşocuri la care a fost supus în trei rânduri. Tratamentul brutal l-a făcut să devină şi mai puţin obedient şi, mai târziu, a ajuns să-l inspire să scrie unul dintre bestsellerurile sale, „Veronika se hotărăşte să moară”, care a fost apoi ecranizat. În „Veronika”, autorul redă drama propriei sale experienţe, chiar dacă înlocuieşte personajul principal cu o fată şi mută decorul din Rio de Janeiro în Slovenia. Însă, în esenţă, este o poveste autobiografică.

A visat Coelho să devină „un mag”?

Privind în ansamblu viaţa lui Paulo Coelho, se vede că a fost un bun reporter, un dramaturg promiţător, un director eficient în industria fonografică şi un strălucitor şi consacrat textier de muzică rock-n-roll în parteneriat cu regretatul Raul Seixas. Totuşi, nimic din toate acestea nu-l mulţumeau, fiindcă el avea un singur vis obsesiv, încă din copilărie: acela de a deveni scriitor. Nu doar încă un scriitor, ci un scriitor citit şi admirat de toată lumea – cea ce a reuşit când era deja adult. Un volum „psihanaliză”
Care sunt femeile care ¬l-au modificat şi de unde venea nevoia lui Coelho de a le schimba tot timpul până a întâlnit-o pe Christina, ultima sa soţie?
În ciuda tuturor vicisitudinilor pe care le-a trăit în adolescenţă, printre care se află şi experienţele homosexuale, Paulo a fost mereu ceea ce francezii numesc „homme a femmes”, un afemeiat. Însă, se pare că doar două femei ¬i-au marcat viaţa şi au contribuit la formarea personalităţii sale: iugoslava Vera Richter, cu zece ani mai mare decât el, cu care a trăit în anii ’60, şi actuala sa soţie, artista plastică de origine braziliană Christina Oiticica, cu care este căsătorit de treizeci de ani.
În multe fragmente, nu vă menajaţi subiectul. Cât de greu a fost să vă obiectivaţi şi care au fost riscurile? Care a fost lucrul cel mai neaşteptat care v-a şocat în biografia lui Paulo Coelho?
Viaţa lui Paulo este o succesiune de surprize şi de drame de familie, religioase şi sexuale. În multe momente am avut conflicte interioare etice. De multe ori mă întrebam: ce drept am eu să dezvălui drame aşa de intime, de personale, ale unei persoane care mi-a deschis nu numai uşa casei, ci şi a sufletului său? Conflictele mele au dispărut când i le-am împărtăşit Marinei, soţia mea, care m-a atenţionat: „Ai grijă să nu supui cititorul unei cenzuri pe care Paulo Coelho nu ţi-a cerut-o niciodată”.
În urma biografiei dvs, cu ce adevăruri pe care dorea să le uite a fost obligat Coelho să se confrunte?
Paulo nu mi-a cerut niciodată să tai nimic şi nici să omit vreun episod. Poate că acceptul său ca eu să-i scriu biografia a fost o modalitate pe care a găsit-o să facă un lucru pe care nu-l mai experimentase înainte: o psihanaliză.

ba6

Ce este adevăratul Eu? E ceea ce eşti dumneata, nu ceea ce fac ceilalţi din dumneata.(Paulo Coelho)

Surse: adevarul.ro/cultura/istorie
Biografia lui Coelho a fost tradusă în româneşte de Robertina Sfetcu, care ne-a facilitat şi traducerea din portugheză a interviului.
pr. Georgian Păunoiu, adaptare după „Coelho, «l’Alfumiste»“, de Christian Dutilleux, revista „Actualité des religions“, nr. 8, 1999)

Şi ei şi voi şi tu şi eu…


aa7
Undeva, sub stei de piatră
stă un mag albit de vreme
cugetând la crugul lumii
scris în blândele-i poeme.(Leonid Iacob)
aa3
Suntem natura plină de contraste
în care ne-adâncim mereu, mereu,
şi timpul ce la tâmple ne tot bate,
îl simt şi ei şi voi şi tu şi eu.
aa6
Şi-nveşmântaţi în albele odăjdii,
ne biciuim cuvintele mereu,
să bată înspre porţile nădejdii
la care stăm şi tu şi voi şi eu.
aa5
Şi viaţa se perindă-n cavalcadă
prin ochii noştri-atât de goi,
de dragul ei mai tragem o ocheadă
spre-un altceva şi eu şi tu şi voi.
aa2
Şi de-am putea s-avem în mână frâul
Şi herghelia s-o oprim apoi,
Tot mai puţini am trece râul
Care se-apropie tăcut de noi.
aa1
Dar timpul ne nechează în ureche
Şi bate cu copita-i tot mereu,
Viaţa a pornit-o iar la streche
Şi-odat’ cu ea şi voi şi tu şi eu.(Leonid Iacob-Şi ei şi voi şi tu şi eu…)

Lacrima grea de Marie!


CA2
”Inţeleg şi aştept lacrimile. Ele sunt ploaia în care se topeşte primejdia furtunii, descărcarea trufiei şi dăruirea iertării.Să plângem şi vom ierta.(Antoine de Saint-Exupery)

CA3

-Somnul pietrei cine-l ştie ?
-Lacrima grea de Marie!
-Lacrima cine-o stârneşte
-Gândul care ne zideşte!
-Truda apei cine-o simte?
-Cine transpiră-n cuvinte!
-Trupul,oare, ce să fie?
-Viaţa dată-n custodie!
-Teama de unde răsare?
-Dintr-un asfinţit de soare!
-Umbra-i atinsă de boală?
-Când lumina nu o spală!
-Dorul unde se ascunde?
-In ecoul ce-I răspunde!

ca4
-Moartea de ce-i înfiată?
-S-avem suflet fără pată!
-Din Cuvânt ce ne rămâne?
-Lumina zilei de mâine!
-Cine nu se odihneşte?
-Iubirea care ne creşte!
-Cât sunt Cer cine imi spune?
-Duhul Sfânt din rugăciune!
-Suferinţa cât ni-i dată?
-Cât moartea –i neterminată!(MARIA D”ALBA)