FEMEIA SUFLETULUI MEU


n4
Tu eşti o apă curgătoare
Ce te prelingi prin trupul meu,
Cu unduiri seducătoare,
Ţesându-mă în brâu de curcubeu.
n1
Tu eşti o rază lucitoare,
Ce vii din zările celeste,
Tu eşti ca roua pe o floare
Aceeaşi veşnică poveste.
n5
Tu eşti o lume de mister,
Subiectul fiecărui vis,
Un semn nedefinit de cer,
Cel mai frumos poem nescris.
ba4
Tu eşti cuvântul nerostit
Al gândului încoronat,
Cuibul unde m-am cuibărit,
Sufletul de patimi încărcat.
n8
Tu eşti o zână visătoare,
Amanta fiecărui zeu,
Şi aripa zămislitoare
Ce m-a legat de Dumnezeu. (Gavril Moisa)

postat
Lia Neamt
cluj 2014

Utima evadare a civilizaţiei şi a frumuseţii.Moda.Christian Dior


cr6

Numele Dior a devenit sinonim cu magia: rochilor uimitoarea, încântare, creativitate instinctivă, îndrazneală sau eleganţă.

cr19
1. Până a deveni creator de modă renumit, Christian Dior a fost ofiţer de război timp de un an, luptând pentru armata franceză în cel de al II-lea Război Mondial.
2. Dictatorul modei din Paris era atât de timid, încât cu greu ieşea să salute publicul la sfârşitul prezentărilor haute couture.
3. Dior era foarte pretenţios la defecte, uneori chiar refuza să primească orice bărbat ce nu purta cravată. De asemenea, era extrem de superstiţios, astfel înainte de orice decizie importantă pe care trebuia să o ia, consulta un clarvăzător.

cr05
4. Christian Dior a fost primul designer din lume care a ajuns pe coperta revistei „Time”, în anul 1957.
5. Marele couturier a descoperit talentul inconfundabil al renumitului designer Yves Saint Laurent. El vedea în tânărul designer un simţ estetic foarte bine dezvoltat, prospeţime în alegeri şi ceva ce seamănă cu el.

cr06
6. La noile sale prezentări veneau mereu peste 2500 de iubitoari ai modei, din toate colţurile lumii. Ochiul curios al lor fiind alintat cu peste 200 de ţinute ce erau prezentate timp de aproximativ două ore.

CR20

Christian Dior aşeza pe rochiile lui libelulele, gărgăriţele, frunzele de trifoi şi mai ales trandafirii propriei grădini. Grădina vilei Le Rhumbs, cea în care Dior şi-a petrecut copilăria, este împărţită în câteva „camere”: un labirint tăiat în tufe mereu verzi, o grădin ă cu un bazin de apă, o grădină cu bolte arcuite, pe care se caţără iasomia, şi trandafirii. Toate acestea într-un vast parc umbrit de arbori şi plin de ronduri de flori. Grădina din Granville, mic oraş francez din regiunea de coastă, este aproape neatinsă de când Madeleine, mama creatorului de modă, a început să planteze primele seminţe, în 1905. Iar odată cu primele seminţe prindea contur o „sămânţă” mult mai importantă: în acelaşi an, la 21 ianuarie, se năştea Christian. Este al doilea copil din cei cinci ai familiei.

cr000

Si-a petrecut copilaria în casa familiei sale din Granville, o casă cu o grădină magnifică, o adevarată operă de artă, realizată între anii 1906 si 1930, de către mama creatorului, Madeleine Dior. Dealtfel, distincţia şi rafinamentul eleganţei sale mame i-au marcat copilăria micului Christian.
A locuit aici până la vârsta de 5 ani, când întreaga familie s-a mutat la Paris,
iar Christian Dior intră la liceul Gerson.
1923: Ca să-şi mulţumească tatăl se înscrie la Şcoala de Ştiinţe Politice, denumită şi „Science Po”, pentru a intra în lumea politică.
1928: Ajutat de tatăl său, deschide o galerie de artă unde pictori faimoşi ca Dali, Max Jacob, Picasso îşi expun lucrările de artă din care chiar reuşeşte să vândă multe dintre ele.

cr16
Deşi totul părea să fie perfect, viitorul creator de modă a trecut prin clipe foarte grele, după ce şi-a pierdut mama si fratele.
1931: Tatăl său dă faliment iar Dior ajunge să îşi vândă schiţele pe 10 cenţi.
Moştenitor al unei averi impresionante, tânărul Christian nu avea ambiţii prea mari. Familia, deţinătoare a unui imperiu industrial, îi pregătise o carieră diplomatică. A preferat să abandoneze liceul, petrecându-şi tinereţea prin barurile pariziene, alături de artişti.
Cum situaţia sa financiară era practic disperată, s-a mutat în final în Uniunea Sovietică, unde şi-a câştigat existenţa din slujbe mărunte, continuând în paralel să deseneze şi să-şi imagineze modele şi accesorii.

cr1
1939: Dior este înrolat în armată după care se alătură familiei în Provence.
1941: Se întoarce în Paris să lucreze ca asistent designer Lucien Lelong.
Sansa sa a fost sprijinul acestui prieten, care i-a oferit nu doar o locuinţă modestă, dar şi şansa de a face primii paşi într-o carieră impresionantă. La început a desenat modele de rochii şi pălării, iar când unele dintre modele au fost cumpărate de actriţe faimoase ale vremii, Dior a ştiut ca era pe drumul cel bun

cr02
Povestea casei Dior începe în decembrie 1946 pe strada Mointagne, numărul 30, odată cu prezentarea primei colecţii semnate Christian Dior şi finanţate de magnatul Marcel Boussac, supranumit regele bumbacului.
Boussac îşi câştigase banii din afaceri cu bumbac – era poreclit „Regele Bumbacului” – şi, pentru el, casa de modă era un experiment de vanitate. Mai¬son Christian Dior era, astfel, parte a unei afaceri integrale într un conglomerat de textile. Christian a primit un salariu generos, o participaţie semnificativă – dar nu majoritară – în cadrul firmei, 30% din profit, şase milioane de franci, 85 de angajaţi şi „credit nelimitat”. Din acestea el a creat, într-un timp relativ scurt, unul dintre cele mai mari imperii de modă.

1947: La 12 februarie îşi prezintă prima colecţie numită „New Look”. Această colecţie îl face unul din cei mai cunoscuţi „dictatori în arta modei în Paris”, la vremea aceea.
Expresia „New Look” este dată de Carmel Snow, unul din cei mai mari critici de modă din acel timp. Lansează totodată şi primul parfum din istoria casei Dior: „Miss Dior”.

cr2
Primele sale linii – „Corolle” şi „Huit” vor schimba fundamental moda feminină postbelică, publicaţia „Harper’s Bazar” denumind totul „Noul Look”, şi aşa a rămas cunoscută în istoria modei revoluţia lui Dior.
Într-un timp relativ scurt, Maison Christian Dior va deveni unul dintre cele mai mari imperii de modă. Dior va propune femeilor fuste şi rochii evazate şi lungi, în care intrau cel puţin 15 metri din cele mai bune textile.

cr002
1948: Împreună cu Rouet deschid primul boutique în New York, unde după câţiva ani deja îşi lua licenţele pe parfumerie, cravata pe fustă scurtă care era numită „fustă scurtă de 40 cm de la genunchi în jos”.
Fusta creion este acea fustă strâmtă, cu tăietura dreapta şi îngustă, până la genunchi, numită după forma ei lungă şi subţire precum a unui creion. Poate fi purtată atât separat cât şi parte a unui costum dar cu atenţie: din cauza faptului că este strâmtă cât talia, restricţionează circulaţia celei care o poartă. Motiv pentru care unele dintre ele au o fantă în partea din spate pentru a face mersul mai lejer. Se asorteaza cu tocuri înalte, ciorapi sau dresuri lucioase.

cr04
Cel care a popularizat acest tip de fusta a fost Christian Dior la sfârşitul anilor 40, celebrul designer de modă francez definind fusta la vremea aceea folosind termenul de H-line pentru a o deosebi de fustele largi pe care le numise A-line.

cr8cr5cr4
Apariţia acestei fuste a mai avut o cauză, anume raţionalizarea materiilor prime dupa cel de-al doilea război mondial care, împreună cu climatul economic auster, a dus la creşterea costurilor cu materia prima. Fusta creion a fost astfel o soluţie pentru utilizarea unei cantităţi mai mici de material pentru acelaşi număr de fuste create.

1950: Creează special o colecţie pentru Marlene Dietrich.
1954: Devine noul director al liniei de creaţie French Bean Line or Flat Look.
1955: Yves-Mathieu-Saint Laurent îi vine în ajutor lui Dior ca asistent.
1955: Este marea deschidere a boutiq-ului din strada Mountaine unde Dior lansează şi linia de make up.
1956: Realizează o colecţie specială pentru Ava Gardner numită ‘The little Hut’.
1957: La 23 octombrie moare din cauza unui atac de inimă.
Christian Dior a părăsit această lume pe 24 octombrie 1957, la funeraliile sale participând circa 3000 de persoane. Moartea designerului a fost la fel de spectaculoasă ca şi viaţa sa. Deşi sfârşitul a avut forma unui banal atac de cord, teoriile privind circumstantele decesului sunt multiple.
Una din variante ar fi ca s-a inecat cu un os de peste. Necrologul din Times precizeaza ca Dior a decedat in timpul unui joc de carti. Alexis von Rosenberg, Baron de Rédé, un cunoscut al creatorului, are cea mai picanta versiune: in memoriile sale a scris ca Dior a sucombat din pricina unei partide amoroase neortodoxe.În memoriile sale a scris că Dior a sucombat din pricina unei partide prea obositoare de sex, în care mai erau implicaţi doi bărbaţi.

cr15

Designerul de modă francez Christian Dior şi-a botezat faimosul parfum Miss Dior în onoarea surorii sale mai mici, Catherine, luptătoare în Rezistenţa franceză şi mare iubitoare de flori, scrie în ediţia electronică de sâmbătă cotidianul spaniol El Pais.

cr17
Catherine Dior a avut mereu o relaţie foarte strânsă cu fratele ei mai mare, în ciuda faptului că felul ei de-a fi nu se potrivea cu un stil de viaţă în lumina reflectoarelor. Însă Catherine este mult mai mult decât ‘sora lui…’ sau decât femeia care a dat numele unuia dintre cele mai cunoscute parfumuri din lume. A fost o femeie cu convingeri, o eroină a Rezistenţei franceze împotriva ocupaţiei naziste, a fost torturată şi a supravieţuit lagărelor de concentrare, trăind apoi din vânzarea de flori până la moartea ei, în 2008. Specialitatea ei erau trandafirii și iasomia, adică exact acele flori care au stat la baza creării primului parfum al casei Dior, Miss Dior, în 1947.

cr13
Catherine era cea mai mică din cei cinci fraţi. S-a născut în 1917, fiind cu 12 ani mai mică decât Christian, însă diferenţa de vârstă dintre cei doi nu i-a împiedicat să fie toată viaţa foarte apropiaţi. La începutul anilor 30 ai secolului trecut, familia Dior a primit o dublă lovitură: pierderea mamei şi falimentul, ceea ce l-a făcut pe capul familiei să părăsească Normandia natală şi să se mute în sudul Franței. A luat-o cu el şi pe fiica cea mică, pe Catherine, instalându-se la Caillan, la 20 de kilometri de Grasse (oraş socotit astăzi capitala mondială a parfumeriei — n.r.).
‘Christian Dior mergea des să-şi viziteze tatăl şi sora, iar acest lucru i-a permis să descopere parfumeria din Grasse’, zonă unde se cultivau intens trandafiri şi iasomie, a declarat Frédéric Bordelier, preşedintele departamentului Brand Heritage al Casei Dior.
Destinul lui Catherine avea să cunoască o nouă turnură în 1941, în plin război mondial. Se afla la Cannes, pe Coasta de Azur, când a intrat într-un magazin ca să-şi cumpere un radio, iar acolo l-a cunoscut pe Hervé des Charbonneries. A fost dragoste la prima vedere şi, cu toate că Hervé era căsătorit, cei doi au început o relaţie care a durat toată viaţa. Tânăra şi-a urmat iubitul şi s-a înrolat în reţeaua franco-poloneză a Rezistenţei, care opera în sudul Franţei. Cei doi furnizau informații despre duşmanul german trupelor generalului De Gaulle şi aliaţilor. Catherine dactilografia la o maşină de scris — maşină păstrată şi astăzi de urmaşii ei — toate rapoartele, pe care le trimitea apoi la Londra.
Cu prilejul călătoriilor ei la Paris, Catherine înnopta adesea în casa fratelui ei, cu toate că acesta nu era la curent cu activităţile ei în Rezistenţa franceză. Avea să afle ulterior acest lucru, atunci când, la 6 iulie 1944, Catherine trebuia să se vadă cu o tovarăşă de luptă, în Piaţa Trocadero, însă în locul acesteia, la întâlnire au apărut agenţi ai Gestapoului, care au arestat-o şi au torturat-o. La 15 august 1944, în ajunul eliberării Parisului, Catherine a fost suită într-un tren şi deportată la lagărul de concentrare pentru femei din Ravensbrück (nordul Germaniei), de unde a ieşit abia în mai 1945. ‘I-au acordat toate medaliile de onoare posibile şi imposibile, în Franţa şi în Polonia, însă ea a fost mereu foarte discretă cu acest capitol din viaţa ei’, spune Bordelier.
Câţiva ani mai târziu, Catherine va depune mărturie într-un proces militar împotriva a 14 reprezentanţi ai biroului din Paris al Gestapoului, în care a fost nevoită să descrie torturile la care a fost supusă. ‘Domnule preşedinte, serios acum! Au fost oameni care au murit, iar noi acum discutăm detalii din cauza unor nenorociţi!’, s-a înfuriat ea în timpul audierilor, când preşedintele tribunalului i-a cerut să vorbească în detaliu despre persoanele prezente. Totodată, Catherine s-a demarcat public de declaraţiile cu caracter neonazist ale nepoatei sale Françoise, care, în 1963, s-a măritat cu Colin Jordan, cea mai importantă figură a neonazismului în Marea Britanie.
După război, autorităţile au recompensat-o pentru eroismul ei, oferindu-i o autorizație specială ca vânzătoare de flori proaspete în piaţa Les Halles din Paris. Şi astfel, Catherine s-a dedicat cultivării rozelor şi iasomiei în casa ei din Grasse, flori pe care le livra apoi maeștrilor parfumeuri din zonă. Totodată, ea mergea frecvent la Paris pentru a vinde flori, dar şi pentru a-şi vizita faimosul frate. La fel s-a întâmplat şi în acea zi de iarnă, în 1947, în care s-a născut Miss Dior. Legenda spune că în acea zi, pe când fratele ei se chinuia împreună cu câţiva prieteni să găsească un nume pentru parfumul nou creat, Catherine a dat năvală în casa de pe Avenue Montaigne, la numărul 30 (unde Christian Dior şi-a deschis primul magazin de modă ), moment în care muza lui Dior, Mitzah Bricard, a cărei mamă era englezoaică, a spus: ‘Ah, uitaţi-o şi pe Miss Dior!’ ‘Miss Dior: ei bine, ăsta va fi numele parfumului meu!’, ar fi răspuns Christian.

cr001

postare Lia Neamt

Cluj 2014

sursa
Dominiq Bizta-Christian Dior – Unul dintre cei mai cunoscuti designeri si creator de accesorii si parfumuri

Cei răi nu pot fi fericiţi..!


v3
Să trăieşti Mimilică dragă, să fii bună, să fii bună pentru ca să poţi fi fericită!
Cei răi nu pot fi fericiţi. Ei pot avea satisfacţii, plăceri, noroc chiar, dar fericire nu. Nu, pentru că mai întâi nu pot fi iubiţi şi al doilea… al doilea, de! Norocul şi celelalte pere mălăieţe, care se aseamănă cu el, vin de afară, de la oameni, de la împrejurări, asupra cărora, n-ai nici o stăpânire şi nici o putere, pe când fericirea, adevărata fericire, în tine răsare şi în tine înfloreşte şi leagă rod când ţi-ai pregătit sufletul pentru el. Şi pregătirea aceasta e operă de fiecare clipă. Când pierzi răbdarea împrăştii tot ce ai înşirat şi iar trebuie să o iei de la capăt. De aceea vezi atât de puţini oameni fericiţi… atâţia cât merită.
A, dacă nu ne-am iubi pe noi fără măsură, dacă n-am face atâta caz de persoana noastra şi dacă ne-am dojeni de câte ori am minţit, sau ne-am surprins asupra unei răutăţi, ori asupra unei fapte urâte, dacă în sfârşit, ne-am examina mai des şi mai cu nepărtinire (lesne-i de zis!), am ajunge să răzuim din noi, partea aceea de prostie fudulă, de răutate şi de necinste murdară, din care se îngraşă dobitocul ce se lăfăieşte în nobila noastră făptură.
Se ştie că durerea este un minunat sfătuitor. Cine-i mai deschis la minte trage învăţătură şi din durerile altora.

v2
Eu am mare încredere în voinţa ta. Rămâne să ştii doar ce vrei. Şi văd că ai început să ştii şi asta. Doamne, ce bine-mi pare că ai început să te observi, să-ţi faci singură mustrări şi să-ţi cauţi vina.
Aşa, Mimilică dragă, ceartă-te de câte ori te simţi egoistă, de câte ori te muşcă de inimă şarpele răutăţii, al invidiei şi al minciunii. Fii aspră cu tine, dreaptă cu prietenii şi suflet larg, cu cei răi. Fă-te mică, fă-te neînsemnată, de câte ori deşertăciunea te îndeamnă să strigi: ”Uitaţi-vă la mine!”, dar mai ales aş vrea să scriu, de-a dreptul în sufletul tău aceasta: “Să nu faci o faptă a cărei amintire te-ar putea face vreodată să roşesti”. Nu e triumf pe lume, nici mulţumire mai deplină, ca o conştiinţă curată.
Păstrează scrisoarea asta. Când vei fi trăit cincizeci de ani ai să o înţelegi mai bine. Să dea Dumnezeu să o citeşti şi atunci cu sufletul senin de azi!

v1
Te îmbrăţisez cu drag,
tata
Alexandru Vlăhuţă

Oricât de maiestuos mă vezi în toate !!


m0

Oricât de maiestuos mă vezi în toate,
În templul meu de blândă penitenţă,
În cerc uitând umila mea prezenţă
Sunt doar un rol, iar vorbele-s uitate.

m1

Cât de cucernic ţi-ar părea-n esenţă
Un gest ce-ascunde gloata de păcate,
Cât de umil aş pregăti bucate
Pentru-a-mpărţi la orbi cu inocenţă,

m9

N-aş fi decât nimicul care doare,
Un lut cleios prelins în trupul ud.
M-aş mai putea preface în candoare
Doar de-aş porni război până asud,

m6

Izbind în masca poftei cu ardoare,
Să-mi frâng fiinţa, răzvrătit şi crud.(Adrian Munteanu)

Mozart „Tocmai acum să-mi vină sfârşitul când în sfârşit aş putea începe să trăiesc?”.


aa11
Cu un tată violonist, o soră mai mare care exersa la clavecin şi o mama iubitoare de muzică, primii ani de viaţa ai lui Mozart au fost caracterizaţi de multe acorduri muzicale. Mozart o asculta şi privea pe Maria Anna cântând la instrumentul cu clape sub indrumarea tatălui lor, Leopold Mozart, pentru ca în momentele de pauză, micul Mozart să stea cocoţat pe scaun şi să bată clapele cu degetelele sale, în suite care nu deranjau urechea. Avea doar trei ani.
Pe când avea 4 ani, Leopold şi-a luat fiul să-l înveţe câteva piese la clavecin, mai mult în joacă. Surpriza a apărut atunci când micul suflet a interpretat familiei piesele fără greşeli in ceea ce priveşte notele sau ritmul.
La 5 ani micul Mozart compune propriile bucăţi muzicale, cinci la număr, printre care “Allegro in Do” si “Andante in Do”. Geniu sau întâmplare? Cu siguranţă geniu. Mozart spunea mai târziu despre sine: “Mă simt cuprins de muzică. Muzica este în mine”.
Mozart nu a frecventat niciodatã şcoala.
Istoria pare să se repete la nesfârşit în cazul copiilor geniali, aceştia sunt sortiţi să aibă o viaţă fără copilărie, de cele mai multe ori pentru că talentul lor trebuie şlefuit prin muncă asiduă ca să strălucească, de alte ori pentru că ambitiile părinţilor sunt mai presus de dorinţele copiilor. A fost şi cazul lui Wolfgang Amadeus Mozart care, arătând un talent iesit din comun în stăpânirea clavecinului şi în compunerea unor bucăţi muzicale încă de la vârstă de 5 ani, a fost luat de familie şi dus/pus să concerteze de foarte timpuriu.
Pe de o parte ambiţiile tatălui de a-şi vedea fiul recunoscut ca un geniu al muzicii, pe de alta dorinţa ca odrasla lui să aibă succes încât să poată întreţine familia, au fost considerate suficiente ca W A Mozart să înceapă să călătorească şi să muncească încă de la varsta de 6 ani.Munchen, Viena, Frankfurt, Amsterdam, Paris, Londra, Milano, toate acestea l-au văzut pe Mozart, transformându-l în copilul minune.Veneţia, Florenţa, Roma, Napoli şi Bologna de asemenea. La Roma chiar, Mozart a cântat pentru Papa care l-a ridicat la rangul de cavaler. Nu implinise încă 16 ani când avea deja Europa la picioare.
Muzica ţâşnea fără nici un efort iar spontaneitatea aceasta uimea şi, deopotrivă, aprindea rugul invidiei. Entuziasmul s-a aliat, de la bun început, în ochii contemporanilor, cu sentimentul că asistă la o minune. Copilul Mozart, „Wolferl”, cum îl alinta tatăl său, Leopold, producea în cel mai înalt grad impresia pe care geniul o lasă muritorilor de rând: de la admiraţie la stupoare drumul nu e lung, iar darul excepţional e luat uneori drept ciudăţenie.
Să ne întoarcem în timp în sala de festivităţi a oraşului Salzburg, restaurată la începutul secolului al XX-lea şi numită astăzi Mozarteum, în noaptea de Anul Nou, 1762. Copilul Mozart are 6 ani fără 27 de zile. Două mii de locuitori ai minunatului oraş tirolez asistă la concertul de Anul Nou, obicei care, în aceste vremuri pustiitoare, nu s-a pierdut, din fericire, întru totul. Un concert solemn, cu orchestră, orgă, cor. Un concert pentru oameni mari, întrerupt la un moment dat de o linişte puţin pământească. Micul muzician cu perucă pudrată, ca pentru păpuşi, care nu depăşise vârsta la care, vrând să fixeze pe portativ şiruri de note, se mânjea copios cu cerneală, îşi începea cariera publică. La vioară, apoi la orgă (la orgă, la nici şase ani!), Mozart improvizează strălucit în noaptea de Anul Nou care înseamnă, pentru contemporanii săi, cel dintâi privilegiu. Un băieţel cu perucă şi pantofi cu catarame albe înalţă spontan o muzică de o seninătate, de o transparenţă cum nu se mai auzise. Două mii de oameni înţeleg, stupefiaţi, că dialogul cu îngerii e alfabetul acestui copil de şase ani.

Finalul întâmplării, care a produs prima şi probabil cea mai puternică uimire în faţa geniului mozartian, nu e lipsit, în alt sens, de semnificaţie. Cea mai înaltă străfulgerare a naturii muzicale se înfăptuise. Amănuntul este notat de Brétigny în „La Famille de Mozart”. Luat în braţe de tatăl său, micuţul Wolfgang Amadeus îi şopti: „Tată, vioara trebuia altfel acordată, cu un sfert de ton mai sus decât clavecinul.”
In cursul unei vizite la palat şi înconjurat de o mulţime de oameni cu sânge albastru atenţi la el, Mozart s-a.. împiedicat, căzând în mijlocul salonului. Din mulţime a sărit o fetiţă doar cu un an mai mare decât el ca să-l ajute să se ridice şi să treacă peste momentul stânjenitor. Uimit şi recunoscător, micul Mozart i-ar fi spus aproape şoptit celei care l-a ajutat, însăşi fiica împărătesei: “Eşti foarte frumoasă şi bună la inimă. Vrei să ne căsătorim când vom fi mari?”
Deşi contemporani, Mozart şi Maria Antoaneta s-au văzut doar o singură dată de-a lungul vieţii lor, suficient pentru Mozart să-i propună fiicei împărătesei Maria Tereza a Austriei să se căsătorească, o propunere imposibilă însă. Mozart avea doar 6 ani şi se afla la Viena invitat fiind să cânte pentru împărăteasă.
Nu a fost cazul, Maria Antoaneta căsătorindu-se la vârsta de 15 ani cu regele Franţei Ludovic al 16-lea, devenind la rândul său regina Franţei. Maria Antoaneta, pe numele sau complet Maria Antonia Iosefa Iohanna de Habsburg-Lorena, a murit ghilotinată la Paris in cursul Revoluţiei Franceze, la vârsta de 38 de ani, pe fondul înrăutaţirii situaţiei sociale din Franţa şi lipsei de popularitate a reginei în rândul nobililor şi populaţiei.
In 1777, Mozart a plecat in turneu la Paris, fiind insotit de mama sa. Pe drum s-au oprit pentru un timp la Mannheim, pentru cateva concerte. Aici tanarul compozitor s-a indragostit fulgerator de Aloysia Weber, promitatoare cantareata de opera, aproape de aceeasi varsta. Pasiunea s-a transformat repede in obsesie, Mozart dorindu-si sa fuga in Italia impreuna cu aleasa inimii, unde s-ar fi putut casatori. Influenta tatalui a fost insa mai puternica decat orice pasiune, iar dupa un schimb de scrisori Mozart si-a continuat supus turneul, ajungand la Paris.
Intr-un impuls juvenil s-a intors la Mennheim, hotarat sa se casatoreasca imediat cu proaspata aleasa a inimii. Numai ca Aloysia initial s-a facut ca nu il recunoaste, refuzand cererea in casatorie. Asa ca Mozart nu a mai avut alta optiune decat sa se intoarca la tatal sau. Incercarea sa de a se impune in lume si altfel decat ca muzician esuase lamentabil, infrangere care avea sa-l marcheze pe tot restul vietii.
La 4 august1782 se căsătoreşte cu Constanze Weber una dintre verisoarele compozitorului Carl von Weber si in acelasi timp sora mai mica a primei sale mari iubiri, Aloysia. Noua sotie era cea mai proasta optiune pentru Mozart, fiind mai curand o greutate in plus, dar acesta o iubea si cel putin pentru un timp cei doi au parut fericiti. Lucrurile au inceput sa se imbunatateasca in viata lui Mozart dupa aceasta casatorie. Si-a gasit cativa elevi si a inceput sa castige mai bine, iar pe 2 decembrie 1787 a fost numit oficial compozitor de camera al curtii regale, cu un salariu de 800 de guldeni.
La 1785 este vizitat de tatăl său, Leopold, care – până atunci foarte reticent – constată cu satisfacţie reuşita lui Wolfgang. Este încântat să audă din gura lui Joseph Haydn: „Fiul Dumneavoastră este cel mai mare compozitor pe care l-am cunoscut”. La sfârşitul unui concert în Burgtheater, după interpretarea concertului nr. 20 pentru pian, împăratul Iosif – prezent în sală – se ridică în picioare agitându-şi pălăria şi strigând „Bravo Mozart !”. În această perioadă Mozart compune într-un ritm neobişnuit, lucrează cu obstinaţie la splendidele cvartete dedicate lui Haydn şi la opera Nunta lui Figaro, după o piesă a lui Beaumarchais, operă revoluţionară, ca muzică şi conţinut istoric, reuşind să depăşească dificultăţile din partea nobilimii.
În timp ce Mozart termină compoziţia operei Don Giovanni, tatăl său se îmbolnăveşte şi moare la 28 mai 1787. Tragediile se ţin lanţ: moartea unuia dintre copii, moartea tatălui (28 Martie) şi remuşcările puternice, datorate neînţelegerilor din ultimii ani.
Leopold a jucat un rol important în educaţia muzicală a fiului său, instruindu-l încă din copilărie şi contribuind astfel la dezvoltarea geniului muzical al lui Mozart.
Între 1784 şi 1786, Mozart realizează în medie o compoziţie la fiecare două săptămâni, cele mai multe adevărate capodopere.
Singurul fapt luminos era comanda unei opere noi, venită din partea Teatrului Nostic din Praga (devenit, în 1798, Stavovské Divadlo – Teatrul Stărilor Sociale, apoi, în 1948, Teatrul Tyl şi din 1990, numit din nou Stavovské Divadlo), unde „Nunta lui Figaro” se juca cu entuziasm. Bondini, directorul operei pragheze, oferea de altfel un preţ foarte bun: 100 de ducaţi aur.
Început atât de tragic, anul 1787 avea să se încheie triumfal pentru compozitorul salzburghez. Dar nu constituie oare contrastele puternice una dintre trăsăturile caracteristice ale fulgerătoarei sale treceri prin această lume? Şi, în altă ordine de idei, ele nu sunt absente nici din opera lui Mozart. Nu lipsesc, de altfel, nici din „Don Giovanni”, capodopera anului 1787 şi una dintre capodoperele întregii creaţii mozartiene. Rapiditatea fenomenală cu care a compus-o este, pe lângă semnul harului divin, şi urmarea acumulării de tensiuni tragice din prima parte a anului şi a descătuşării în euforia minunatului oraş şi a extraordinarilor admiratori din Boemia.
Totul fusese încheiat în ziua de 28 Octombrie 1787, chiar şi repetiţia generală, la care asistase şi libretistul Lorenzo da Ponte. Lipsea un singur lucru, nu tocmai ocolit de importanţă: uvertura. Ea s-a născut în câteva ore din noaptea de 28–29 Octombrie. Probabil între 3 şi 7, într-o cameră din Palatul Schinzberg, după câteva ore de somn.

Este evident că într-un timp atât de scurt, compozitorul nu a revenit asupra partiturii, de care se leagă un dublu record, căci a urmat, după cum se ştie, turul de forţă al copierii ştimelor pentru toate instrumentele orchestrei. Ceea ce ar fi realizat un expeditiv copist de note în cel puţin două zile Mozart a reuşit în 12 ore.
La şase şi jumătate, sala teatrului era plină. Spectacolul era programat la ora 7 şi fiecare minut de aşteptare devenea tot mai chinuitor. Neliniştea spectatorilor, apoi agitaţia nervoasă îi cuprinsese şi pe instrumentiştii complet nedumeriţi. Pe la şapte şi jumătate, un funcţionar al lui Schinzberg, cu răsuflarea tăiată, înmână concert-maestrului ştimele uverturii. Nu le rămase mult timp muzicienilor pentru a parcurge caligrafia capodoperei. După câteva minute apăru, precipitat, Mozart.
Cu Mozart la pupitru, instrumentiştii teatrului praghez au cântat uvertura la „prima vista”. Acest „detaliu” trece pe planul secund, deşi reprezintă la rândul lui o probă de virtuozitate. Cele aproape 300 de măsuri ale uverturii consfinţesc – alături de atâtea altele – documentul esenţei supraomeneşti încarnată în fulgerul unei vieţi de nici 36 de ani.
Urmează opera Così fan tutte, reprezentată cu mai puţin succes. Mozart pierde treptat din popularitate, între timp murise şi protectorul său, împăratul Iosif II, cel care îl numise „compozitor al curţii imperiale”.
În martie 1790 dă ultimul său concert public, interpretând concertul pentru pian KV595. Compune încă opera Flautul fermecat, cu care obţine un succes enorm. Începând din luna noiembrie 1791, sănătatea lui Mozart se degradează însă progresiv.
Mozart a fost exemplul clasic de răzvrătit. Nu a reusit niciodată să lucreze prea mult timp in acelasi loc, in primul rand din cauza personalitatii. Una dintre ofertele importante a venit din partea Arhiepiscopiei. Mozart trebuia să compuna muzica pentru anumite evenimente religioase sau sociale si să predea cursuri de muzica copiilor unor personalitați de vază, între care si cei ai monarhului. Angajatorii doreau un om cu care să se poata lucra si care să nu le faca probleme. Mozart a fost concediat in scurt timp din cauza comportamentului artagos și a refuzurilor repetate de a-si indeplini sarcinile.
aa0

Mozart avea o ureche mai mică decât cealaltă şi, în plus, deformată, simptom ce i-a determinat pe unii cercetători să declare că celebrul muzician a murit în urma unei boli de rinichi
Profesorul italian Gianfranco Cavicchioli – care s-a dedicat studiului vieţii şi operei lui Mozart, decedat, în urma cu mai bine de două secole, din cauze necunoscute, la vârsta de 35 de ani (1756-1791), şi înmormântat într-o groapă comună – a ajuns la o asemenea concluzie, în urma analizei unui portret al artistului. Este vorba despre o pictură în ulei, realizată de germanul Johann Zoffany. Acesta l-a pictat pe Mozart la vârsta de nouă ani, în urma unei comenzi primite de la tatăl artistului.
In ianuarie 1763, la vârsta de şapte ani, Mozart – sustine profesorul Cavicchioli – era bolnav de reumatism articular. In 1765, a suferit primul atac de angină, iar, apoi, in noiembrie acelaşi an, s-a îmbolnăvit de tifos. Un an mai târziu, o recădere de reumatism articular; în octombrie 1767, a suferit de varicelă”.

Nazarena Gabrielli, director al Departamentului de cercetări ştiinţifice de la Muzeul Vaticanului, a studiat tabloul – proprietate a lui Cavicchioli, care i-a vorbit despre “bănuielile” lui – şi a ajuns la concluzia că pictorul a “şters”, în mod deliberat, urechea stângă de pe portret. Utilizându-se o tehnologie avansată, s-a reuşit “refacerea” a ceea ce pictorul a încercat să şteargă cu pensula, descoperindu-se că urechea stângă a lui Mozart era mai mică şi cu malformaţii.
Cercetătorii presupun că tatăl lui Mozart a “cenzurat” tabloul, când l-a vizitat pe pictor în atelierul său, la 9 iulie 1765. De altfel, nu se mai cunoaşte nici un alt portret al artistului dintr-un asemenea unghi.
In urma unei asemenea descoperiri, profesorul Cavicchioli s-a adresat colegului său Robert J. Ruben, şeful Departamentului de otorinolaringologie a Facultăţii de medicină “Albert Einstein” din New York. Potrivit profesorului Ruben, “printr-o ciudăţenie genetică, malformaţiile urechilor corespund, în general, unor malformatii ale rinichiului sau ureterului”.
Astfel – sustin cei trei cercetatori -, Mozart ar fi putut muri in urma unei boli de rinichi, adaugată celorlalte maladii de care a suferit toată viaţa. “
Cauza decesului nu este clară. Diagnosticul medicului constatator era: hitziges Frieselfieber („febră cu eczemă”). Alte cauze pomenite erau:febră reumatică (infecție streptococică), sifilis, trichineloză, Purpura Schönlein-Henoch („hiperemie generalizată”), congestie renală, insuficienţă cardiacă şi venisecţie.
Medicina modernă tinde spre o infecţie cu streptococi, care nu a fost tratată în mod adecvat, şi ca urmare s-a produs o insuficienţă cardiacă şi care a antrenat şi afectarea altor organe.

Speculaţiile nu au lipsit, suspectându-se o otrăvire pusă la cale de rivalii lui, cum ar fi fost Antonio Salieri. Versiunea a devenit celebră şi datorită filmului lui Milos Forman, Amadeus, care a câştigat nu mai puţin de 8 Premii Oscar.a 4 decembrie starea lui se ameliorează trecător, mai lucrează la compoziţia Requiem-lui, pe care însă nu va reuşi să-l termine. Există mărturii că Requiemul a fost comandat compozitorului de o persoană necunoscută, care i-a venit în vizită fiind îmbrăcată în straie de culoare neagră. Persoana a fost mai tîrziu identificată. Acesta era un slujitor al unui conte vestit. Contele, pe numele Welsegg, avea intenţia de a se interpreta Requiem-ul compus de Mozart cu ocazia încetării din viaţă a soţiei sale, reclamând creaţia drept o compoziţie proprie. Despre această întîmplare Mozart nu a mai aflat. El era convins că muzica şi-o scrie pentru propria sa moarte.
A concertat celor mai mari oameni ai continentului cum ar fi regele Ludovic al XV-lea sau imparateasa Maria Tereza a Austriei plus o pleiadă de baroni, duci, principi şi regi. Evoluţiile sale erau aşteptate şi răsplătite cu aplauze peste aplauze. Cu toate acestea cei 10 ani de călătorii nu şi-au atins scopul, acela de a-l lipi pe Mozart de o curte regală care să-l angajeze permanent şi să-l plătească pe măsura talentului său, vîrsta fiindu-i astfel şi principalul obstacol în privinţa reuşitei depline.
Sfîrşitul i-a venit într-un moment în care compozitorului, aflat pe patul de moarte, i s-au făcut multe oferte şi în care civilizaţia a început să-i aprecieze talentul şi munca: Catedrala din Viena l-a numit maestru de capelă, oferindu-i un salariu foarte mare; cîţiva directori de teatre îi propuneau contracte avantajoase.

În ziua de 5 decembrie 1791, viaţa scurtă a lui Wolfgang Amadeus Mozart se stinge pentru totdeauna. Avea numai 35 de ani. După un scurt serviciu divin la catedrala Sfântul Ştefan („Stefansdom”) din Viena, trupul neînsufleţit al lui Mozart este dus fără un cortegiu de însoţitori (cu toate că a avut parte de un succes imens în timpul vieţii, datorită vremii nefavorabile, foarte puţine persoane ce l-au cunoscut pe Mozart au însoţit cortegiul), la cimitirul Sankt Marx
Mozart nu se întrista atît de apropierea morţii, cît de momentul nepotrivit al acestuia, rostind cu cîteva zile înainte de deces: „Tocmai acum să-mi vină sfârşitul când în sfărşit aş putea începe să trăiesc?”.
A fost autorul a 41 de simfonii, printre care sunt de menţionat Simfonia nr. 35 Haffner, nr. 36 Linz, nr. 40 și nr. 41 Jupiter.
A compus 27 concerte pentru pian şi orchestră, 7 concerte pentru vioară şi orchestră, concerte pentru clarinet, pentru harpă şi flaut, pentru corn şi orchestră, 2 simfonii concertante, divertismente, serenade.
Pasionat de operă, a compus 17 opere, dintre care cele mai cunoscute, jucate și astăzi pe scenele tuturor teatrelor de operă din lume, sunt: Răpirea din Serai, Nunta lui Figaro, Don Giovanni, Cosi fan tutte, Flautul fermecat.
Rememorând mai târziu începuturile sale muzicale, Ceaikovschi avea să declare: “Mozart imi este în inima pentru că atunci când eram copil, singur şi trist, muzica lui Mozart îmi oferea consolare, pace interioară şi mai ales dorinţa de viaţă. Muzica lui m-a influenţat şi m-a făcut să-mi doresc să urmez Conservatorul care m-a facut sa ajung unde sunt astăzi.”

SURSA

În căutarea lui Mozart: 1791-1991, Ovidiu Varga, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România, 1991
Costin Tuchilă- Istorii mai puţin ştiute: Dialogul cu îngerii
Gutman, Robert (2000). Mozart: A Cultural Biography. London
Cairns, David (2006). Mozart and His Operas. Berkeley, California: University of California Press.

Mozart .Înţelepciune cât un geniu, şi tot atâta genialitate cât un înţelept.


aa0

Muzica este o energie vibrantă prezentă peste tot şi care umple totul. De esenţă divină fiind, ea nu cere decât un ascultător pentru a intra în armonie cu el şi a-l umple la rândul ei de Prezenţa sa. Dacă ascultătorul este suficient de transparent, muzica se propagă prin el. Aceasta se traduce printr-un simplu surâs, o privire luminoasă, un gest locuit, o prezenţă puternic aureolată sau chiar printr-o simfonie de Mozart dacă posedăm ca şi el mijloacele de a o exprima. Dar fiecare fiinţă poate interpreta melodia după gradul ei de percepţie. Fiecare dintre noi este o manifestare divină. De aceea muzica nu se compune, ci este lăsată să transpară.. Şi dacă transparenţa constă în a fi un bun conductor al acestei bucurii acolo, atunci Mozart poate fi socotit printre cei mai mari pe care i-a cunoscut istoria. Vorbind despre el, gânditori iluştri şi artişti, de la Kierkegaard la Honneger, trecând prin Goethe şi Voltaire, se aprind de entuziasm şi proclamă miracolul!

258 de ani de la nasterea unui geniu..

Nici un grad înalt de inteligenţă sau imaginaţie, sau ambele laolaltă, nu alcătuiesc un geniu. Iubire, iubire, iubire – acesta este sufletul unui geniu.(Mozart)

Îmi trece prin minte atâta muzică şi nu uit niciodată nicio notă; este, fără îndoială, unul dintre cele mai mari haruri pe care mi le-a dat Dumnezeu, această facultate de a păstra în memorie toate armoniile ce mi-au trecut prin minte.(Mozart)

Este o mare consolare pentru mine să-mi aminteasc că Domnul, pe care l-am simţit aproape, în credinţă umilă precum un copil, a suferit şi a murit pentru mine şi că El se va uita la mine cu dragoste şi compasiune.(Mozart)
Mozart mi-a stârnit admiraţia când eram tânăr; el mi-a cauzat disperarea când am ajuns la maturitate; el este acum confortul vieţii mele.

Este singurul muzician care a avut tot atâta înţelepciune cât un geniu, şi tot atâta genialitate cât un înţelept.( Giacchino Rossini)

Căutam un rost..


ca2

Furtuna, în contratimpul
aşteptării
plinului de tine,
în rafale, cred,
mi-a spălat pietrele
adunate-n templul
de la intrare în suflet.

CA1

Acum ninge,
ninge cu imagini,

imagini
ce-mi arătau paşii tăi
aşezaţi fulgi unul peste altul

pe strada
gândurilor mele.

ca3

Pornisem
la drum
înainte de a fi eu,

te căutam pe tine
ştiind c-am să-mi găsesc
cuvintele

şi

ca4

te-am zărit,
erai acolo,
te rugai

şi

eu
mă rog…,

acum.(Marius Iulian Zinca)

Ne trăim viaţa în şabloane ale modei, ale culorii politice sau ale înfăţişării perfecte..


ap

Ne trăim viaţa în şabloane, ale modei, ale culorii politice, ale tehnologiei sau ale înfăţişării perfecte şi ne luptăm să ne încadrăm în aceste tipare, pentru a nu fi marginalizaţi şi consideraţi nişte inadaptaţi.

Dr. Kelly Flanagan, psiholog la o clinică din Statele Unite, căuta împreună cu soţia lui răspunsul la o întrebare, pe Google. Nici nu a apucat bine să tasteze primele cuvinte, că motorul de căutare i-a şi oferit „variantele ajutătoare”.
Lista de răspunsuri populare pe care i-o afişase Google era plină de ştiri şi articole despre „ce să facă femeile pentru a-şi ţine bărbatul mereu atent, şi interesanţi în/de relaţie”.
Pentru că şi-a dorit ca fiica lui, unul din cei trei copii ai cuplului, să nu treacă prin asemenea dileme, doctorul i-a scris o scrisoare:

ar

„Draga mea plăcinţică,
Nu demult, mama ta şi cu mine căutam un răspuns pe Google. Pe la jumătatea întrebării, ne-a apărut în faţă o listă cu cele mai populare căutări din lume. În vârful listei trona întrebarea „Cum să-l faci să rămână interesat de tine?”, iar acest lucru m-a şocat. Am răsfoit câteva dintre nenumăratele articole despre cum să fii sexy şi să faci sex, când să-i aduci o bere sau un sandwich şi despre căile prin care să-l faci să se simtă inteligent şi superior.
Şi m-am enervat, simţindu-mă frustrat de cele citite şi despre percepţia generală. Micuţa mea, nu este, n-a fost şi nu va fi niciodată treaba ta să-l menţii interesat.
Ci singura ta sarcină este să ştii adânc în sufletul tău că eşti demnă de interes.
Dacă te poţi încrede în valoarea ta astfel, vei fi atrăgătoare în cel mai important sens al cuvântului: vei atrage un băiat care este deopotrivă capabil de interes, dar și de dorință de a-și petrece viaţa investindu-l în tine.
Nu-mi pasă că îşi aşază coatele pe masă, atâta timp cât e absorbit de felul în care nasul tău se încreţeşte când zâmbeşti.
Nu-mi pasă dacă nu poate juca golf cu mine, câtă vreme se joacă cu copiii pe care i-ai dăruit.
Nu-mi pasă dacă nu este interesat de bani, atâta timp cât îşi urmează inima şi ea îl conduce întotdeauna înapoi la tine.
Nu-mi pasă dacă este puternic, atâta timp cât îţi oferă spaţiu să-ţi folosești forţa din inima ta.
Nu-mi pasă de felul în care votează, atâta timp cât te alege pe tine să ocupi locul de onoare în casa lui și în inima lui.
Nu-mi pasă de culoarea pielii lui, atâta timp cât pictează pânza vieţii voastre în culorile răbdării, sacrificiului, vulnerabilităţii şi duioşiei.
Nu-mi pasă dacă are o religie sau alta sau deloc, câtă vreme a fost crescut să-l iubeasca pe Dumnezeu din toata inima lui.
Aşa că, micuța mea, dacă o fi să dai peste un astfel de bărbat şi eu cu el nu vom avea nimic în comun, vom avea totuşi în comun cel mai important lucru: pe tine.

as

Al tău etern interesat
Tata”

sursa: Antena 3

Omul de zăpadă începe să înțeleagă că are propria conștiință…


ac

Omul de zapada nu stie de ce
Ratiunea isi gaseste propriul echilibru, perfect, doar cu ajutorul iubirii.
A suportat furtuna de saptamana trecuta,
Doar pentru a numara fulgii de zapada care cad.
Omul de zapada se gandeste la faptul ca
Ar fi foarte fericit daca ar trai cu adevarat…
Acum picaturile de ploaie i se preling pe corp, topindu-i zapada,
Si el simte cum toata greutatea vietii lui cade pe pamant
Si intra in apartenenta pamantului…
am
Capata brusc o stralucire stranie, ca de portelan.
Știe ca nu poate evada din aceasta conditie, aparent umana…
Face un efort ca sa compare
Aceste doua notiuni diferite: natura si libertatea…
Examineaza masinile mortuare negre, ivite brusc, parca, din zapada alba,
Incercand sa inteleaga cum poate deveni albul
O prelungire a negrului, imbinandu-se.
Descopera zona crepusculara a cerului, evolutia soarelui pe cer
Si cat de mica si neinsemnata este lumea in comparatie cu el.
am1
Întelege importanta inocentei si a simplitatii…
Întelege ca nu poate muri, dar are totusi o existenta efemera
Si face face un efort pentru a distinge aceste doua notiuni esentiale
Imortalitatea si existenta…
Fulgii de zapada incep sa cada din nou, adunadu-se parca in inima lui..
O pasare neagra agata parca intunericul noptii de seara…
Intreaga lume devine pentru el o mare de ambiguitati si confuzii…
Se inchide in sine tot mai profund si din ce in ce mai profund..
Intr-un mod semnificativ, noaptea incepe sa ucida secundele zilei..
Încerca sa diferentieze senzatiile primite din exterior
De cele care vin din interior…
Omul de zapada incepe sa inteleaga ca are propria constiinta…(Marieta Maglas)