“Oamenii valorosi nu apar in tabloide. Ei doar muncesc.”


e1

Ne-am întâlnit în faţa ambasadei Ungariei la Bucureşti. Tvrtko e faimos la Budapesta, dar în România nu-l cunoaşte nimeni. Ne-am aşezat la o masa să mâncăm. Deasupra, pe ecranul unui televizor, curgea un talk-show la care participau Bogdan Chireac şi Sorin Roşca Stănescu. Noi am început să discutăm despre jurnalism, apoi despre călătoriile lui în locuri imposibile. Abia puteam să-l privesc in ochi. Deşi are o figura adolescentină, ochii jurnalistului maghiar sunt foarte bătrâni. Şi al naibii de trişti. A văzut multe omul ăsta. Poate prea multe…

„Putem fi noi trişti aici, în estul Europei?”

Ca şi in cazul meu, unul dintre parintii lui Tvrtko este croat. Ne amuzam de coincidenţă şi,în timp ce îmi arăta buletinul lui croat, observ că are în portofel mai multe permise de conducere bizare.

Tvrtko Vujity: Am cetăţenie maghiară pentru că m-am născut în Ungaria. Am şi cetăţenie croată pentru că sunt minoritar în ţara mea. Vorbesc de altfel croata şi iubesc cultura croată. Dar am şi cetăţenia celei mai mici ţări africane, Gambia, cu o populatie de un milion şi jumătate. Copiii mei au mers la grădiniţă în Gambia.

e3

V.M.: Câţi copii ai?
Tvrtko Vujity: Am doi copii şi jumătate. Imediat îţi explic. Impreună cu soţia mea, care a jucat în echipa naţională de baschet a Ungariei, am doi copii: Benjamin şi Barnabas. Iar anul trecut am adoptat-o pe Samira, o fată din Somalia. Ea este jumătate unguroaică, jumătate somaleză. Tatăl ei, care era ungur, a fost ucis datorită culorii pielii lui. Am adus-o pe Samira acasă şi ea a devenit membră a familiei mele. Aşadar am doi copii care sunt sângele meu şi o fiică musulmană care nu e din sângele meu dar este copilul meu.

e0

V.M.: Care e povestea Samirei?
Tvrtko Vujity: Samira are 19 ani. E o tânară domnişoară. Povestea ei este si povestea vieţii mele. Tatăl Samirei s-a născut nu departe de Pecs, care e orasul meu natal. Dupa revoluţia din 1956, tatăl Samirei a fugit din Ungaria. Nu stiu cum, dar a ajuns in Somalia, una dintre cele mai periculoase ţări din lume. In urma cu trei ani a fost ucis din cauză ca era alb. Era in timpul războiului civil când, într-o zi, Samira s-a întors de la şcoală şi şi-a găsit tatăl şi fraţii ucişi în casă. A fugit dar a fost prinsă şi abuzată. I-au tăiat trupul cu cuţitul…
Aici, Tvrtko se opreşte din povestit. Ochii lui de copil bătrân sunt plini de lacrimi. Dar înghite în sec şi continuă…
A devenit a patra soţie a unui bărbat de 64 de ani de la care a fugit şi a ajuns în tabăra de refugiaţi Dada din Kenya, unde era unul dintre cei 170.000 de refugiaţi. Pe 16 iunie am mers în Kenya şi am adus-o acasă unde a devenit membră a familiei noastre. Există o vorbă frumoasă: „dacă poţi salva o viaţă, atunci salvezi o întreagă lume”. Samira e toata lumea mea şi îţi spun de ce.
E o fată zâmbitoare, frumoasă şi fericită acum. Si dupa tot ce ţi-am povestit despre ea, dupa ce familia ei a fost ucisă, după ce a fost tăiată şi abuzată, după ce a suferit într-o tabără de refugiaţi, ea zâmbeşte. Dacă ea poate zâmbi după toată această suferinţă, putem fi noi trişti aici în estul Europei? Ce fel de probleme avem? Ca alegerile au fost câştigate de un partid şi nu de celălalt? Că seful meu e un tâmpit? Ca autobuzele întârzie? Dar gândeşte-te numai puţin la viaţa acestei fete şi îţi vei da seama că problemele noastre, in România, în Ungaria sau în Bulgaria, nu sunt deloc probleme. Acesta e motto-ul vietii mele.
„Am învăţat cum arată cu adevărat Iadul.”

V.M.: Ce alte cetăţenii mai ai?
Tvrtko Vujity: Mai am una din Republica Central Africană şi mai am şi din… Dar ia stai să-ţi spun ceva. Astea sunt doar documente. Dacă eşti jurnalist prima propoziţie pe care trebuie să o înveţi este „poţi face orice cu reportajele tale, doar să nu minţi”. Nu-i aşa? Să nu minţi niciodată. Asta e lucrul principal. In ultimii 15 ani de când sunt jurnalist eu am minţit de dimineaţa până seara. Si scriu cărţi despre minciunile mele. Pentru că să-mi scriu povestirile trebuie să mint.

V.M.: Lucrezi sub acoperire întotdeauna. De ce?
Tvrtko Vujity: Cum altfel aş putea ajunge în locurile în care am ajuns? Eu am avut multe vise, dar unul singur mi-a schimbat viaţa. 53 de ani după sfârşitul celui de-al doilea război mondial, împreună cu un psiholog, am dat de urma ultimului prizonier de război din lume. Un bărbat internat forţat într-un ospiciu din fosta Uniune Sovietică, în Tatarstan. Domnul Toma Andras a ajuns acolo în 1944 ca prizonier de război şi, la mai mult de 50 de ani după, l-am găsit şi familia sa a putut să-l revadă.

Toate rudele lui erau convinse că Toma Andras a murit. Si noi l-am găsit. Ei bine, cum ar fi fost săa merg intr-un ospiciu din fosta Uniune Sovietica şi să le spun: „Salut. Sunt Tvrtko, am o cameră de filmat mică şi vreau să fac un reportaj despre faptul că nu l-aţi întrebat pe omul ăsta niciodată în 50 de ani cine eşti şi de unde vii?” Tocmai de aceea am fost în Tatarstan sub acoperirea de vânător de urşi pentru că acolo merg mulţi italieni să vâneze urşi. Camera o aveam pentru ca să-mi filmez trofeele de vânătoare. Asta a fost acolo minciuna mea. Dar după ce l-am adus acasă şi am văzut valul de afecţiune publică declanşat mi-am spus „gata, hai să mergem aşa peste tot in lume”.

Si cel mai mare vis din viaţa mea a fost să ajung in Coreea de Nord, cea mai izolată ţara din lume. Iţi poţi imagina cum ar fi fost să le spun: „Salut baieţi, sunt Tvrtko. Uite, vreau să scriu despre regimul vostru idiot”? Am fost ca membru al unei organizaţii internaţionale de caritate a baptiştilor, iar camera de filmat o aveam pentru a arăta donatorilor unde ajung ajutoarele. Adu-ţi aminte că, în vara 2010, Bill Clinton a trebuit să intervină pentru eliberarea a doi jurnalişti americani care nu făcuseră altceva decât săa treacă graniţa in Coreea de Nord cu 15 metri.
V.M.: In ce an ai fost in Coreea de Nord?
Tvrtko Vujity: In 2002.
. V.M.: Stiu ca soţia ta era gravidă în acel an. Nu a fost egoist din partea ta să faci o călătorie atât de periculoasă chiar în acele 9 luni?
Tvrtko Vujity: Asta e o întrebare grea pentru mine. Ea a jucat baschet la nivel internaţional şi mie imi era foarte frică că s-ar putea accidenta. Dar asta e meseria mea. Am studiat pentru ca să fac jurnalism. Nu am plecat în Coreea de Nord aşa, peste noapte. Mi-am organizat călătoria doi ani.

Când am fost la Cernobâl am pregătit totul vreme de un an, când am fost în Rwanda m-am pregătit un an şi jumătate. Iar pentru mine Coreea de Nord a fost ceea ce este rolul lui Romeo pentru un actor. Aşa că trebuia să o fac. Si de atunci sunt mult mai puternic pentru că acolo am învăţat cum arată cu adevărat Iadul. De când am fost în Coreea de Nord nu mă mai pot plânge de problemele din viaţa mea. Dacă am un pahar de apă şi o farfurie de mâncare sunt mulţumit.
„In Coreea de Nord am fşcut pe mine de frică”
V.M.: Nu cred că am mai avut până acum în faţă un om căruia să i se potrivească atât de bine întrebarea „ce e libertatea”?
Tvrtko Vujity: Ha… Dupa ce m-am întors din Coreea de Nord mai întâlneam coreeni care mă întrebau: „Ai fost in Coreea? In Seoul?”. Când le spuneam că am fost la Pyongyang erau atât de uimiţi încât orice altă discuţie se bloca. Aşa că nu le mai spun că am fost în Coreea de Nord. In al doilea rînd, eu locuiam pe aceeaşi strada din Budapesta unde este ambasada Coreei de Sud. Nu am primit în viaţa mea atât de multe invitaţii la dineuri ca de la ei. Doar ca să le povestesc puţin ce am văzut acolo.

e4

V.M.: Nu mi-ai răspuns la întrebare: ce e libertatea?
Tvrtko Vujity: Totul. Tot ce avem acum aici: că bei acum limonadă. Că eu îmi cumpăr bilet şi mă duc mâine acasă, apoi merg în Slovenia. Că pot să spun orice la microfonul ăsta şi nu mă va ucide nimeni. Dar cred că în Coreea de Nord nimeni nu ştie asta. Ei trăiesc într-o inchisoare şi ştiu că au doi zei: Kim Ir-sen si Kim Jong-il şi nu ştiu nimic despre altceva. Si  dacă ai fi auzit încă din copilarie ca Statele Unite sunt cel mare dusman al tarii tale sunt sigur ca i-ai uri pe americani.

V.M.: Ti-a fost frica in Coreea?
Tvrtko Vujity: Am fost terifiat. A existat un moment in care am facut pe mine de frica. La propriu. Am scris asta in carte. Trebuia sa scriu despre asta. A fost un moment in Coreea de Nord cand am crezut ca s-a terminat. Gata sunt terminat, mi-am spus. Dar aveam si o plasa de siguranta. In Coreea am fost in calitate de voluntar al Asociatiei Umanitare Baptiste care a adus cu ea 5 milioane de dolari donatii. Daca mie mi se intampla ceva atunci coreenii comunisti nu mai primeau acei bani. Acolo banii erau mai puternici chiar decat puterea.

V.M.: De unde vine curajul asta al tau? Esti nebun?
Tvrtko Vujity: Nu sunt. Chiar nu sunt. In Coreea de Nord am ajuns in orasul Sarivon unde sunt foarte multi copii care mor de foame. Dupa filmul meu au primit donatii de cateva milioane de euro din partea oamenilor care au vazut reportajul meu.

V.M.: Esti sigur ca banii au ajuns la copii si nu la elita comunista?
Tvrtko Vujity: Da. Pentru ca ajutoarele ajung acolo sub forma de alimente si medicamente si sunt distribuite personal. Desigur ca unele lucruri mai ajung si la sefi, dar cea mai mare parte nu. Si sa-ti mai spun ceva: ai auzit de povestea detinutului Papillon, cel care a incercat sa evadeze de 13 ori? El s-a dus pe insula leprosilor si eu am vrut sa vad tabara de leprosi din Etiopia. Dar nicaieri nu am vazut ce am vazut in Coreea de Nord.

“Oamenii valorosi nu apar in tabloide. Ei doar muncesc.”
V.M.: In Romania, jurnalismul trece printr-o perioada dificila: sunt concedieri multe, independenta putina. E natural sa te intreb, cu gandul la jurnalistii romani, ce este jurnalismul?
Tvrtko Vujity: In primul rand trebuie sa-ti spun ca eu nu am facut niciodata politica. Eu povestesc despre oameni. Uneori ne facem gresit meseria, nu doar in Romania sau in Ungaria. Le aratam oamenilor eroi falsi. Erou e cel care a participat la Big Brother. Erou e cel care are o poveste amoroasa cu o vedeta. Dar redactorul tau sef trebuie sa te intrebe: de ce povestesti asta? Care este scopul? Niciunul. Ce iti spune personalitatea asta? Nimic. Eu vreau sa arat doua lucruri. Primul: sunt multe locuri in lume unde un pahar de apa e o comoara, unde poti fi ucis din cauza nationalitatii tale. Asa ca eu vreau sa le spun oamenilor din estul Europei ca avem cu totii o viata buna.

Dar nu ne dam seama intotdeauna cat de valoroase sunt lucrurile pe care le avem. Al doilea lucru: vreau sa iti cunosti eroii. Cei adevarati. Oamenii despre care ai povesti copiilor tai. Titlul cartii mele este “Calatorii in infern”. Dar e o carte despre oamenii care lucreaza in iad. Da, exista in Etiopia cel mai mare lagar de leprosi din lume, 7000 de oameni, dar exista acolo si un medic, Agnesa, care ii ajuta sa nu moara. Exista Coreea de Nord unde copii mor de foame dar exista si Sandor care incearca sa-i salveze si sa le dea de mancare. Unul dintre noi e erou. Acesti oameni valorosi nu apar in tabloide. Ei doar muncesc. Dar muncesc din greu si ei sunt adevaratii eroi. Ei sunt ingerii care lucreaza in Iad, asa ca povestile mele infernale sunt despre ingerii acestia.

e5

V.M.: Esti independent financiar?
Tvrtko Vujity: Cartile mele ma elibereaza. Datorita lor sunt liber. Sunt independent financiar. Nu trebuie sa merg la nicio conferinta de presa a vreunui politician care sa-mi spuna…hmm…povestile lui. Asta e jurnalismul meu. Jurnalismul politic este altceva.

V.M.: Cum iti finantezi calatoriile?
Tvrtko Vujity: Prima data am investit banii mei proprii. Apoi, din cartile vandute am putut sa-mi si finantez calatoriile. Dar nu sunt atat de scumpe pentru ca eu sunt si reporterul si cameramanul si soferul. Eu le fac pe toate. Nimeni nu mi-a spus “noi iti adoptam reportajele si iti dam bani sa le faci”.

V.M.: De ce crezi ca oamenii sunt atat de atrasi de povestile tale?
Tvrtko Vujity: Pentru ca se uita la prea multe lucruri de rahat. Sa-ti spun ceva: cu 9 ani in urma, dupa ce am scris prima carte am fost cu ea la trei edituri. Fiecare mi-a spus ca nu vor publica reportajele mele pentru ca au fost deja la televizor si nu le va citi nimeni. Eu le-am spus ca e ceva diferit: filmul e obiectiv, cartea e subiectiva. Eu am scris despre cum am plans eu, despre cum am facut pe mine de frica. E ceva diferit. Dar ei au tinut-o pe-a lor: nu si nu. Ok. Mi-am controlat buzunarele. Nu era prea mult acolo. Bun, atunci voi tipari 6000 de exemplare pentru ca doar de atata am. Cinci zile mai tarziu seful unei edituri m-a sunat sa-mi spuna ca au nevoie urgent de 18.000 de exemplare. Ei bine, cartile mele au fost tiparite in peste o suta de mii de exemplare. Si ce responsabilitate am eu in fata atator cititori. Emisiunile de televiziune trec, dar cartile raman.

Eroul român al unui jurnalist maghiar

V.M.: Cand esti in Ungaria te recunoaste lumea pe strada?
Tvrtko Vujity (zambeste si raspunde soptit): Da.

V.M.: Deci esti faimos?
Tvrtko Vujity: Ce-i aia faimos? Pe mine televiziunea m-a facut popular dar oamenii nu doar ma recunosc ci ma si cunosc. Datorita cartilor.
V.M.: Cum te simti aici in Bucuresti unde nimeni nu te cunoaste?
Tvrtko Vujity: Bine. Pentru ca asta este o lupta buna. Nu pentru afacere sau pentru piata de carte. Eu nu am venit aici pentru afacere. In cartea asta e sufletul meu. Si am vrut sa o public in Romania pentru ca unul dintre eroii mei este roman. Si lui i-am dat primul exemplar din cartea mea tiparita in limba romana. Acest erou e Petre Cozma, tatal handbalistului Marian Cozma care a fost ucis in 8 februarie 2009. De atunci Ungaria nu mai e aceiasi. E o poveste atat de trista… In acele zile strigatele impotriva tiganilor au fost mai puternice ca niciodata.
Multi oameni au simtit atunci ca nu doar un singur om e vinovat, ci o intreaga minoritate. Au fost atunci demonstratii violente. Toti ii cautau pe criminali. Toti vroiau sa-i prinda. Sunt sau nu tigani? Si acel om care avea dreptul sa fie cea mai furioasa fiinta de pe pamant, tatal lui Marian Cozma, a venit la noi si ne-a invatat ce inseamna pacea. Daca in acele zile el ar fi spus ceva rau, si ar fi fost de inteles sa o faca, s-ar fi putut naste mari probleme. Dar el ne-a spus: “Nu dati foc intregii paduri. Haideti sa dam acestei paduri copaci noi. Iar cand nepotul meu va creste il voi aduce aici, la Veszprem, la un meci al fostei echipe a lui Marian”. Petre Cozma a venit de mai multe ori in Ungaria la meciurile fostei echipe a fiului sau. La un meci din Liga Campionilor, acest munte de om tinea pe genunchi un baietel de 7 ani, iar mana lui uriasa ii mangaia parul.
Cand i-am vazut am stiut ca baietelul se simtea in siguranta. Era fiul meu. De ziua nationala a tarii mele, Petre Cozma a fost decorat cu cea mai inalta decoratie a Ungariei. Acest om urias cu o inima atat de mare a fost decorat nu pentru ca fiul sau a fost ucis, ci pentru ca a facut pentru prietenia dintre unguri si romani mai mult decat multi politicieni in multi ani. Cartea mea este dedicata fiilor mei si lui Petre Cozma. Pentru ca el este eroul meu. Toata lumea stie in Ungaria ce a facut Petre Cozma pentru noi si eu vreau acum ca acest lucru sa se afle si in Romania.

Tvrtko Vujity s-a nascut in 1972 in orasul Pecs din sud-vestul Ungariei. A studiat jurnalism in Statele Unite la sectia Comunicare a Universitatii din Miami. Realizeaza o emisiune de mare audienta la Televiziunea Maghiara. Reportajele sale sunt adesea preluate de catre posturi internationale de televiziune.

Tvrtko a reprezentat orasul Pecs in cursa pentru desemnarea drept capitala culturala europeana in 2010. Dupa castigarea acestei titulaturi, jurnalistul a devenit unul dintre ambasadorii orasului sau natal.

In Ungaria i-au fost publicate noua carti care s-au vandut in peste 800.000 de exemplare. In Romania, cartea lui de reportaje a fost publicata sub titlul “Calatorii in Infern”(ed.Curtea Veche, 2009). Din beneficiul provenind din vanzarea cartilor a infiintat, impreuna cu sotia sa, Premiul Eroului Cotidian, care se acorda in luna decembrie a fiecarui an insotit de o consistenta suma de bani.

Sursa :Vlad Mixich-Jurnalistul maghiar Tvrtko Vujity: „Unul dintre eroii mei este roman”
interviu preluat  http://www.hotnews.ro/

Când moare un vis…


c6
Ce greu e când moare o floare,
Ce greu e când moare un vis,
Când soarele nu mai răsare
Nimic nu mai poate fi zis.
Ce bine că lumea mai speră
Când totul în jur e-ngropat,
Pământul e-ascuns că-ntr-o seră,
E ros,condamnat şi uscat.
c4
Nimic nu mai stă în picioare
Şi munţii se clatină toţi
Umblăm zi de zi la-ntâmplare
În nişte trăsuri fără roţi.
d8
Se rupe zăgazul răbdării
Şi lacrimi sparg ziduri şi zări,
Şi-n ceasul din urmă-al răbdării
Ne pierdem pe ninse cărări.
c3
Curajul de-a merge înainte
Dispare cu ultimul tren,
Nimic nu e-n stare s-alinte,
Banalul,umilul refren.
c2
Şi dacă iubirea e-o armă
Şi toţi vom muri împuşcaţi,
Vom trage semnalul de-alarmă
Atunci când vom fi condamnaţi.
c1
Şi când ne vom duce departe
Şi totul va fi mai curat,
Va ninge frumos peste toate
Şi totul va fi îngropat.(Felicia Feldiorean )

Pe aripile muzicii..


ax

`Muzica oferă un suflet universului, aripi mintii, zbor imaginatiei și viată oricui`.(Platon)

Cred ca muzica însăși poate vindeca. Este o expresie explozivă a umanitătii. Este ceva ce ne atinge pe toti. Indiferent de cultura din care provii, cu totii iubim muzica`.(Billy Joel)

`Te sfătuiesc să tii capul plecat, evită drogurile, cântă în fiecare zi și ieși înaintea altor oameni. Ei au nevoie să te asculte și tu ai nevoie să te asculte.`
(James Taylor)

„Fă o baie de muzică o dată sau de două ori pe săptămână vreme de mai multe sezoane. In cele din urmă, vei afla că muzica este pentru suflet ceea ce este o imbăiere cu apă pentru trup.”(Oliver Wendell Holmes)

Dacă muzica este hrana dragostei, cântă. Dati-mi din plin…`
(William Shakespeare)

d9

Cântec de mai demult…


D0

Ieri, încă, mai aveam doar optsprezece ani
Şi aveam o floare mare, de soare, la rever.
Se risipeau, în foc şi rouă, maci aprinşi din lan
Îngrămădind spre lume nou adevăr sub cer.

d3

Ieri, încă, eram tânăr, valuri largi
De oameni porneau spre lumea mea…
Puteai atunci şi cerul şi timpul să le spargi,
Şi nuca grea ce-adună tot universu-n ea.

d7

Şi am iubit atunci, cum n-oi iubi nicicând:
Femei şi clipe, vânt şi răsărit, şi seară,
Rupeam din pâinea zilei bucăţi şi, neflămând,
Le risipeam – drum prea umblat, pădure mult prea rară!…

d6

Şi nu vedeam în juru-mi de-s oameni, ori de-s câini,
Credeam mereu, într-una, în ziua ce-o să vină,
Pierzând mereu pe „azi” ca apa printre mâini
Şi mă hrăneam cu stele din bolta cea senină!…

Şi nu era câmpie să aibă vre-un sfârşit…
Goneam mereu prin soare şi vălătuci de nori,
În oricare direcţie era doar Răsărit
Şi orişice movilă îţi da un ghes să zbori.

D4

Şi nu era suişul povară, pân’ la pisc,
Acolo unde cerul era la preţ de-o scară
Şi unde păsări mari, tot piuiau din plisc
De hăuri, depărtări şi zări ce te-nfioară.

Şi nu erau nici codrii să nu-i fi străbătut,
Măcar, de-ar fi, cu gândul, nici mări şi nici oceane
Şi nici pustiuri aspre ce nu au început,
Nici turbării şi mlaştini, nici râuri cu bulboane…

d2

Pe toate le-aveam, Doamne, la mine-n buzunar
Lângă un ban de-argint, scăpat din veac trecut
Alături de biletul iubitei, plin de-amar,
Ce-mi suspina în slove de când nu ne-am văzut.

Şi eram prinţ în lume, eram conchistador,
Armii de fum duceam, mereu, spre culmi de glorii…
Şi nu vedeam, de vise, cum orele mă dor
Şi nici cum ceaţa vremii sleieşte chipul florii!…

D1

Ieri, încă, mai aveam doar optsprezece ani
De biruiam cu-n fulg pornite avalanşe…
Din volte de aripă imperii ridicam
Şi lupte nesfârşite : victorii şi revanşe!

Cântau, pe-atunci, privighetori tril limpede spre lună
Şi mă-mpingeam adânc, din cer, în tină,
Vântul pribeag sufla, cu el de mână
Eram un fel de greier cântăreţ, beat de lumină…

d

Eram, când timpul hodinea!…Toate au fost ieri
Când mai găseai norocul zvârlind în sus un ban,
Când pârgul de mireasmă îţi da curaj să speri,
Iar eu încă aveam, doar, optsprezece ani!(Dragan Dan Marius)

Curiozităţi despre…Paulo Coelho


ba3

Norii sunt râuri care cunosc deja marea.(Paulo Coelho)
Celebritate mondială, Paulo Coelho se mişcă, între emisiunile de televiziune şi călătoriile pentru promovarea cărţilor sale, cu nonşalanţa şi supleţea unei feline. Fără a face paşi greşiţi sau valuri. Chipul îi este senin, fără duritate, captivant şi uşor de vândut. Pentru piaţa editorială, scriitorul brazilian este un chilipir formidabil. Textele lui au fost publicate în toată lumea, editate în 56 de limbi şi vândute în zeci de milioane de exemplare. În Franţa, unde succesul său este uluitor, el a fost distins cu titlul Legiunii de Onoare, care se adaugă la panoplia de lauri culeşi din toată lumea.
Coelho este, totodată, şi un as al marketingului, ştiind să-şi creeze imagine. Dar această imagine camuflează atent, de ochii cititorului, traiectoria unui om neliniştit, dezechilibrat, ba chiar straniu.

ba4
Paulo Coelho s-a născut la 24 august 1947 în Rio de Janeiro, Brazilia. Este fiul lui Pedro, inginer, şi al Lygiei, casnică. La şapte ani a intrat la şcoala iezuită San Ignacio din Rio de Janeiro. A câştigat primul său premiu literar într-un concurs şcolar de poezie, iar sora lui, Sonia, şi aminteşte cum şi ea a câştigat un premiu pentru eseu prezentând o lucrare pe care Paulo o aruncase în coşul de hârtii.
În mare, povestea lui este cea a unei căutări care începe în adolescenţă. Tânărul Paulo era, pe vremea aceea, indisciplinat, revoltat, fugar, ca mulţi tineri de vârsta lui. Tatăl său, un om autoritar, nu l-a putut suporta aşa. Urmând obiceiul burghez al epocii, el l-a internat pe fiul său într-o clinică de psihiatrie, în trei rânduri, timp de doi ani (1965-1967). Toată această perioadă, spune Coelho astăzi, nu l-a tulburat, ci i-a servit ca sursă de inspiraţie pentru „Veronica se hotărăşte să moară“.
În 1970 a renunţat la studii pentru a călători în America de Sud, Africa de Nord, Mexic şi Europa. Întors în Brazilia după doi ani de călătorii, Coelho începea o carieră de succes ca scriitor de texte pentru cântece.
Câţiva ani mai târziu, Coelho regăseşte izolarea. A fost închis pentru o scurtă perioadă de timp în 1974, când în Brazilia guverna dictatura militară El este arestat pentru răspândirea de manifeste subversive. Când a fost închis a doua oară, Coelho s-a temut foarte mult: nefiind înregistrat de către militari la intrarea în închisoare, el a crezut că va fi eliminat şi apoi dat dispărut. Totuşi, el a fost eliberat după câteva zile. Îl regăsim după aceea ca jurnalist, apoi ca ataşat de presă la o casă de discuri, impresar al unor cântăreţi de muzică romantică. Prima sa carte îi apărea la vârsta de 38 de ani.
În 1977, el lasă totul, mânat de voinţa irezistibilă de a deveni scriitor. Pleacă la Londra, scrie câteva texte, pe care le uită într-un bar, unde îşi plângea dorul de ţară şi se reîntoarce în Brazilia alături de un prieten, care îl relansează în lumea muzicii. Împreună cu complicele său, Raul Seixas, prieten vechi, Paulo Coelho începe să compună versuri pentru unele dintre cele mai cunoscute melodii rock din Brazilia. Seixas era departe de orice interes pentru show-business, fiind un înrăit consumator de droguri. A murit de supradoză. Amândoi se îmbrăcau hippie, având păr lung, barbă şi acelaşi model de ochelari. Ca două sosii. Coelho a consumat LSD, marijuana, experimentând, rând pe rând, budismul şi ezoterismul, care l-a condus în 1982 să publice „Arhivele infernului“, un text rămas anonim. În 1985, revine cu „Manual de vampirism“ pe care s-a grăbit să-l retragă din circulaţie câţiva ani mai târziu, nefiind deloc mândru de el.
Către patruzeci de ani, Coelho era un hippie întârziat, stingher în materialismul anilor 80, fără vreo perspectivă profesională. Având o sclipire, s-a hotărât să plece singur, pe jos, şi să facă un pelerinaj la Sfântul Iacob de Compostella. S-a reîntors preschimbat în… mag! La întoarcerea în Brazilia, el a anunţat deschis descoperirea vocaţiei sale şi intrarea sa în ordinul spaniol RAM (Regnus Agnus Mundi). Rockerul afişează acum aere medievale, cu capă şi spadă. El consideră că are putere asupra obiectelor şi spiritelor. În Brazilia, Coelho se prezintă ca un guru. Presa, căreia el îi ştia slăbiciunile, îl prezintă ca având puterea de a stârni vântul doar prin forţa spiritului. Locuieşte într-un mic apartament din Copacabana, având în spate o terasă înconjurată de clădiri înalte, cu multe ferestre. Am avut ocazia să-l întâlnesc în acea perioadă. „Darul de a stârni vânturile nu prea trebuie împărtăşit – l-am provocat eu – căci dacă l-aţi împărţi cu vecinii, aţi putea risca să provocaţi un uragan!“. Coehlo a zâmbit fără să zică nimic, apoi, întorcându-se către prietena care mă însoţea, i-a cerut să privească fix o plantă, în timp ce şi el se concentra asupra ei. Faza, intensă, a durat cam cinci minute, fără ca nici măcar o frunză să se mişte. Deodată, o petardă a bubuit în curte şi s-au auzit strigăte. Vecinii, mai puţin mistici, sărbătoreau golul unui meci de fotbal. „Această explozie, golul sunt semne“ – comentă Coelho enigmatic. La vremea aceea, el lansa „Jurnalul unui mag“, folosind fantasmele braziliene despre castele, vrăjitori şi basme. Astfel s-a lansat cariera sa. Însă lucrarea ce a urmat, „Alchimistul“, este cea care l-a propulsat mondial. Această carte a fost vândută până astăzi în milioane de exemplare, deschizându-i lui Coelho calea către succes, asigurându-i şi vânzările următoarelor cărţi. „Alchimistul“ nu este nimic altceva decât un text slab, prezentând un melanj de mărturii preluate din diferite tradiţii. Gândită de-a gata, uşor de asimilat. În Franţa, cartea a ajuns în standurile librăriilor înaintea „Jurnalului unui mag“, rebotezat „Pelerin la Compostella“, ştergând astfel orice urmă a elucubraţiilor lui Coelho cu privire la puterile sale excepţionale. Şiret, autorul a ştiut să se adapteze. El nu ar fi avut atât succes dacă ar fi făcut, aşa cum a făcut în Brazilia, declaraţii ca aceasta, la lansarea din 1988: „Maestrul meu locuieşte în Olanda. Comunic foarte uşor cu el pe calea astrală. Săptămâna aceasta m-am gândit să intru în contact cu el, dar e atâta risipă de energie… Trebuie să mă concentrez douăzeci de minute, fără a mai pomeni de celelalte pregătiri ale ritualului. Fără să mă mai gândesc, asta m-a făcut leneş şi, în cele din urmă, am rezolvat problema singur. Îmi imaginez care este obiectivul acestei chestii: că ne putem descurca şi fără hm… intermediar.“ Odată cu creşterea reputaţiei sale internaţionale, Coelho, care era cunoscut în Brazilia ca „Magul“, a ştiut să se recentreze pe un discurs în jurul căutării spirituale personale. Astfel, Paulo Coelho şi-a găsit în sfârşit destinul.

ba5
Fernando Morais povesteşte fără perdea despre experienţele homosexuale şi oculte, dar şi despre internările la psihiatrie ale lui Paulo Coelho. Volumul „Magul. Extraordinara viaţă a lui Paulo Coelho“, semnat de Fernando Morais, a apărut săptămâna aceasta în librării, fiind prima biografie oficială a scriitorului brazilian.
: Drumul spre „lumină” al lui Paulo Coelho, în vârstă acum de 63 de ani, a fost obturat de toate experienţele: femei, droguri, homosexualitate, psihiatrie, satanism. După toate acestea, aţi fost sceptic faţă de experienţele mistice ale scriitorului? Fernando Morais: ¬Într-un interviu acordat unui ziar european, imediat după ce a fost publicată biografia, Paulo Coelho a declarat că faptul că sunt ateu şi marxist m-a împiedicat să descopăr puncte obscure ale religiozităţii sale. Poate că aceasta este una dintre puţinele divergenţe pe care le-am avut asupra cărţii. Sunt, în continuare, convins că pentru cititor a fost mai bine că biografia a fost scrisă de un agnostic decât de un credincios. Fiindcă nu cred în nimic, am pus întrebări pe care un credincios nu le-ar pune. Iar această parte este una esenţială pentru realizarea unei lucrări de genul biografiei lui Paulo. „În carne vie”
Paulo Coelho a fost acuzat că amestecă diverse doctrine şi idei religioase tocmai pentru a obţine reţete comerciale de success

Trei momente distincte au marcat relaţia lui Paulo cu credinţa şi cu religiozitatea. Educat într-un colegiu catolic cu tradiţie din Rio de Janeiro, când încă era copil, Paulo a fost terorizat de rigoarea învăţăturii religioase care îi era administrată de iezuiţi. A făcut o întoarcere de 180 de grade şi s-a apropiat de sectele şi cultele satanice, ajungând chiar să execute animale domestice pentru a scăpa de „îngerul morţii”. Reconvertirea sa definitivă s-a întâmplat în 1982, când era deja adult, în timpul unei vizite la lagărul de concentrare nazist din Dachau, în Germania. Acolo s-a apropiat de RAM – Regnus Agnus Mundi, ordinul catolic fondat în 1492, în care se află şi azi. Scriitorul a vândut 130.000.000 de exemplare în 160 de ţări până la finele lui 2010
. De ce credeţi că scriitorului nu i-a fost clară identitatea sexuală, în tinereţe, şi cum priviţi experienţele sale homosexuale?
Paulo Coelho a fost mereu un radical, în sensul etimologic al cuvântului – cel care merge până la rădăcina lucrurilor. În tinereţe, suspectând că ar putea fi homosexual, a decis că singura modalitate de a-şi căuta adevărata identitate sexuală era de a înfrunta această chestiune în practică. A avut una, două, trei relaţii cu bărbaţi, toate extrem de traumatizante, şi a ajuns la concluzia că acela nu era mediul său, nu era tribul său. „Nu a suferit de nebunie”
Subiectul dvs. a fost internat la psihiatrie şi a urmat de trei ori tratamente cu electroşocuri. L-aţi suspectat vreo clipă pe ¬Coelho de nebunie?
Atât cât munca mea de cercetare a putut să descopere, Paulo nu a suferit niciodată de nebunie. Ca mulţi alţi adolescenţi din anii ’60, era un tânăr rebel, rezistent la educaţia dură şi conservatoare pe care i-o dădeau părinţii săi. Însă nu există nicio analiză sau dovadă că era un schizofrenic care să fi avut nevoie de tratamentul cu aşa-numita electroconvulsoterapie – îngrozitoarele electroşocuri la care a fost supus în trei rânduri. Tratamentul brutal l-a făcut să devină şi mai puţin obedient şi, mai târziu, a ajuns să-l inspire să scrie unul dintre bestsellerurile sale, „Veronika se hotărăşte să moară”, care a fost apoi ecranizat. În „Veronika”, autorul redă drama propriei sale experienţe, chiar dacă înlocuieşte personajul principal cu o fată şi mută decorul din Rio de Janeiro în Slovenia. Însă, în esenţă, este o poveste autobiografică.

A visat Coelho să devină „un mag”?

Privind în ansamblu viaţa lui Paulo Coelho, se vede că a fost un bun reporter, un dramaturg promiţător, un director eficient în industria fonografică şi un strălucitor şi consacrat textier de muzică rock-n-roll în parteneriat cu regretatul Raul Seixas. Totuşi, nimic din toate acestea nu-l mulţumeau, fiindcă el avea un singur vis obsesiv, încă din copilărie: acela de a deveni scriitor. Nu doar încă un scriitor, ci un scriitor citit şi admirat de toată lumea – cea ce a reuşit când era deja adult. Un volum „psihanaliză”
Care sunt femeile care ¬l-au modificat şi de unde venea nevoia lui Coelho de a le schimba tot timpul până a întâlnit-o pe Christina, ultima sa soţie?
În ciuda tuturor vicisitudinilor pe care le-a trăit în adolescenţă, printre care se află şi experienţele homosexuale, Paulo a fost mereu ceea ce francezii numesc „homme a femmes”, un afemeiat. Însă, se pare că doar două femei ¬i-au marcat viaţa şi au contribuit la formarea personalităţii sale: iugoslava Vera Richter, cu zece ani mai mare decât el, cu care a trăit în anii ’60, şi actuala sa soţie, artista plastică de origine braziliană Christina Oiticica, cu care este căsătorit de treizeci de ani.
În multe fragmente, nu vă menajaţi subiectul. Cât de greu a fost să vă obiectivaţi şi care au fost riscurile? Care a fost lucrul cel mai neaşteptat care v-a şocat în biografia lui Paulo Coelho?
Viaţa lui Paulo este o succesiune de surprize şi de drame de familie, religioase şi sexuale. În multe momente am avut conflicte interioare etice. De multe ori mă întrebam: ce drept am eu să dezvălui drame aşa de intime, de personale, ale unei persoane care mi-a deschis nu numai uşa casei, ci şi a sufletului său? Conflictele mele au dispărut când i le-am împărtăşit Marinei, soţia mea, care m-a atenţionat: „Ai grijă să nu supui cititorul unei cenzuri pe care Paulo Coelho nu ţi-a cerut-o niciodată”.
În urma biografiei dvs, cu ce adevăruri pe care dorea să le uite a fost obligat Coelho să se confrunte?
Paulo nu mi-a cerut niciodată să tai nimic şi nici să omit vreun episod. Poate că acceptul său ca eu să-i scriu biografia a fost o modalitate pe care a găsit-o să facă un lucru pe care nu-l mai experimentase înainte: o psihanaliză.

ba6

Ce este adevăratul Eu? E ceea ce eşti dumneata, nu ceea ce fac ceilalţi din dumneata.(Paulo Coelho)

Surse: adevarul.ro/cultura/istorie
Biografia lui Coelho a fost tradusă în româneşte de Robertina Sfetcu, care ne-a facilitat şi traducerea din portugheză a interviului.
pr. Georgian Păunoiu, adaptare după „Coelho, «l’Alfumiste»“, de Christian Dutilleux, revista „Actualité des religions“, nr. 8, 1999)

Şi ei şi voi şi tu şi eu…


aa7
Undeva, sub stei de piatră
stă un mag albit de vreme
cugetând la crugul lumii
scris în blândele-i poeme.(Leonid Iacob)
aa3
Suntem natura plină de contraste
în care ne-adâncim mereu, mereu,
şi timpul ce la tâmple ne tot bate,
îl simt şi ei şi voi şi tu şi eu.
aa6
Şi-nveşmântaţi în albele odăjdii,
ne biciuim cuvintele mereu,
să bată înspre porţile nădejdii
la care stăm şi tu şi voi şi eu.
aa5
Şi viaţa se perindă-n cavalcadă
prin ochii noştri-atât de goi,
de dragul ei mai tragem o ocheadă
spre-un altceva şi eu şi tu şi voi.
aa2
Şi de-am putea s-avem în mână frâul
Şi herghelia s-o oprim apoi,
Tot mai puţini am trece râul
Care se-apropie tăcut de noi.
aa1
Dar timpul ne nechează în ureche
Şi bate cu copita-i tot mereu,
Viaţa a pornit-o iar la streche
Şi-odat’ cu ea şi voi şi tu şi eu.(Leonid Iacob-Şi ei şi voi şi tu şi eu…)

Conversaţii în miez de viaţă…Abraham Lincoln


ca
“Fiul meu va trebui să înveţe că nu toţi oamenii sunt sinceri şi oneşti”Scrisorile lui Abraham Lincoln
Istoria păstrează în răvaşele sale nume celebre care au apărat drepturile civile cu timpul, cu puterea cuvântului sau cu însăşi viaţa.
Cel de-al şaisprezecelea preşedinte al Statelor Unite a avut patru copii, toţi băieţi : Edward Baker, William Wallace, Robert Todd si favorit lui Lincoln, Thomas (“Tad”). Doi dintre ei au murit in timp ce presedintele Lincoln inca traia.
Stia sa joace bine pe scena politica si sa fie inainte de toate om, un sot si un tata responsabil.
Cu toate ca politica a inceput sa-i devina si `mama` si `tata`, Abraham Lincoln i-a scris o scrisoare directorului scolii unde invata fiul sau, scrisoare ce seamana mai mult cu un testament, daca i se da o nota de subiectivism. Si-a iubit copiii certandu-i si jelindu-i in liniste pentru a nu o supara si mai tare pe sotia lui, care dupa ce si-a pierdut si cel de-al doilea fiu in razboi a inceput sa prezinte tulburari psihice.
ca1
Un material util pentru elevi, părinţi şi profesori.
Se poate utiliza pentru lecţiile de dirigenţie sau lectorate cu părinţii
“Fiul meu va trebui să înveţe că nu toţi oamenii sunt sinceri şi oneşti.
Dar învăţaţi-l dacă puteţi minunăţia cărţilor… şi totuşi, daţi-i timp să se gândească la misterul etern al păsărilor cerului, a albinelor de sub soare şi a florilor de pe câmp.
În şcoală, învăţaţi-l că e mult mai onorabil să eşueze decât să trişeze…
Învăţaţi-l să aibă încredere în propriile-i idei, chiar dacă ceilalţi îi spun că se înşeală.
Învăţaţi-l să fie amabil cu oamenii amabili şi dur cu cei duri. Încercaţi să-i daţi fiului meu tăria de a nu urma mulţimea, să nu urmeze turma…
Învăţaţi-l să-i asculte pe toţi oamenii; dar învăţaţi-l de asemenea să selecteze ceea ce a auzit printr-un ecran al adevărului, şi să păstreze doar ce e bun.
Învăţaţi-l, dacă puteţi, cum să râdă când e trist… învăţaţi-l că nu e nici o ruşine în a plânge.
Învăţaţi-l să fie grijuliu cu cinicii şi să fie atent la linguşitori.
Învăţaţi-l să-şi „vândă” creierul celor care dau mai mult, dar niciodată să nu pună un preţ pe sufletul şi inima lui.
Învăţaţi-l să-şi astupe urechile la bârfă… şi să lupte când crede că aceasta este soluţia. Trataţi-l gentil, dar nu-l protejaţi, deoarece numai testul focului face oţelul bun. Lăsaţi-l să aibă curajul de a fi nerăbdător. Lăsaţi-l să aibă curajul de a fi brav.
Învăţaţi-l să aibă întotdeauna încredere sublimă în el însuşi, deoarece apoi va avea încredere în umanitate. Aceasta este o cerinţa mare, dar vedeţi totuşi ce puteţi face. Este aşa un copil de treabă, fiul meu!”
2350
O altă scrisoare pe care legendarul preşedinte american Abraham Lincoln a trimis-o unui băieţel ai cărui prieteni îl batjocoreau, a fost pusă în vânzare, în Philadelphia, relatează BBC.
La două săptămâni de la inaugurarea sa din martie 1861, Lincoln a trimis scrisoarea de la Casa Albă lui George Patten, care la acea vreme avea opt ani.
Băiatul fusese ridiculizat de colegii de clasă după ce le spusese că l-a întâlnit pe cel de-al 16-lea preşedinte împreună cu tatăl său, un jurnalist. Învăţătoarea elevului i-a scris lui Lincoln solicitându-i să investigheze acest caz. Preşedintele a răspuns, dar a trimis scrisoarea tocmai micuţului de opt ani:
Pentru cei care sunt preocupaţi de acest lucru, l-am văzut şi am vorbit cu George Evans Patten, în luna mai, la Springfield, Illinois.
Cu respect, A. Lincoln,
Documentul – despre care se spune că este singurul de acest fel pe care preşedintele l-a trimis unui copil – a fost pusă în vânzare de Raab Collection la un preţ de 60.000 de dolari.
Presedintele Lincoln este acea imagine iconica a istoriei pe care dascalii o dau adesea exemplu in dicursurile tinute studentilor: tipul de politician pragmatic si fara prejudecati cand o cerea situatia, evidentiat prin joc si carisma.
sursa foto: Wikipendia
youtube -Abraham Lincoln’s Letter to his son’s Teacher
Perla Suferintei –Pentru Minte şi Suflet.wordpress.com