Conversaţii în miez de viaţă…Abraham Lincoln


ca
“Fiul meu va trebui să înveţe că nu toţi oamenii sunt sinceri şi oneşti”Scrisorile lui Abraham Lincoln
Istoria păstrează în răvaşele sale nume celebre care au apărat drepturile civile cu timpul, cu puterea cuvântului sau cu însăşi viaţa.
Cel de-al şaisprezecelea preşedinte al Statelor Unite a avut patru copii, toţi băieţi : Edward Baker, William Wallace, Robert Todd si favorit lui Lincoln, Thomas (“Tad”). Doi dintre ei au murit in timp ce presedintele Lincoln inca traia.
Stia sa joace bine pe scena politica si sa fie inainte de toate om, un sot si un tata responsabil.
Cu toate ca politica a inceput sa-i devina si `mama` si `tata`, Abraham Lincoln i-a scris o scrisoare directorului scolii unde invata fiul sau, scrisoare ce seamana mai mult cu un testament, daca i se da o nota de subiectivism. Si-a iubit copiii certandu-i si jelindu-i in liniste pentru a nu o supara si mai tare pe sotia lui, care dupa ce si-a pierdut si cel de-al doilea fiu in razboi a inceput sa prezinte tulburari psihice.
ca1
Un material util pentru elevi, părinţi şi profesori.
Se poate utiliza pentru lecţiile de dirigenţie sau lectorate cu părinţii
“Fiul meu va trebui să înveţe că nu toţi oamenii sunt sinceri şi oneşti.
Dar învăţaţi-l dacă puteţi minunăţia cărţilor… şi totuşi, daţi-i timp să se gândească la misterul etern al păsărilor cerului, a albinelor de sub soare şi a florilor de pe câmp.
În şcoală, învăţaţi-l că e mult mai onorabil să eşueze decât să trişeze…
Învăţaţi-l să aibă încredere în propriile-i idei, chiar dacă ceilalţi îi spun că se înşeală.
Învăţaţi-l să fie amabil cu oamenii amabili şi dur cu cei duri. Încercaţi să-i daţi fiului meu tăria de a nu urma mulţimea, să nu urmeze turma…
Învăţaţi-l să-i asculte pe toţi oamenii; dar învăţaţi-l de asemenea să selecteze ceea ce a auzit printr-un ecran al adevărului, şi să păstreze doar ce e bun.
Învăţaţi-l, dacă puteţi, cum să râdă când e trist… învăţaţi-l că nu e nici o ruşine în a plânge.
Învăţaţi-l să fie grijuliu cu cinicii şi să fie atent la linguşitori.
Învăţaţi-l să-şi „vândă” creierul celor care dau mai mult, dar niciodată să nu pună un preţ pe sufletul şi inima lui.
Învăţaţi-l să-şi astupe urechile la bârfă… şi să lupte când crede că aceasta este soluţia. Trataţi-l gentil, dar nu-l protejaţi, deoarece numai testul focului face oţelul bun. Lăsaţi-l să aibă curajul de a fi nerăbdător. Lăsaţi-l să aibă curajul de a fi brav.
Învăţaţi-l să aibă întotdeauna încredere sublimă în el însuşi, deoarece apoi va avea încredere în umanitate. Aceasta este o cerinţa mare, dar vedeţi totuşi ce puteţi face. Este aşa un copil de treabă, fiul meu!”
2350
O altă scrisoare pe care legendarul preşedinte american Abraham Lincoln a trimis-o unui băieţel ai cărui prieteni îl batjocoreau, a fost pusă în vânzare, în Philadelphia, relatează BBC.
La două săptămâni de la inaugurarea sa din martie 1861, Lincoln a trimis scrisoarea de la Casa Albă lui George Patten, care la acea vreme avea opt ani.
Băiatul fusese ridiculizat de colegii de clasă după ce le spusese că l-a întâlnit pe cel de-al 16-lea preşedinte împreună cu tatăl său, un jurnalist. Învăţătoarea elevului i-a scris lui Lincoln solicitându-i să investigheze acest caz. Preşedintele a răspuns, dar a trimis scrisoarea tocmai micuţului de opt ani:
Pentru cei care sunt preocupaţi de acest lucru, l-am văzut şi am vorbit cu George Evans Patten, în luna mai, la Springfield, Illinois.
Cu respect, A. Lincoln,
Documentul – despre care se spune că este singurul de acest fel pe care preşedintele l-a trimis unui copil – a fost pusă în vânzare de Raab Collection la un preţ de 60.000 de dolari.
Presedintele Lincoln este acea imagine iconica a istoriei pe care dascalii o dau adesea exemplu in dicursurile tinute studentilor: tipul de politician pragmatic si fara prejudecati cand o cerea situatia, evidentiat prin joc si carisma.
sursa foto: Wikipendia
youtube -Abraham Lincoln’s Letter to his son’s Teacher
Perla Suferintei –Pentru Minte şi Suflet.wordpress.com

Conversații în miez de viață..Charlie Chaplin


18019

Charlie Chaplin, tată a 12 copii, in 1965, fiind la venerabilă vârstă de 76 de ani, a scris o scrisoare fiicei sale de 21 de ani, Geraldine, care încerca să-și facă o carieră în lumea dansului, în orașul Paris.
Scrisoarea este emoționantă, foarte personală, dar în același timp i se potrivește fiecăruia din noi.
Este un exemplu de dragoste paternă și grija, de tristețe și bucurie, mândrie și îngrijorare, înțelepciune adunată de-a lungul anilor și copilărie, care s-a păstrat în el. “Niciodată nu am fost un înger”, scria geniul cinematografiei, “dar întotdeauna m-am străduit să fiu un om în adevăratul sens al cuvântului. Incearcă și tu”.
Citiți această scrisoare și gândiți-vă la ce v-au învățat părinții și ce ați vrea să vă învățați copiii.

18018

Fetița mea!
Acum este noapte.. Toti soldatii inarmati din mica mea cetate au adormit. Fratele tau si sora ta dorm. Chiar si mama ta doarme. Aproape ca nu am trezit puisorii adormiti, cand m-am pornit in camera asta semi luminata. Cat esti de departe de mine! Si sa orbesc daca nu vad imaginea ta in fata ochilor mei tot timpul. Portretul tau sta aici pe masa si aici, in inima mea. Dar unde esti tu? Acolo, in Parisul de poveste, dansezi pe mareata scena teatrala de pe Champs-Élysées. Stiu asta prea bine si totusi mi se pare ca aud pasii tai in linistea noptii, vad ochii tai, care stralucesc ca stelele pe cerul de iarna.

Aud cum interpretezi in spectacolul rolul frumoasei persiene inrobita de hanul tatar. Fii o frumoasa si danseaza! Fii o stea si straluceste! Dar daca extazul si multumirile publicului te vor imbata, daca mireasma florilor te vor ameti, aseaza-te in colt si citeste scrisoarea mea, asculta-ti glasul inimii. Sunt tatal tau, Geraldine! Eu, Charlie, Charlie Chaplin! Stii tu, oare cate nopti am stat langa patul tau cand erai mica si iti povesteam basme despre frumoasa adormita, despre dragonul care nu doarme niciodata? Si cand somnul imi biruia ochii batrani radeam de el si ii ziceam: “Pleaca! Somnul meu e tesut din visurile fiicei mele!

Ti-am vazut visurile, Geraldine, ti-am vazut viitorul, ziua ta de azi. Am vazut o fata dansand pe scena, o zana alunecand pe cer. Auzeam cum vorbea publicul: “Vedeti fata aceasta? Este fiica unui bufon batran. Mai tineti minte? Il chema Charlie.” Da, eu sunt Charlie! Sunt acel bufon batran! Astazi este randul tau. Danseaza! Eu am dansat in pantaloni rupti, largi, dar tu dansezi in costum de matase de printesa. Aceste dansuri si furtuna de aplauze te vor inalta la cer. Zboara! Zboara acolo! Dar coboara si pe pamant! Trebuie sa vezi viata oamenilor, viata dansatorilor de pe strada, care danseaza tremurand de frig si de foame. Eu am fost ca ei, Geraldine. In acele nopti magice cand tu adormeai leganata de povestile mele, eu stateam treaz.
Ma uitam la fata ta, ascultam bataile inimii tale si ma intrebam: “Charlie, oare acest pisicut intr-o zi te va recunoaste?” Nu mai stii, Geraldine. Multe povesti ti-am spus in acele nopti indepartate, dar poveste mea – niciodata. Dar ea este interesanta. Este despre bufonul flamand, care canta si dansa in cartierele sarace ale Londrei si pe urma strangea pentru binefaceri. Iata-o, povestea mea! Am cunoscut si foamea si ce inseamna sa nu ai un acoperis deasupra capului. Mai mult decat atat, am simtit durerea umilitoare a mascariciului hoinar, in pieptul caruia se framanta un ocean de mandrie; si aceasta mandrie era ranita dureros de monedele aruncate. Si totusi sunt viu, asa ca sa lasam asta.

Mai bine sa vorbim despre tine. Dupa numele tau – Geraldine – urmeaza familia mea – Chaplin. Cu aceasta familie, mai bine de 40 de ani am amuzat oamenii. Dar eu am plans mai mult decat au ras ei. Geraldine, in lumea in care traiesti, exista nu numai dansuri si muzica! La miezul noptii, cand iesi din sala imensa, poti sa uiti de admiratorii bogati, dar nu uita sa intrebi de soferul taxiului, care te va duce acasa, de sotia sa. Si daca este insarcinata si nu au bani de scutece pentru viitorul copil, pune-i niste bani in buzunar. Am dat ordin la banca sa-ti plateasca aceste cheltuieli. Dar celorlalti plateste-le exact cat le datorezi. Din cand in cand mergi cu metroul sau cu autobuzul, mergi pe jos si cunoaste orasul.
Priveste mai atent la oameni! Uita-te la vaduve si copii orfani. Macar o data pe zi vorbeste-ti asa: “Sunt la fel ca ei”. Da, esti una cu ei, fetita mea! Mai mult decat atat. Arta, inainte sa dea aripi omului, ca el sa zboare in sus, ii rupe picioarele. Si daca va veni ziua cand te vei simti mai presus decat publicul, paraseste scena imediat. Cu primul taxi mergi prin periferiile Parisului. Il stiu foarte bine! Acolo vei vedea multe dansatoare ca tine, poate chiar mai frumoase, mai gratioase, cu mai multa mandrie. Acolo nu va fi nici urma de reflectoarele orbitoare ale teatrului tau. Reflector pentru dansele este luna.
Uita-te bine! Nu danseaza ele mai bine decat tine? Recunoaste, fetita mea! Intotdeauna se va gasi acela care danseaza, joaca mai bine decat tine! Si tine minte: in familia lui Charlie nu a fost nici unul care sa fi certat soferul de taxi sau sa rada de saracii care locuiesc pe malurile Senei. Eu voi muri, iar tu vei trai. Vreau ca tu niciodata sa nu stii ce e aceea saracie. Cu aceasta scrisoare iti trimit o carte de cecuri, pentru ca tu sa poti cheltui cat iti doresti. Dar cand vei cheltui doi franci sa nu uiti ca al treilea nu e al tau. El trebuie sa ii apartina unui necunoscut care are nevoie de dansul. Iar tu vei gasi repede unul. Trebuie numai sa vrei sa-i vezi pe acesti saraci necunoscuti si ii vei intalni oriunde. Vorbesc cu tine despre bani, deoarece le-am cunoscut puterea demonica. Am petrecut foarte mult timp la circ si tot timpul imi faceam griji pentru echilibristi.

Si trebuie sa-ti spun ca oamenii cad cel mai des pe pamantul tare, mai des decat echilibristii de pe sarma. Poate la vreo petrecere selecta te va orbi stralucirea vreunui diamant. In acel moment el va deveni acea sarma periculoasa si caderea este inevitabila. Poate, intr-o buna zi, o sa te cucereasca chipul frumos al unui print. In acea zi vei deveni un echilibrist lipsit de experienta, iar acestia cad de fiecare data. Nu iti vinde inima pentru aur si bijuterii. Afla ca cel mai mare diamant este soarele. Din fericire el straluceste pentru toti. Cand va veni vremea si te vei indragosti, iubeste acea persoana din toata inima. I-am spus mamei tale sa-ti scrie despre asta. Ea intelege dragostea mai mult decat mine si e mai bine ca ea sa discute despre acest lucru cu tine. Munca iti este grea, stiu asta.

Corpul iti este acoperit de o bucata de matase. Pentru arta poti sa apari pe scena si dezbracat, dar sa te intorci de acolo trebuie nu numai sa fii imbracat, dar si mai curat. Sunt batran si poate, cuvintele mele suna amuzant. Dar, dupa mine, trupul tau dezgolit trebuie sa apartina numai celui care iti iubeste sufletul dezgolit. Nu este grav, daca parerea ta in aceasta privinta este veche de zece ani, adica apartine timpului trecut. Nu-ti fie frica, acesti zece ani nu te vor imbatrani. Dar oricum nu ar fi, vreau ca tu sa fii ultimul om care va deveni locuitor al insulei goilor. Stiu ca tatii si copiii duc o lupta vesnica. Lupta cu mine, cu gandurile mele, fetita mea! Nu iubesc copiii ascultatori. Si cum nu au cazut lacrimi din ochii mei pe aceasta scrisoare, vreau sa cred, ca aceasta noapte de Craciun este noaptea minunilor.
Imi doresc sa se intample o minune si tu sa intelegi cu adevarat ce am vrut sa-ti spun. Charlie a imbatranit, Geraldine. Mai devreme sau mai tarziu in loc de rochia alba de scena va trebui sa imbraci vesminte de doliu ca sa vii la mormantul meu

18017

Acum nu vreau sa te intristez. Dar din vreme in vreme uita-te in oglinda – acolo vei vedea trasaturile mele. In venele tale curge sangele meu. Chiar si atunci cand sangele se va opri in vasele mele, vreau ca tu sa nu il uiti pe tatal tau.


Nu am fost un inger, dar intotdeauna am incercat sa fiu om. Incearca si tu.
Tatal tau,
Charlie

Viața pe un Peron…


180110
“Viaţa însăşi e o stare de tranzit între naştere şi moarte… un peron unde te zbaţi să ocupi un loc într-un tren. Eşti fericit că ai prins un loc la clasa I sau la fereastră. Altul e necăjit că a rămas în picioare pe culoar. Alţii nu reuşesc să se prindă nici de scări, rămân pe peron să aştepte următorul tren. Şi fiecare uită, poate, un singur lucru… că trenurile astea nu duc nicăieri. Cel care a ocupat un loc la fereastră este, fără să ştie, egal cu cel care stă în picioare pe culoar şi cu cel care vine abia cu următorul tren. În cele din urmă se vor întâlni toţi undeva, într-un deşert, unde chiar sinele se transformă în nisip. În loc să se uite în jur, oamenii se îmbulzesc, se calcă în picioare, îşi dau ghionturi…”
Fetiţo, trenul a sosit, a tras la peron. Încotro doreşti să meargă? Spre care dintre visurile tale? Şi cine doreşti să fie pasageri?
 
Adevărata “măsură” a vieţii unui om nu se poate obţine decât prin “lipsa de măsură”, dorind “fără măsură”, îndrăznind “fără măsură”, iubind “fără măsură”. (Convorbiri cu Octavian Paler)
Înţelepţii hinduşi pretind că există patru anotimpuri în viaţă. Unul pentru a studia şi a descoperi lumea. Al doilea pentru a întemeia un cămin. Al treilea pentru a reflecta. Şi, în sfârşit, al patrulea, în care eliberat de inhibiţii şi de obsesii devii un fel de călător fără bagaje.

Cândva, mă intriga tristeţea de pe chipul „Învingătorului” sculptat de Michelangelo. Tocmai în clipa în care ar trebui să dea lovitura de graţie, el renunţă la victorie. Obosit şi scârbit, îşi întoarce privirea în altă parte. A descoperit, se pare, ceva mai presus de biruinţă şi de vanitate. Dar ce anume?

Nimeni nu există pentru altul. Nu există decât cursa fiecăruia. În clipa în care se opreşte, moare.
180111
Azi, ştiu că în lumină există şi umbre şi că fericirea e uneori dureroasă.
( Octavian Paler…)

DICȚIONARUL ÎNȚELEPCIUNII..Rudyard Kipling


18015
Curajul nu este absenţa fricii, este dominarea ei.
Să ai curajul să spui da
Să ai curajul să spui nu
Si-n fiecare clipă grea
Să ai curajul să fi tu.
Să știi să crezi când alții te înșală,
Să te ridici când alții te doboară,
Să poți păstra, când alții vor s-alunge,
Să râzi, chiar dacă sufletul îți plânge,
Si cald tu să rămâi, chiar dacă afară ninge.
b0
ACEASTA-I ARTA DE-A INVINGE!”
18012
De poţi fi calm când toţi se pierd cu firea
În jurul tău, şi spun că-i vina ta;
De crezi în tine, chiar când omenirea
Nu crede, dar să-i crezi şi ei cumva;
S-aştepţi, dar nu cu sufletul la gură;
Să nu dezminţi minciuni minţind, ci drept;
Să nu răspunzi la ură tot cu ură,
Dar nici prea bun să pari, nici prea-nţelept;
De poţi visa – şi nu faci visul astru;
De poţi gândi – dar nu-ţi faci gândul ţel;
b1
De-ntâmpini şi Triumful şi Dezastrul
Tratând pe-aceşti doi impostori la fel;
De rabzi să vezi cum spusa ta-i sucită
De pişicher, să-l prindă-n laţ pe prost;
Când munca vieţii tale, năruită,
Cu scule obosite-o faci ce-a fost;
De poţi să strângi agonisita toată
Grămadă, şi s-o joci pe un singur zar,
Să pierzi, şi iar să-ncepi ca-ntâia dată,
Iar c-ai pierdut – niciun cuvânt măcar;
De poţi sili nerv, inimă şi vână
Să te slujească după ce-au apus,
Şi piept să ţii când nu mai e stăpână
Decât Voinţa, ce le strigă „Sus!”
18013
De poţi rămâne tu în marea gloată;
Cu regi tot tu, dar nu străin de ea;
Duşman, om drag, răni să nu te poată;
De toţi să-ţi pese, dar de nimeni prea;
De poţi prin clipa cea neiertătoare
Să treci şi s-o încerci gonind mereu,
Al tău va fi Pământul ăsta mare,
Dar mai mult: vei fi Om, băiatul meu!
18016
Joseph Rudyard Kipling (n. 30 decembrie 1865, Bombay, India – d. 18 ianuarie 1936) poet și prozator britanic, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1907. Este celebru prin povestirea sa pentru copii “Cartea Junglei” (1894), romanul indian de spionaj “Kim” (1901), poemele “Gunga Din” (1892) și “If— ” (1895), numeroase schițe și nuvele. În 1934 i s-a acordat, alături de William Butler Yeats, Premiul Gothenburg pentru Poezie. În timpul vieții a fost considerat îndeobște poet și i s-a oferit un titlu nobiliar și postul de poet laureat – ambele refuzate de Kipling.

Ai mii de motive să eşuezi în viaţă, dar nici măcar o singură scuză

DICȚIONARUL ÎNȚELEPCIUNII…DIOGENE


aa

Banul e nervul afacerilor.
Gloria e hrana prostiei.
Nu-ţi voi cere să-mi dai ce poţi să-mi iei, îţi voi cere să nu-mi iei ce nu poţi să-mi dai!
Dintre toate fiarele sălbatice, cea mai primejdioasă este bârfitorul, iar printre cele domestice e linguşitorul.
A la Diogene…
“De ce cerşeşti de la o statuie?”
“Ca să mă obişnuiesc cu refuzurile.”
Unul îl înjură.Diogene tace. Altul îl întreabă:
“De ce nu-l înjuri şi tu?”
“L-am înjurat destul neînjurându-l.”
. Unuia care îi cere să-l accepte ca discipol
:“Bine. Ţine peştele ăsta şi hai după mine.”
Ofuscat, omul aruncă peştele şi pleacă.
Când se reîntâlnesc mai târziu, Diogene râde şi zice:
“Un biet peşte ne-a-mpuţit prietenia.”
Unuia care îşi dispreţuia tatăl::
“Ce penibil: să-l dispreţuieşti tocmai pe cel căruia îi datorezi
faptul că poţi fi atât de mândru de tine.”

aa3

Pildele aspre ale filozofului
Avea un dispret in mod special pentru barbatii efeminati. A refuzat sa ii raspunda unuia pana cand nu i-a clarificat daca este intr-adevar un barbat sau o femeie, datorita numeroaselor podoabe ce le purta.
Altuia i-a spus urmatorul lucru „Nu iti este rusine ca tu ai planuri mai rele pentru tine, decat cele pe care le-a avut natura? Pentru ca ea te-a facut un barbat, iar tu esti determinat sa fii o femeie!”.
Mai gasea ciudat faptul ca barbatii se intrec in lupte, dar nu in virtuti sau ca muzicienii potrivesc corzile lirei, dar uita sa faca acelasi lucru cu propriul suflet.
Si-a declarat dezamagirea fata de umanitate pentru ca „In cursul vietii mi s-a dat sa vad marinari, medici, filozofi si am gandit ca omul este cel mai inteligent dintre animale, dar dupa ce mi-am aruncat ochii asupra interpretilor de vise si asupra prezicatorilor si celor ce ii asculta atunci am gandit ca nu exista animal mai nesabuit ca omul!”.

Capcanele inventive ale lui Diogene
Laertius ne mai spune ca intr-o zi a inceput sa le predice oamenilor de virtuti, dar era ignorat asa ca a inceput in schimb sa fluiere. Gestul lui a starnit curiozitate printre trecatori care au inceput sa se adune in jurul lui Diogene.
Imediat ce acest lucru s-a intamplat a inceput sa ii apostrofeze pentru ca s-ar aduna entuziasmati pentru prostii, dar sunt lenesi si indiferenti fata de lucrurile bune.
Inca una din incuietorile lui a fost sa cheme la el barbatii, iar cand se apropiau ii izgonea cu toiagul spunand „Am strigat dupa barbati, nu dupa canalii!”. Insa, cand a fost intrebat daca a vazut vreodata barbati virtuosi „Barbati? Nicaieri, dar am vazut baieti buni in Lacedaemon”, referindu-se la spartani.
Umbla in miezul zilei cu o lumanare spre consternarea oamenilor din jur, iar atunci cand era intrebat de ce face acest lucru, Diogene zicea ca era in cautarea unui om cinstit.
Desi acestea pot parea excentricitati la prima vedere, sunt in fapt exercitii filozofice, mereu existand in spatele lor o simbolistica ingenioasa.
Au trecut peste doua milenii de cand legendarul filozof contraria cetatenii atenieni nu numai prin abordarea benevola a unui mod de viata auster, ci si prin critica sa taioasa legata de neajunsurile conventiilor si normelor impuse de societate.
Totusi, intamplarile si anecdotele ce i-au supravietuit isi gasesc relevanta intr-o lume dominata in mare de aceleasi metehne.
Cele mai multe detalii legate de viata lui Diogene le cunoastem de la un biograf omonim, care se presupune ca a trait candva in secolul III i.e.n.
Chiar daca lucrarea lui Diogene Laertius „Vietile si opiniile filozofilor eminenti” este criticata de invatatii moderni pentru accentul pus pe anumite aspecte triviale si nu pe amanuntirea conceptelor si a ideilor pronuntate de filozofii greci, ramane totusi o scriere de interes.
Izgonirea din Sinope
Cunoastem despre Diogene ca s-a nascut in 404 i.e.n la Sinope, o colonie a Miletului care se afla pe tarmul sudic al Marii Negre. Iese din anonimat cand este implicat intr-un scandal, alaturi de tatal sau, zaraful Tresius, legat de zdobirea unui numar de monede.
Motivatia din spatele acestui act, dupa cum aminteste Laertius, ar fi fost interpretarea gresita a spuselor oracolului din Delphi sau al celui din Delos, in functie de marturie.
Abia dupa ce a fost alungat din Sinope, Diogene si-ar fi dat seama ca de fapt oracolul nu s-a referit la distrugerea monedelor in sine, ci la obiceiuri, cuvantul folosit de acesta pentru denumirea celor doi termeni fiind acelasi („nomisma”). Inarmat cu aceasta noua revelatie, se indreapta spre Atena, hotarat si sigur de noua lui menire in viata, adica cea a discreditarii oricarui fel de randuiala.
Fuga sclavului Manes
Indata ajuns in acest oras, Manes, sclavul care il insotise in tot acest drum, decide sa-si ia soarta in propriile maini si il paraseste pe Diogene. Intr-o maniera ironica, ce ii va deveni caracteristica, le raspunde celor care il indemnau sa nu il lase sa scape nepedepsit ca „Daca Manes poate trai fara Diogene si Diogene poate trai fara Manes”.
In gratiile lui Antistene
Incepe la scurt timp sa il haituiasca pe Antistene, atras pe de o parte de stilul sau de viata auster si pe cealalta, de ideile sale referitoare la o viata traita in virtute. Diogene a incercat de nenumarate ori sa il convinga sa il accepte ca discipol, dar filozoful l-a refuzat de fiecare data.
Exasperat in urma insistentelor, Antistene isi iese din fire si il ameninta cu toiagul sau, dar acesta il pune sub cap si ii spune „Loveste, pentru ca nu vei gasi niciun toiag atat de puternic incat sa ma indeparteze atata timp cat vei vorbi”.
In urma acestei patanii, spune Laertius, Antistene il ia ucenic pe Diogene, care devine la randul lui o figura marcanta, dezvoltand ideile mentorului sau.
Numele lui este legat astfel invariabil si de scoala cinica, fiind considerat unul din fondatorii acestui curent filozofic, alaturi de sus-numitul Antistene.
Invataturi urmarite cu rigoare
Chiar daca nu toti erau de acord cu observatiile sale, Diogene a fost totusi apreciat in timpul vietii datorita consecventei cu care isi urma propriile concepte. El vedea intr-un trai simplu cheia catre o viata implinita. Traia pe strazi si in saracie, cersind celor din jur.
Renega orice datina, cutuma sau sistem de valori, fiind considerate artificiale datorita cadrului societal.
El sesiza aici si principalul motiv al suferintei lumesti, datorita importantei acordate unor concepte plasmuite de colectivitate, care nu au nicio relevanta in lumea naturala. Desconsidera din aceste motive bogatia sau faima si privea cu admiratie autosuficienta, austeritatea si lipsa rusinii.
Porecla lui Diogene
Ceea ce el sustinea nu a fost privit mereu cu ochi buni si nu scapa fara a fi ocarat. Pana si numele de cinic se crede ca ar deriva de la o insulta pe care Diogene o primea des. Cuvantul „kynikos” in traducere „cainesc” era folosit in referire la comportamentul lui Diogene, fiind poreclit si „Kynos” sau „Cainele”.
Ca raspuns, el insusi si-a asumat acest nume, considerandu-l unul demn. In vizunea sa, cainii trebuie apreciati pentru felul in care isi duc viata, fiind mai aproape de propria lor natura decat omul schimonosit de valorile nefiresti ale unei societati corupte.
Diogene mai observase ca acestia cunosc instinctiv cine le este dusman sau nu si faceau cunoscut acest lucru printr-un simplu latrat. Nimic din inselatoria si miselia oamenilor nu vedea la caini. Din aceasta cauza obisnuia sa spuna ca in timp ce alti caini isi musca inamicii, el isi musca prietenii pentru a-i salva.
Santinela a vietii morale
Desi alege sa se rupa de conventiile comunitatii, asta nu a insemnat ca el s-a retras din aceasta, ba dimpotriva. Traia in continuare printre oameni servind rolul unui paznic vigilent, in incercarea de a remedia neajunsurile morale ale acestora si pentru a critica derapajele societatii.
Ca urmare, pentru un cinic ca Diogene sarcasmul devine o arma cu un tais foarte ascutit. A reusit in acest mod sa il umileasca public pe mult mai celebrul Platon.

O relatie incordata
Dupa ce fusese laudat pentru definitia data omului de acesta, caracterizandu-l ca un animal biped fara pene, Diogene ii raspunde smulgand penele unui cocos si alergand cu el in Academie strigand „Acesta este omul lui Platon!”.
De altfel, intre cei doi filozofi a existat o relatie tensionata, Diogene profitand de orice situatie pentru a-l discredita pe Platon. Il critica pentru ca obisnuia sa vorbeasca prea mult si pentru mandria sa exagerata.
Cand a fost invitat in casa acestuia, Diogene ii zdupaie covoarele spunand „Asa calc in picioare mandria goala a lui Platon!”. Cand intr-o alta ocazie Platon l-a numit caine, Diogene riposteaza „Fara indoiala, caci m-am intors la cei care m-au vandut.”
Diogene nu tinea cont in niciun fel de statura si influenta celor pe care ii admonesta. Cand Perdiccas, unul din generalii lui Alexandru cel Mare, l-a amenintat ca il va omori daca nu va veni la el asa cum ii poruncise, Diogene i-a raspuns ca „Asta nu e nimic ciudat, pentru ca asta ar putea sa o faca si un scorpion sau un paianjen. Ar trebui sa ma ameninti ca, daca as sta deoparte, tu ai fi foarte fericit!”.

In zile in care nu antagoniza persoanele influente ale timpurilor sale, surprindea oamenii de rand. Cand a fost primit de un om cu stare in casa lui, i s-a spus sa nu scuipe pe jos, la care, Diogene, dupa ce s-a strambat un pic il scuipa pe om in fata, zicand ca nu a putut gasi un loc mai bun.
Odata vede fiul unei prostituate cum arunca cu pietre in lume, iar el il avertizeaza „Sa ai grija, sa nu cumva sa iti lovesti tatal!”.
Cu o alta ocazie vede un arcas care tot rata tinta asa ca Diogene merge si se aseaza langa ea strigand in acelasi timp catre arcas ca „Acum o sa fiu in afara pericolului!”.
Un drumet fara odihna
Ii era in obicei sa calatoreasca si pe cand se indrepta dinspre Sparta spre Atena i-a raspuns unui trecator curios ca merge dinspre odaile barbatilor catre cele ale femeilor.
Tot in timpul unei calatorii are nesansa ca vasul in care se indrepta spre Aegina sa ii fie capturat de pirati. Desi urma sa fie vandut ca sclav, atunci cand este interogat in legatura cu lucrurile pe care le stie sa le faca le-a spus celor ce il tineau prizonier ca el cunoaste cum sa guverneze oamenii.
Anii in sclavie
Este cumparat in Corint de Xeniades, in prealabil Diogene aratand spre el si spunand „Vindeti-ma acelui om, pentru ca are nevoie de un stapan!”. Prietenii au incercat sa il rascumpere, dar acesta a refuzat pentru ca el nu se considera sclav, deoarece „Leii niciodata nu devin sclavii celor ce ii tin, ci din contra, cei care ii tin devin sclavii lor.”
Urmatorii ani ii va petrece in Corint educandu-i pe cei doi fii ai lui Xeniades. Din ce aminteste Laertius, aici s-ar fi petrecut intalnirea lui Diogene cu Alexandru cel Mare, existand mai multe variante ale acesteia.

aa2
Diogene alaturi de Cuceritorul Lumii
Cand Alexandru Macedon s-ar fi vazut cu acesta, l-ar fi intrebat daca nu ii este teama de el. Diogene la randul lui il intreaba daca este bun sau rau. Cum raspunsul lui Alexandru a fost ca el este bun, filozoful ii zice „Cui atunci ii este frica de cei buni?”.
O alta relatare spune ca cei doi se intalnisera tot in Corint, numai ca Alexandru, din marinimia sa, i-ar fi spus ca ii va indeplini orice doleanta. Acesta ii spune ca ar vrea sa se dea din lumina soarelui, pentru ca il umbreste.
Nu ar fi prima oara cand Diogene se intalneste cu un mare conducator, fiind adus si in fata lui Filip al II-lea, tatal lui Alexandru, dupa Batalia de la Cheronea din 338.
Acesta il interogheaza, cerand sa ii spuna cine este. Diogene ii raspunde ca este un spion, dar un spion al lacomiei sale. Surprins de indrazneala aceastei replici si admirand curajul lui Diogene, Filip ii da drumul.
Ultima suflare
In acest fel si-a trait filozoful grec viata, fiind stapanit de o sinceritate abraziva.
Multe alte relatari sunt legate de felul in care a murit. Se spune ca acesta si-ar fi petrecut restul anilor in casa lui Xeniades, iar cand s-a stins in 323 i.e.n. el ar fi fost ingropat de acesta.
Altele spun ca ar fi fost eliberat de Xeniades si ar fi trait in Corint pana la moartea sa. Locuitorii l-ar fi ingropat si pentru a-i cinsti memoria au pus aproape de mormantul sau o sculptura a unui caine.
Mai sunt unele care spun ca a murit tinandu-si respiratia, desi putin probabil, in ciuda caracterului sau.
Chiar daca aproape tot ce ne-a mai ramas legat de el au ramas in forma acestor pilde nu avem cum sa negam impactul pe care Diogene l-a avut asupra contemporanilor sai, dovada fiind tocmai multitudinea acestora.
Studentii sai, cel mai celebru fiind Crates, a continuat traditia lui Diogene, iar curentul filozofic pe care el l-a marcat in asa masura a format un cadru pentru dezvoltarea unei alte scoli fundamentale, stoicismul.

Diogene cinicul era supranumit şi Câinele înstelat, deoarece dormea într-un butoi, ca un câine, dar mintea-i era înstelată de înţelepciune.(George Budoi)
(Diogene: Lectiile filozofului cersetor-Istoria culturii si civilizatiei)