Intr-o zi, așteptând să vină liftul la parterul unui hotel am văzut, intr-un târziu, cum, in pragul usilor automate care se deschideau, a apărut făptura blânda a unui copilas de o mare frumusete . In spate, discretă ca o umbră, mama lui.
Dar, vai, la prima miscare pe care a făcut-o, mi-am dat seama că pustiul suferea de un handicap . Se misca greu, cu o incordare a intregului sau trupusor ce facea că aerul sa se crispeze . Isi indreptă ochii rugători spre mama sa si apoi, simtind sprijinul, indrazni să păsească . Dar pasul acela era cât o Golgota, nu pentrul sufletul lui, inca nestiutor, cât pentru biata sa mama .
Si astfel, de acolo, din lift am văzut cum a coborât dragostea absolută a mamei pentru copilul ei . Zeci de brate invizibile se intindeau in jurul lui că aerul să nu-l sfărâme, sau ca privirea curioasă a celor din jur să nu-i rănească sufletul mai mult decât o făcuse viata . Il apară parcă, mângâindu-l incontinuu .
Si, nu stiu de ce, in clipa aceea am avut revelatia că asa trebuia iubit si acest popor român de o frumusete rară, dar handicapat de o istorie mizerabilă .
M-am gândit instantaneu că numai dragostea maternă, cu dimensiunea ei absolută ce putea iubi neclintit in fata istoriei potrivnice, ne mai poate ridica din tragedia prezentă .
Dragostea de mama are ceva din dragostea lui Dumnezeu către om, este acea “dragoste care nu cade niciodată” .
Oare, astfel de mame nu sunt in fond niste martiri anonimi, ce zilnic isi ascund jertfa in tresăririle tăcute ale fiintei?
Si, de ce oare, m-a dus gândul ca la o prăbusire dureroasă in gol, la poporul român ?
Pesemne ca am fost răpit de amintirea acelui biet preot de tară care, in timp ce neamul românesc gemea sub piroanele criminale ale comunismului ce-ncerca să-i zdrobească atât trupul cât si fiinta, indraznea sa spuna :”Ideologiile nu sunt bune pentru ca nu au mama” .
Am citit cândva o mica povestioara . Se spune ca, intr-o companie comerciala, un om tânar si cumsecade a murit . Mare a fost durerea colegilor sai, când au vazut ce s-a intâmplat, dar mai mare a fost surprinderea când au aflat, nu se stie cum, ca sufletul bietului om, ajunsese in iad .
Iar povestea spune mai departe cum, revoltati, acestia s-au dus pâna la portile Iadului ca sa-l scoata de acolo . Dar, cu toate rugamintile si eforturile, nu au reusit .
Apoi a venit directorul companiei, care s-a dus la rândul sau sa-i roage pe cei care ii rapisera sufletul bietului om, sa-l elibereze . Dar totul a fost zadarnic .
Disperati, in cele din urma, oamenii au apelat la episcopul locului, sa-ncerce sa faca ceva . Dar si in fata acestuia, portile Infernului au ramas inchise . Si astfel, peste toata aceasta nedreptate, zilele treceau fără speranta, adâncind durerea celor care îl iubeau .
Pâna când, intr-o dimineata, in fata portii Iadului, cu pasi marunti, garbovita parca de o durere care-i tinea inima ca intr-un cleste, aparu o batranica .
-“Tu, cine mai esti?”rasuna vocea, o voce inspaimantatoare coborâta ca un trasnet din neantul Infernului .
Necutremurată de nimic, decât de propria-i durere, batrâna răspunse:
_”Sunt mama lui . Lăsati-mă să intru! “
Si abia atunci, ca prin minune, portile Iadului s-au deschis, s-au deschis pentru intâia oara iar mama a intrat acolo ca sa-si salveze fiul .
Niciun copil din lume nu a crescut vreodata atât de mult fata de mama lui, incât sa poata sa nu-i spuna mama . Ce sfânta ierarhie!
De când am fost mic si pâna-n ultima ei clipa, mama imi dadea un sfat:
-“Dragul mamei, nu-ti arata inima oricui!”
Si nu stiu de ce, atunci cand imi spunea adevarul acesta, frumosii ei ochi albastri, erau strafulgerati pentru o clipa de o indefinită tristete . Parcă ar fi vrut să mă apere pentru tot restul vietii, si realiza că nu putea .
Dureroasa fatalitate, ce o facea sa-si traiasca viata din inabusite strângeri de inima, infinite griji ce-i marcau necrutator fiinta .
O asiguram instinctiv ca totul o sa fie bine . Ca apoi, pe ascuns, sa ma arunc in valurile vietii . Iar viata, imi cerea sa nu imi ascund inima si abia atunci, destinul indiferent o lovea cu tarie, zdrobind-o
Prabusit, dezamagit cumplit de tradarile vietii, ma-ntorceam in mica ei garsoniera .
Mama se facea ca nu-mi vede rana adânca ce ma-ngenunchease . Imi facea de mâncare, apoi imi intindea masa având grija sa am in farfurie bucatile cele mai bune .
-“Lasa, dragul mamei, ca trece si asta!”
Inima mea se refacea incet-incet, oblojita de invizibile si tandre mangaieri .
N-aveam de unde sa stiu ca, vindecat, plecând apoi, inima ei ramanea cuprinsa de un suvoi de tristete, coplesita de singuratati .
Se spune ca in “realitatea de Rai” oamenii aveau trupul acoperit de haina de har a inimii . Si atunci, oamenii isi vorbeau de la inima la inima . Ce minune facuse Dumnezeu, cand spusese ca “totul o sa fie la vedere!”
Dar, ce cumplit ca acest “totul”a fost distrus, mai apoi, prin pacat . Si atunci, de rusine, se spune ca inima s-a ascuns in trup .
“Trei inimi ai in tine, muritorule!” “Cea a lui Dumnezeu, cea a sufletului tau si cea de carne si sânge prin care curge viața .. Dar atunci când in tine, inima Domnului nu mai bate, să stii că esti în moarte sufletească .
Dar eu, simt că lânga inima lui Dumnezeu, mai este o inima …cea a mamei .
Iar când aceasta nu mai bate…esti singur!(Dan Puric-Mama)
wikipedlia 