Muzica şi poezia sunt o rugăciune.
Oare-i de făcut ceva pe pământ? Rămâi om !
Forme riguroase, poveşti adânc încrustate în marmura secolelor: lumea era un album de imagini şi culori strălucitoare, pe care-l răsfoiam încântată. M-am aplecat cu atâta plăcere asupra studiului pentru că viaţa de toate zilele nu mă mai mulţumea. Din loc în loc, apărea câte o fantă care lăsa să se întrevadă dincolo de aparenţă, profunzimi de nedesluşit.
Când te afli într-o închisoare fără gratii, cel mai îngrozitor lucru este că nu eşti conştient de ecranele care închid orizontul; rătăceam printr-o ceaţă deasă, crezând că văd prin ea. Nici nu bănuiam existenţa lucrurilor care-mi scăpau.
Admiram singurătatea trufaşă a stejarului, plângeam singurătatea în comun a firelor de iarbă.
O femeie liberă este exact opusul unei femei uşoare.
Simone de Beauvoir (n. 9ianuarie 1908-14 aprilie 1986 ) eseistă, scriitoare (premiată cu Premiul Goncourt 1954) și în același timp o figură de marcă a existentialismului si a feminismului în Franța, militantă a mișcării intelectuale contestatare de după război.
Născută într-o familie burgheză hotărându-se să-și dedice viața scrisului și studiului. Îl întâlnește pe Jean-Paul Sartre, cu care va lega pe parcursul întregii vieți o relație de iubire și prietenie devenită legendară. Începe ceea ce va numi faza „morală” a vieții sale, obiectivată mai întâi prin eseul Pyrrhus et Cinéas (1944), romanul L’Invitée și, în sfârșit, publicarea lucrării filozofice Pour une morale de l’ambiguïté, în 1947. Alături de Jean-Paul Sartre, va construi proiectul existențialist, deopotrivă etic, filozofic și literar, al intelectualului angajat. Militează public alături de acesta, criticând poziția Franței în conflictul din Algeria și manifestându-se în general împotriva colonialismului anacronic și a oricărei opresiuni colective sau individuale.
În 1949 apare faimoasa sa lucrare Le Deuxième sexe (Al doilea sex), în care e descrisă cu splendida acribie argumentativă o istorie a opresiunii feminine de-a lungul secolelor și o tipologie a caracterelor deformate astfel de o tradiție milenară. Tratatul, considerat o biblie a feminismului, pornește de la principiile existențiale asupra contingenței și libertății expuse în cartea lui Sartre, Ființa și neantul.
Respingând mitul pios și rizibil al „eternului feminin”, ideea unei „naturi” feminine ca esență imuabilă și eternă, statuează celebrele cuvinte: „Femeie nu te naști, ci devii”. În anii următori, după premiul Goncourt acordat pentru romanul Les Mandarins, interesul său se va îndrepta spre scrierile autobiografice, în care va descrie cu precădere anii petrecuți lângă Sartre în diversele angajări și evenimente ale epocii. Participă alături de el la multiple acțiuni publice și la redactarea revistei Les Temps modernes, îngrijindu-se în același timp și de buna editare a manuscriselor sartriene.
Moare, zi după zi, la șase ani după moartea lui, lăsând în urmă o remarcabilă operă literară, eseistică și memorialistică. În La Cérémonie des adieux va înregistra aceste ultime cuvinte ale lui Sartre: „Moartea nu ne va reuni. Așa stau lucrurile. Cu toate astea, e splendid în sine că am reușit să ne trăim viețile în armonie pentru atâta vreme.” Trupul său va fi îngropat în cimitirul Montparnasse, alături de cel al lui Sartre.
pagina Lia Neamt Cluj 2015
wikipedlia 