Moştenesc copiii rămăşiţe sumbre…

Plouă încontinuu… parcă Dumnezeu
Şi-a vărsat năduful peste noi în ploi,
Suntem prinşi de ape ca-ntr-un defileu
Nămoliţi de soartă şi luaţi şuvoi.

Suntem flori ce-n umbră caută lumina,
Furişate vieţi cerşim stropi de soare,
Ne sfârşim în taină, părăsim grădina
Dar rămân cangrene fără vindecare.

Moştenesc copiii rămăşiţe sumbre
Imprimate-n genă − maligne poveri,
Vor trăi la fel, înveliţi cu umbre
Vor simţi durerea liberei căderi.

Doamne dacă verşi peste noi potopul,
Scapă-ne de răul ce pluteşte-n toate,
Spală din păcate, fă din asta scopul
Ploilor acide… peste noi uitate.(Angelina Nădejde)

pagina Lia Neamt 2014

A prins în mine timpul rădăcini..

A prins în mine timpul rădăcini
Ca un salcâm a tot crescut năvalnic,
Împrejmuindu-mi inima cu spini
Şi zi de zi m-a mângâiat făţarnic.

Golindu-mă de floare şi de viaţă,
M-a învelit în scoarţa noduroasă
Şi-a încrustrat durerile pe faţă
Şi peste ele… pânză de angoasă.

Au fost şi ani când înflorit în mine,
Primit-am nemurirea prin iubire,
Au tot crescut lăstari să îmi aline,
Îngenuncheri ce dor sre asfinţire.

Acum, îmi las parfumul de trăire
În versul simplu, izvorât din suflet,
Să fie peste vremuri amintire
Că mi-am legat tristeţile cu zâmbet.(Angelina Nadejde-Parfum de traire)

pagina Lia Neamt cluj 2014

Pun lacrima şi doru-n poezie…

Prin ploile ascunse-n părul meu,
Trecut-au primăveri şi toamne reci
Şi rătăcind, al vieţii curcubeu,
A pus pe suflet aspre ipoteci.

Mi-a ferecat trăirile cu ani,
Iar zâmbetul a încurcat persoana
Pe umerii striviţi de bolovani
Îmi supurează neînchisă, rana.

Trăiesc, iubesc şi sunt adeseori
O flacăra ce arde-n disperare,
În limbi de foc ajung pană la nori
Şi mă revărs în ploi vindecătoare.

Pun lacrima şi doru-n poezie
Iar uneori îmi licitez iubirea,
Şi-n clipe reci, de tristă nebunie,
Las suflet la ofertă… pe aiurea.

Mă răscolesc furtunile ivite
Ca din senin, peste copaci în floare
Şi simt bucăţi din mine azvârlite
Şi-nchid fereastra vieţii către soare.

Dar las deschisă uşa înspre vise
Să-mi viscolească şi cu bucurie,
Şi regăsesc din nou cărări promise
Când te aveam aici… copilărie!(Angelina Nadejde-Cărări promise)

pagina Lia Neamt , Cluj 2014

Am strâns grămezi de suflet..

Am strâns grămezi de suflet
Apoi le-am pus pe masă…
Şi le-am spus tuturor:
Luaţi… e gratis.
Şi au venit străinii,
Dar nu m- au inteles.
Cum să luăm pe gratis?
Fără nimic la schimb?
Deci, nu e marfă bună…

Şi mi-am chemat prieteni,
De aici şi pretutindeni
Şi s-au uitat miraţi!!!…
Şi mi-au venit copiii,
Mereu preocupati,
De şcoală de petreceri,
De fel de fel de lucruri…
Şi nici n-au observat….
Grămezile de suflet.

Li s-a părut normal…
Să fie la ofertă…
C-aşa s-au invăţat…

În lumea asta mare
Nu totu-i de vânzare
Deci haideţi toţi,
Străini, copii, prietenii..
De suflet la ofertă,
Acum… vă bucuraţi…(Angelina Nadejde)

pagina Lia Neamt cluj 2014

De-ai fi ramas cu mine când au plecat cocorii..

De-ai fi ramas cu mine când au plecat cocorii,
Ţi-aş fi cântat în noapte pe strune de vioară,
O simfonie-albastră, împrăştiindu-ţi norii
Când ploile tristeţii ar fi-nceput s-apară.

Te-aş fi făcut vioară şi ca un acordor
Vindecător de mana durerilor din tine,
Pe corzile bolnave din sufletul algor
Turnam cu grijă mirul iubirii să te-aline.

Cu trupul meu arcuş, secătuit de dor,
Ai fi cântat din nou cu patimă şi sete,
Doar armonia vieţii, iar focul dirijor
Incandescent în noi cu flăcari violete.

Dar ai ales să pleci, prea lesne şi departe,
Pierdută-i partitura cu muzica dorinţei,
În mine mor izvoare de tine necântate
Şi-n locul lor rămâne doar hăul neputinţei.(Angelina Nadejde)

pagina Lia Neamt cluj 2014

Oamenii sunt precum florile…

Oamenii sunt precum florile;
e plină lumea de flori,
De oameni şi… OAMENI.
La fel ca florile,
trăiesc şi mor
Atât cât le este dat
sa trăiască.

Cunosc oameni ca florile perene;
aceştia sunt prietenii mei.
Trec ierni,
vin primăveri,
iar ei sunt lângă mine.
Nu au nevoie decât să-i ţin aproape
aşa cum florile trebuiesc udate,
din când in când
să nu se usuce.

Alţii sunt ca nişte buruieni inflorite…
trăiesc doar pentru ei,
işi trag puterea din seva pământului
si mor fără regretul celor din jur.

Unii sunt precum bujorii infloriţi
ii simţi arzînd mereu pentru alţii,
dăruiesc dragoste,
pace şi linişte,
precum bujorii parfumul lor;
Aceştia sunt adevăraţii OAMENI.(Angelina Nădejde)

pagina Lia Neamt cluj 2014

Ar fi trebuit să vă spun mereu..

Am trimis inima să-mi caute
iubirile pierdute de ea;
din indiferenţă,
laşitate
sau prea mult orgoliu.
Să-mi cer iertare pentru
neiubire.

Am trimis dupa dimineţile
în care,
nu v-am acoperit cu o rouă
de cuvinte frumoase
le-am lăsat
nespuse,
uscate
pe buzele mele.

Ar fi trebuit să vă spun
mereu
cât de mult vă iubesc
şi că nu pot trăi
fără voi.
Că viaţa mea stă
suspendată
de a voastră
şi depind de dragostea voastră
ca de un drog fără de care
aş intra în
sevraj emoţional.

Am trimis să-mi caute nopţile
în care am adormit
fără să-mi dau seama că pierd
clipe,
trăiri
viaţă;
şi uneori oameni pe care
nu-i voi mai revedea
niciodată…

Am pierdut ocazia
să le pot spune
cât de mult i-am iubit!(Angelina Nadejde)

pagina Lia Neamt Cluj 2014

Eu văd poezia ca pe o femeie zămislită din dorinţa şi dragoste

Eu văd poezia ca pe o femeie;
zămislită din dorinţa
şi dragostea
celui ce o compune.
Îi transmite trăiri,
sentimente
înveşmântând-o în metaforele
sufletului.

Uneori este ca o adolescentă rebelă.
ce dansează desculţ în miez de noapte
prin iarba cu rouă;
nu se supune canoanelor,
face să vibreaze inimi
în versu-i alb
şi respiră tinereţe.

Alteori ca o doamnă
frumoasă,
misterioasă,
admirată de critici ce îi aşează
cunună de lauri
punând-o să defileze.
Dar poate fi – o oarecare
ce trece prin inimi şi lasă
linişti sau nelinişti
durere sau bucurie
si
mult dor.

Bărbatul – cititorul
ce o descoperă
o vede,
o simte…
Şi fiecare o vede în felul său
chiar dacă e aceeaşi femeie
sau poezie! (Angelina Nădejde)

pagina Lia Neamt cluj 2014

Dacă el, bărbatul, n-ar fi existat…

Dacă el, bărbatul, n-ar fi existat…

Floare nenuntită ar fi fost femeia
Scuturând petale pe pământ încins,
Irosind polenul şi lipsind scânteia
Focul nemuririi… nu s-ar fi aprins.
Ar fi fost vioara ce-i lipseşte arcuşul
Necântată-n noapte ar fi adormit
Strunele bolnave i-ar fi fost tăişul
Trupului ce-n taină, moare neiubit..(Angelina Nădejde)

Sufletul ca o vioară
Ce se tânguie în noapte;
Căci artistul ce odată
Blând o mângaia cu arcuşul,
A uitat-o in cutie,
Tristă şi dezacordată.

Vrea vioara azi să cânte,
Să vibreze, să răsune,
Patimă să pună-n cântec
Dor de dragoste, de jale
Armonie şi visare.

Nu-şi găseşte azi artistul
Timp să-i cânte azi în strune.
Şi atunci vioara veche,
Stă uitată, necântată,

Plâns de pasăre ciudată.

Totu-i pustiit în mine,
Cânt de jale fără tine.(Angelina Nădejde)