DICŢIONARUL ÎNŢELEPCIUNII…EMILE ZOLA

z6

Murim câte puţin în fiecare zi, trebuie să ne obişnuim cu asta.
Dragostea e ca rândunelele, poartă noroc casei unde se aciuează.
Fericirea nu poate fi cumpărată cu bani, iar dragostea nu poate fi dobândită cu forţa.
Când lacrimile curg dintr-o rană primită în inimă, brazdele pe care le sapă sunt frumoase şi nobile.
Libertatea este una şi indivizibilă; nu poate fi trăită în felii şi distribuită în raţii, ca o pomană.

Z4

174 de ani de la nasterea scriitorului..

Émile Zola ă fost un om eminamente social, multiplicându-si amicitiile de toate tipurile si din toate mediile, dar evitând în acelasi timp mondenitatea. Pasionat în general de viata tuturor semenilor lui, scriitorul privilegiază totusi prieteniile artistice si literare si le evită pe cele politice.
Născut la Paris, fiu al unui inginer italian, Émile Zola si-a petrecut copilăria în Aix-en-Provence si a învătat la Colegiul Bourbon.
Tatăl său, inginer al lucrărilor publice, fost ofiter subaltern italian, participă la licitatia pentru constructia unui sistem de furnizare a apei potabile de la muntele Sainte-Victoire către Aix-en-Provence. Obtine contractul la 19 aprilie 1843 si se mută cu familia în Aix-en-Provence. Odată semnată concesiunea în 1844, François Zola creează cu partenerii financiari societatea de apă-canal Zola. Lucrările încep în 1847, dar François Zola moare în acelasi an ca urmare a unei pneumonii. Barajul Zola din Aix-en-Provence, pus în functiune în 1854 îi poartă încă numele.
După moartea lui François Zola, creditorii actionează în justitie societatea de apă-canal. În 1851, doamna Aubert pleacă la Paris cu fiul ei pentru a se apăra în fata instantei împotriva lui Jules Migeon si a creditorilor care îsi dispută societatea. În 1852, la tribunalul de comert din Aix-en-Provence, creditorii obtin falimentul societătii de apă-canal. La data de 10 mai 1853, societatea este supusă licitatiei si este recumpărată de creditori, care îi schimbă numele în Migeon et Compagnie.
Émilie Aubert, mama lui Émile, complet falită, se ocupă de cresterea orfanului împreuna cu bunica lui, Henriette Aubert. Rămânând până la moarte (1880) aproape de fiul ei, ea a influentat puternic opera si viata de zi cu zi a lui Zola.
La scoală, în Aix-en-Provence, Émile leagă o strânsă prietenie cu Jean-Baptistin Baille si mai ales cu Paul Cézanne care rămâne prietenul lui apropiat până în 1886. Cel din urmă îl initiază în arta grafică, în special în pictură.

Z3

La vârsta de 18 ani s-a întors la Paris unde a studiat la Liceul Saint-Louis. Tineretea sa a fost marcată de lipsuri materiale severe. După ce a lucrat ca functionar la Librăria Hachette, a început să scrie articole periodice de critică artistică, precum si comentarii politice pentru diverse ziare din Paris si Nordul Frantei.
Émile Zola părăseste Aix în 1858 și i se alătură mamei sale la Paris, unde trăieste în conditii modeste, în speranta obtinerii succesului. Treptat, Zola îsi constituie un mic cerc de prieteni, majoritatea originari din Aix-en-Provence.
Émile Zola ratează de două ori bacalaureatul în 1859 si abandonează studiile. Aceste esecuri îl marchează profund pe tânărul disperat că si-a dezamăgit mama. Este constient că fără diplomă va avea de înfuntat grave dificultăti materiale.
Prima iubire a lui Zola se numeste Berthe, o prostituată de care se îndrăgosteste nebuneste în timpul iernii 1860-1861. Prin intermediul ei, încearcă să iasă din rutina cotidiană si să recapete pofta de muncă, dar idealismul său se loveste de realitatea dură a mahalalelor pariziene. Din acest esec reuseste totusi să extragă substanta pentru primul său roman Confesiunea lui Claude (La confession de Claude).

Z5
La sfârsitul anului 1864, Zola face cunostintă cu Éléonore-Alexandrine Meley, viitoarea sa sotie, care se autointitulează si Gabrielle. Acest prenume ar fi fost al fiicei sale naturale, pe care a fost fortată la saptesprezece ani să o abandoneze Asistentei publice. După nuntă, Alexandrine i-a dezvăluit cu sigurantă lui Zola întunecatul secret
În anul 1865, Zola îsi părăseste mama si se mută cu sotia în cartierul Batignolles, pe partea dreaptă a Senei, în apropiere de Montmartre, sectorul unde se situează principalele organe de presă. Reticentele mamei lui Zola au întârziat cu cinci ani oficializarea căsătoriei. Este de asemenea o perioadă de sărăcie, în care Alexandrine este obligată să îndeplinească diverse munci pentru a reusi să se întretină.
Pe plan personal, căsătoria cu Alexandrine este celebrată într-un final la data de 31 mai 1870 la primăria arondismentului al XVII-lea, în ajunul conflictului franco-prusac. Alexandrine reprezintă un sprijin indispensabil în timpul numeroaselor momente de incertitudine ale scriitorului. El îi va fi recunoscător mereu pentru aceasta.
În 1888, când Zola, aflat în pragul vârstei de cincizeci de ani, îsi pune întrebări asupra sensului existentei sale, viata sa se transformă într-un mod drastic. Chiar el îi mărturisise lui Goncourt următoarele: „Sotia mea nu este aici … Ei bine, nu-mi stă în fire să trec pe lângă o fată tânără ca cea de aici, fără să-mi zic: « Oare nu se merită mai mult ca o carte”? »
În acest an, Jeanne Rozerot, o tânără femeie de 21 de ani este angajată de Alexandrine Zola pentru a intra în serviciul lui Zola la casa acestuia din Médan. Alexandrine o adoră pe tânăra fată, care este spălătoreasă cum si ea a fost odată. Originară din Morvan, orfană de mamă, Jeanne vine la Paris pentru a se căpătui. Ea le tine companie sotilor Zola la sfârsitul verii, în timpul vacantei cuplului la Royan. Romancierul se îndrăgosteste nebuneste de Jeanne imediat. Émile nutreste pentru ea o iubire cu atât mai puternică cu cât tânăra îi dăruieste copiii pe care nu i-a putut avea niciodată cu sotia sa Alexandrine: un băiat si o fată.

Z2
Jeanne îi va creste pe Denise, născută în 1889, si Jacques, născut în 1891, în cultul tatălui lor. Totusi, acesta nu îsi va părăsi tovarăsa din tinerete. Idila este secretă timp de trei ani, doar trei prieteni apropiati ai scriitorului fiind la curent cu ea. Zola o instalează pe noua sa metresă într-un apartament parizian si îi închiriează o casă de vacantă la Verneuil, în apropiere de Médan. Între Verneuil si Médan se poate deplasa cu usurintă cu ajutorul bicicletei.

z8
Alexandrine Zola află de infidelitatea sotului în luna noiembrie 1891, iar existenta celor doi copii îi este adusă la cunostintă probabil prin intermediul unei scrisori anonime. Criza cuplului se agravează până când se ajunge la un pas de divort. Totusi, după trei ani de secrete si minciuni, totul vine ca o usurare pentru romancier. Primind asigurarea că sotul nu o va abandona niciodată, Alexandrine se resemnează, iar Jeanne îsi acceptă statutul de femme cachée (femeie ascunsă). Alexandrine se va ocupa chiar de cresterea copiilor, le oferă cadouri, uneori îi scoate la plimbare, oferindu-le o dragoste maternă de care ea însăsi a fost privată. La moartea scriitorului, ea îi recunoaste oficial pe cei doi copii, astfel încât acestia pot purta numele tatălui.

z7
Zola încearcă asadar, să îsi organizeze viata dublă într-o oarecare măsură, împărțind-și timpul între Alexandrine si Jeanne. În iulie 1894, scrie: „Nu sunt fericit. Acest partaj, această viată dublă pe care sunt fortat să o trăiesc mă va aduce într-un final la disperare. Am avut visul de a face pe toată lumea din jurul meu fericită, dar văd bine că asa ceva este imposibil”.

z9
La 29 septembrie 1902, după ce se întoarce din Médan unde si-a petrecut vara, Émile Zola se asfixiază în timpul noptii împreună cu sotia sa Alexandrine, din cauza combustiei lente a unui foc acoperit din semineul camerei lor, în apartamentul de pe rue de Bruxelles (Paris, arondismentul al IX-lea). La sosirea medicilor nu mai rămâne nimic de făcut. Émile Zola decedează oficial la ora 10 dimineata, cauza fiind intoxicatia cu monoxid de carbon. Cu toate acestea, sotia lui supravietuieste.
Moartea scriitorului este cel mai probabil accidentală, dar tinând cont de numărul inamicilor lui Zola (în special anti-dreyfusarzii), teza asasinatului sau a „festei răutăcioase care a scăpat de sub control” nu a fost niciodată abandonată. După moartea lui, politia desfăsoară o anchetă, dar nu se ajunge la nicio probă.
Impactul mortii lui Émile Zola este imens. Presa devine ecoul emotiei care cuprinde o întreagă populatie. Exceptie face doar presa nationalistă si antisemită, care exultă – ziarul La Libre Parole (Cuvântul liber) titrează: Scenă naturalistă : Zola mort prin asfixiere. Emotia cuprinde si tări străine unde numeroase ceremonii au loc în memoria scriitorului francez, iar presa germană, britanică, americană reflectă fenomenul din plin. Omagiul este international. La ceremonia înmormântării, Anatole France, care a insistat să amintească toate aspectele legate de scriitor, inclusiv lupta sa pentru dreptate, declară A fost un moment al constiintei umane. O delegatie de mineri din Denain însoteste cortegiul scandând „Germinal, Germinal!”.
Cenusa lui Zola este transferată la Panteonul din Paris la data de 4 iunie 1908. La sfârsitul ceremoniei de la Panthéon, un jurnalist anti-dreyfusard, Louis Grégori, trage un foc de revolver asupra lui Alfred Dreyfus, care nu este decât rănit usor la brat

Controversat de la bun început, el nu si-a ascuns dispretul fată de împăratul Napoleon al III-lea al Frantei, care s-a folosit de a doua revolutie franceză ca de un vehicul pentru a accede la putere.
Zola si-a riscat cariera, libertatea si chiar viata pe 13 ianuarie 1898 când manifestul său J’acusse (Acuz!) a fost publicat pe prima pagină a cotidianului parizian L’Aurore, condus de Ernest Vaughan si Georges Clemenceau.

ZOLA1

Articolul, formulat ca o scrisoare deschisă către presedintele republicii Félix Faure, acuza guvernul francez de antisemitism si invoca grave erori judiciare în cazul căpitanului evreu Alfred Dreyfus, încarcerat pe nedrept pentru spionaj în Insula Diavolului. Zola a fost judecat pentru calomnie si condamnat la închisoare, dar a reusit să evite pedeapsa exilându-se în Anglia. Datorită scriitorului, Afacerea Dreyfus a căpătat în scurt timp o dimensiune natională, împărtind societatea între sustinătorii armatei reactionare sau ai bisericii si dreyfusarzii liberali si reformisti. Pentru cei din urmă, Zola a devenit un far călăuzitor si un simbol al dreptătii. Cuvintele sale, „Adevărul este în mars si nimic nu-l va opri”, au rămas emblematice.

SURSA
• Isabelle Delamotte, Le roman de Jeanne, 2009
• Becker et al, Dictionnaire d’Émile Zola, p. 110,377 ,408-409
• H. Mitterand, Biographie d’Émile Zola Vol 2, L’homme de Germinal, p. 1062
« Je ne suis pas heureux. Ce partage, cette vie double que je suis forcé de vivre finissent par me désespérer. J’avais fait le rêve de rendre tout le monde heureux autour de moi, mais je vois bien que cela est impossible. » Lettre à H. Céard du 17 juillet 1894

 

pagina Lia Neamt cluj 2014

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s